Predica la 12 ani de Dumnezeiască Preoție [17 septembrie 2017]
Iubiții mei[1],
nu încetez să mărturisesc faptul că Preoția este cea mai mare împlinire a omului. Pentru că e continuarea slujirii lui Dumnezeu pe pământ sau modul dumnezeiesc în care Domnul, prin intermediul nostru, al celor hirotoniți de către El, lucrează toate cele ale mântuirii oamenilor. Însă Preoții Lui nu sunt niște „instrumente oarbe” ale slujirii Lui în lume, pentru că El nu ne tratează de sus. El, Împăratul a toate, nu e „un dictator” care „ne obligă” să Îl slujim, ci este, printr-o smerenie negrăită și continuă, coslujitorul nostru de fiecare clipă. Pentru că, dacă nu S-ar smeri continuu pentru noi și pentru mântuirea noastră și nu S-ar coborî la neputința noastră, noi, cei prea nevrednici, nu am putea să slujim Domnului slavei. Căci slava Lui e negrăită și copleșitoare și nimeni nu poate sta înaintea Lui ca să-I slujească, dacă El nu îl întărește.
De aceea, eu, ca Preot, în ipostaza paradoxală de coslujitor al lui Dumnezeu, trăiesc cele mai mari revelații și bucurii ale mele. Pentru că mereu El mă introduce în cele de taină ale Sale și mă învață modul Lui felurit de a lucra cu oamenii. Adică mă învață teologia Sa cea prea curată și prea sfântă, mă învață cele de taină ale Lui, pe care ochiul omenesc nu le poate vedea fără voia Sa, dar și cum El mântuie oamenii în mod felurit și paradoxal. Pentru că El are cu fiecare o lucrare a Lui, cu fiecare colaborează la mântuirea omului ca atare, dar fără ca omul să se simtă constrâns de prezența și lucrarea Lui. Pentru că El e preadelicat și preafrumos în relația cu noi, lăsându-ne toată libertatea de a ne sfinți viața, dar, în același timp, ne dăruie tot harul și tot ajutorul pentru a face acest lucru.
De fiecare dată slujesc altfel. Uneori sunt răcit, alteori sunt obosit, alteori sunt foarte obosit (cel mai adesea), din când în când mai apar și mici tulburări și neliniști în timpul slujirii mele, dar de fiecare dată mă las purtat de slava lui Dumnezeu. Nu încerc să decid eu ce trebuie să fac și să simt în timpul slujirii, ci mă las condus de Dumnezeu, pentru ca să fac și să simt și să spun ceea ce El dorește. Și Dumnezeu dorește lucruri maximale de fiecare dată!
Chiar și atunci când Dumnezeu este iconomic, când El Se coboară la neputințele noastre, El ne cere să fim cu totul ai Lui. Adică Sfinți. Iconomiile lui Dumnezeu cu noi nu au rolul de a ne învăța să fim lacși, ci să fim smeriți și iubitori. Pentru că, dacă El ne iartă, dacă El ne îngăduie viața și slujirea noastră…în ciuda păcatelor noastre celor multe și rele, e pentru ca noi să învățăm să fim buni și smeriți, să fim îngăduitori și generoși.
Pentru că iconomiile Lui față de noi, îngăduirile Lui față de noi, sunt pentru o viață plină de acrivie dogmatică și morală. El ne iartă pentru ca noi să fim serioși cu viața noastră. El ne îngăduie pentru ca noi să ne vindecăm și să ne mântuim. Mila Lui față de noi e pentru ca noi să conștientizăm valoarea vieții noastre și responsabilitățile ei cele veșnice. Pentru că noi ne mântuim acum și aici, iar de mântuirea noastră ține felul veșniciei noastre.
De aceea, a-i ajuta pe oameni să se mântuie e cea mai mare bucurie pastorală. E împlinirea lor și a ta, ca Preot. Pentru că Preotul e chemat de Dumnezeu tocmai la această preasfântă și delicată misiune divino-umană: aceea de a-i ajuta pe oameni să se regăsească, să fie ei înșiși, și, în cunoștință de cauză, să caute voia lui Dumnezeu și să se sfințească prin împlinirea poruncilor Lui.
Pentru că oamenii care se mântuie nu sunt niște „roboți”, ci sunt niște oameni clarificați interior, care au înțeles că viața cu Dumnezeu e singura și adevărata împlinire a omului. Și care trăiesc și acționează potrivit conștiinței lor luminate de Dumnezeu.
