Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Există un perimetru destul de larg, care cuprinde atât vestul cât și răsăritul Europei, în care s-ar putea integra atât interesul lui Eminescu pentru istoria foarte veche a umanității, cât și modalitatea aducerii ei în scenă. Iar filiera literaturii române vechi, într-un cadru ce utiliza deformarea procustiană (Mircea Scarlat), rămâne un traiect încă necercetat în întregime, în amploarea sa deformatoare asupra literaturii moderne (eu am studiat, până în prezent, numai impactul asupra poeziei, în cartea mea, Epilog la lumea veche, în 6 volume: aici), căreia credem că i-a modelat matricea stilistică.

Întorcându-ne la Egiptul din Memento mori, după o expunere mirifică a naturii, descoperim două realități esențiale ale Egiptului, reprezentate de personaje-cheie: regele și magul.

Mai înainte de-a vorbi despre ele însă, avem impresia că Eminescu prevestea teoria morfologilor culturii Spengler și Frobenius, cât și pe cea a „matricii stilistice”[1] și a „orizontului misterului și al revelării”[2], aparținând lui Blaga. Din peisajul Egiptului ne impresionează referințele la „câmpii cuprinși de maur” (noaptea maură egipteană), la „cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur”, la felul cum „ies stelele din strungă” (adevărată „zariște cosmică”[3]), apoi „palmii [palmierii] risipiți în crânguri” și „flamingo cel roșu”.

„Un cosmos special se formează în jurul unei imagini speciale în momentul în care un poet hărăzește imaginii un destin de măreție”[4]. Astfel, faptul că „ies stelele din strungă(cuvânt românesc foarte vechi – să recunoaștem o autohtonizare a peisajului în stilul lui Dosoftei? –, denumind țarcul oilor sau poarta țarcului, alteori însemnând defileu sau strâmtoare/ trecătoare, dar aici suntem în câmpia Nilului și cred că poetul avea în vedere primul dintre sensuri, chiar dacă strunga e vecină cu piramida) este de natură să-mi sugereze o altă formă de limbaj codificat utilizat de Eminescu.

Nu numai istoria își etalează hieroglifele, dar și relieful și formele naturii nu sunt decât alte rune care așteaptă să fie descifrate, citite de un lector avizat. Undeva mai devreme, în cartea de față, descopeream, în versurile eminesciene, semnificația turmelor de stele care se adună pe cer ca într-un staul. Poetul nu a ales ca această panoramă celestă („cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur” și „ies stelele din strungă”) să fie definitorie pentru Egipt, fără să urmărească semnificații aparte.

Încercând mai devreme să intuiesc o autohtonizare a peisajului, nu mă pot opri să nu remarc imaginile în care se plasticizează timpul istoric: „templul unde secolii se torc”, „roat-a vremei”, „codrii de secoli, „ies stelele din strungă”, „al vremurilor vad”. Universul pare un sat cosmic, cu fusul vremii învârtindu-se, cu izvoarele timpilor căzând pe roată în vad și cu stelele veșniciei arzând peste pădurile timpului.

Nu cunosc nicio altă încercare poetică de a configura un spațiu personalizat al timpului, de a conferi materiei volatile a temporalității o imagine cosmică și în același timp casnică/ domestică. Aici cronologia îmbracă formele creației și nu creația îmbracă formele timpului. E o stratagemă poetică