Iar a lucra cu astfel de oameni înseamnă a te bucura continuu. Pentru că oamenii lui Dumnezeu, oamenii care se mântuie, au mereu lucruri bune de arătat, fac adesea lucruri memorabile, iar viața lor e o pajiște cu flori, o pajiște cu multiplele flori ale virtuților.
Da, din păcate, nu toți cei care vin la Biserică vor și să se mântuie! Mulți vin doar pentru anumite Slujbe sau când le e mai greu în viață sau din obișnuință. Nu vor să se mântuie pentru că nu sunt conștienți de ce trebuie să facă pe pământ. Dar cei care au înțeles rostul adânc al mersului la Biserică și că viața Bisericii e o viață sfântă, aceia vor să se mântuie și vin la Biserică pentru ca să învețe calea mântuirii și pentru ca să o trăiască împreună cu toți cei credincioși.
Iar Preotul e trimis în lume de Domnul tocmai pentru ca să-i ajute pe toți să ajungă la conștiința mântuirii. La dorința lor vie de a se mântui. Pentru că viața și predicarea noastră trebuie să-i învețe pe toți că viața cu Dumnezeu e împlinirea omului.
În viața mea de zi cu zi, pentru că trebuie să călătoresc mult, adesea merg fără reverendă pe mine. Mi-ar trebui să am vreo 10 reverende de vară și 10 de iarnă pentru ca să le schimb de câte ori transpir în ele și astfel, în mod rezonabil, să le pot spăla. Iar eu am numai una de vară și alta de iarnă, pentru că încă nu mi-am găsit pe cineva care să îmi facă mai multe reverende pe gustul meu.
Însă, când merg fără reverendă, deși văd că sunt Preot și mă comport ca om care am evlavie, oamenii mă primesc mai bine, nu sunt stingheriți de prezența mea și se simt în largul lor. Dar când mă văd îmbrăcat în Preot, atunci reușesc imediat să enervez sau să nasc ironii, atunci când călătoresc. Pentru că oamenii nu mă cunosc sau nu suportă pe Preoți și pe Monahi lângă ei, în mașină sau în tren, și de aceea sunt iritați de reverenda mea. Așa că am ales să nu mai nasc tot felul de conflicte nedorite și mă îmbrac în reverendă doar când slujesc în Biserică și când sunt așteptat undeva pentru vreo Slujbă. Pentru că oamenii se așteaptă ca Preotul să fie în reverendă când vine cu botezul pe la ei sau când e la o Înmormântare, dar nu se așteaptă ca Preotul să intre undeva și să cumpere o bere, stând liniștit la masă și să o bea sau să meargă la piață sau la bibliotecă în reverendă. Oamenii nu preferă să îl vadă pe Preot în reverendă în autobuz sau în metrou, pe câmp, la cumpărături sau plimbându-se astfel pe străzi și în parcuri. Pentru că nu mai vor să aibă nicio exigență teologică și morală în viața lor.
Însă eu nu îmi dau niciodată reverenda jos decât în aparență! Eu, cu reverendă sau fără reverendă sunt același și mă comport la fel interior și exterior, pentru că eu vorbesc cu oamenii la fel în orice context social. Oricine ar vorbi cu mine, eu aș vorbi în mod principial cu el, căutând adică să-l folosesc prin ceea ce îi spun. Și prin aceasta eu mă arăt întotdeauna a fi Preot, pentru că lucrarea mea duhovnicească și teologică nu se termină niciodată în mine, iar oricine ar cere sfatul meu, eu aș căuta să îl învăț ceea ce e drept. Eu sunt mereu rugăciune, atenție, deschidere, iubire, blândețe, cugetare, mereu sunt în căutarea lucrurilor care îi folosesc pe oameni și de aceea eu mereu sunt în reverendă. Sunt în reverendă și când sunt treaz și când dorm și când sunt în pat și când sunt la Biserică, pentru că mereu slujesc Domnului. Și, de aceea, cei care cred că îmi dau reverenda jos și prin asta „mă derobez de faptul de a fi Preot” se înșală profund, pentru că Preoția mi s-a dat nu în haine, ci în toată ființa mea.
Pentru că slava lui Dumnezeu s-a coborât în mine la hirotonia mea întru Preot și pe ea am văzut-o în mod extatic. Am văzut, din mila lui Dumnezeu, ceea ce s-a sălășluit în mine în Taina Dumnezeieștii Preoții și o văd și o simt mereu în mine însumi când slujesc. De aceea, nu în hainele mele de slujbă locuiește harul Preoției, ci în mine însumi. Pentru că niciun rând de veșminte somptuoase și nicio cruce liturgică purtată la gât nu ar putea să înlocuie faptul de a nu simți harul lui Dumnezeu în mine însumi.
Iar hainele liturgice sunt semnul smerit al minunii pe care o port în mine. Ele vestesc taina din mine și nu o înlocuie! Dar dacă nu aș simți nimic în mine, atunci când slujesc, cui i-aș sluji? Dacă niciodată, în acești 12 ani de zile, nu aș fi văzut slava lui Dumnezeu și nu aș fi simțit-o în mine însumi și nu m-aș fi hrănit dumnezeiește la orice Slujbă a Bisericii, ce fel de preoție aș fi avut eu, dacă nu aș fi simțit nimic dumnezeiesc în viața mea?
De aceea, titlul predicii mele e despre Dumnezeiasca Preoție a Bisericii, pe care o simt în mine și pe baza căreia slujesc. Pentru că nu mi-am cumpărat diplomele teologice pe bani și nici Preoția, ci le-am primit de la Dumnezeu în mod smerit și simțindu-mă nevrednic de ele, și încerc să mă mântui aici, în mijlocul oamenilor, tocmai de aceea eu dau mărturie despre ce mare sfințenie coboară în Preotul lui Dumnezeu. În cel care își fac treaba acolo unde este, dar care are conștiință eclesială în același timp, adică se gândește la întreaga Biserică. Pentru că eu mă gândesc nu doar la a-mi lua salariul și a trăi liniștit în parohia mea, ci mă gândesc tot timpul la cum să ajut din punct de vedere teologic și duhovnicesc întreaga Biserică a lui Hristos. Iar cărțile și predicile și traducerile mele sunt grija mea pentru întreaga Biserică. Grijă care vine din râvna pentru Dumnezeu, din râvna care se naște din dragostea pentru El.
Pentru că eu m-am făcut Preot tocmai pentru că am fost chemat de Dumnezeu la Preoție și nu de un om anume. Și nu am fost chemat de El pentru că meritam, ci pentru că, în mila Lui imensă față de mine, a socotit că acest lucru trebuie să fac. Iar Cel care m-a chemat pe mine să Îi slujesc Lui, Acela mă și întărește în fiecare zi să slujesc și să predic și să trăiesc duhovnicește.
Pentru că, dacă aș fi pus la inimă lipsurile materiale și financiare ale slujirii pastorale de azi, dacă m-aș fi gândit la insultele și șicanele de tot felul pe care le presupune viața preoțească, la responsabilitatea și greutatea ei, Preoția ar fi fost ultima soluție pentru mine. Sau nu m-aș fi făcut niciodată Preot. Pentru că tinerii de azi așa percep Preoția și de aceea și fug de ea.
Însă eu am fost chemat de Dumnezeu în mod direct la Preoție, prin slava Lui, și m-am lăsat convins de El după îndelungi minuni și luminări. Colegii mei, unii dintre ei, s-au hirotonit imediat după Seminar, alții după Facultate, iar eu abia am îndrăznit să accept voia lui Dumnezeu pe când eram deja la Doctorat. Și poate că nici atunci nu aș fi acceptat hirotonia, dacă Dumnezeu nu m-ar fi umplut de luminări dumnezeiești și nu m-ar fi chemat explicit întru slujirea Lui. Așa că eu am fost convins de El, în mulți ani la rând, că nu trebuie să fug de slujirea Lui, iar când am primit-o, prin mâna Episcopului Său, Preoția Lui m-a umplut de multă împlinire dumnezeiască.
Și nu doresc în niciun chip „să mă laud”, ci doresc să laud nespusa milostivire a lui Dumnezeu față de mine. Pentru că toată bucuria și împlinirea mea au coborât de la Dumnezeu, pe când aportul meu la duhovnicia mea este insignifiant. Căci El ne dăruie slava Lui nu pe măsura nevoinței noastre, ci pe măsura râvnei noastre de a trăi în sfințenie. El ne dăruie dar peste dar pe măsura înflăcărării noastre pentru El, pentru Dumnezeul milostivirilor.
De aceea, întreaga mea mărturie de azi e pentru a vă spune, în esență, acest lucru: Dumnezeu e prea milostiv și iubitor de oameni! El umple de multă îndurare pe toți cei care se pocăiesc, El îi îndreaptă pe cei căzuți, El îi reașează imediat în slava Lui pe cei care se pocăiesc cu fierbințeală și îi sfințește pe toți cei care, odată, erau lepra societății.
Dumnezeu nu gândește ca noi, oamenii, în mod limitat, ci paradoxal! La El e de ajuns să vrei să te mântui, că El imediat te pune pe calea mântuirii continue. El nu e resentimentar. El nu e fățarnic cu noi. Ci El ne iartă desăvârșit un păcat anume, dacă noi ne pocăim pentru el, și ne umple de slava Lui în mod negrăit.
Dumnezeu ne aude rugăciunile. El știe care e folosul nostru veșnic. Și de aceea El rânduiește toate spre folosul nostru, dacă facem voia Lui. Căci El, celor cărora sunt flămânzi după voia Lui, le aduce toate cele care sunt necesare vieții lor, tocmai pentru că se dedică cu totul Lui.
Și în cei 12 ani de viață preoțească nu mi-a lipsit nimic esențial și m-am umplut de multă pace și înțelegere, dar am văzut peste tot în jurul meu multă neliniște, multe neînțelegeri, multă neîmplinire. Ceea ce înseamnă că viața preoțească, viața cu Dumnezeu, nu e o viață „falimentară”, ci e o viață cu multe împliniri și bucurii duhovnicești, pentru că e o viață care se trăiește la întretăierea veșniciei cu istoria.
Eu trăiesc și în istorie și în veșnicie când slujesc și mă rog. Slava lui Dumnezeu coboară în Slujbele mele din cer, de la Dumnezeu, iar eu sunt cel care dărui pe cele ale Lui tuturor. Căci mâinile Preoției dăruie mereu pe cele ale lui Dumnezeu, pe cele ale veșnicei Lui milostiviri față de noi.
De ce am subliniat toate acestea, dezgolindu-mi inima în fața dumneavoastră? Nu, nu pentru ca să mă laud (martor mi-e Dumnezeu), ci pentru ca să vorbesc credibil! Pentru că în ultimul timp ați văzut discuții publice doar despre „homosexualitatea” Preoților, despre cazuri de Preoți care își trădează sau își neagă credința, despre afacerile Preoților. Și poate credeți că toți „suntem la fel” în Preoție. Nu, nu suntem la fel! Nu suntem la fel și nu trăim toți la fel!
Eu nu am afaceri și nici interese oculte, trăiesc modest și cast alături de soția mea, dar din puținul nostru dăruim mereu tuturor. Pentru că cel mai mare dar, ca Preot, pe care îl pot dărui umanității, e teologia mea și rugăciunea mea continuă pentru întreaga lume. E viața mea cu Dumnezeu.
Tot ce sunt și fac sunt o dăruire pentru întreaga lume. Pentru că Preoția lui Dumnezeu tocmai acest lucru este: o dăruire a Lui pentru toți. Și Dumnezeu ne învață pe fiecare zi cum să ne dăruim Lui și oamenilor.
De aceea, iubiții mei, vă mulțumesc tuturor celor care sunteți aproape de mine și mă ajutați prin rugăciunile și prin sfaturile și prin ajutoarele dumneavoastră, pentru ca să slujesc bisericește și să scriu teologie! Ajutorul fiecăruia dintre dumneavoastră e resimțit ca neprețuit pentru mine. Iar recunoștința mea e mare pentru fiecare în parte.
Pentru că eu mă rog pentru cei care m-au ajutat, mă ajută și mă vor ajuta în viața mea și după moartea mea, dar și pentru cei care mi-au stat, îmi stau și îmi vor sta împotrivă și acum și după moartea mea, deși eu nu am nimic cu nimeni. Nu pot să conving pe nimeni cu forța și nu cred în iubirea cuiva care nu mă înțelege. Pentru că iubirea e pe măsura înțelegerii mele, după cum iubirea lui Dumnezeu e pe măsura împlinirii poruncilor Sale.
Vă doresc tuturor numai bine și vă mulțumesc pentru că vă pot fi recunoscător multora, pentru semnele de prietenie pe care mi le-ați arătat! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne umple de mila Lui mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Predică începută la 11. 28, marți, 12 septembrie 2017. Cerul s-a înnorat deodată. Am terminat-o la 13. 40, pe un soare frumos, fiind 28 de grade afară.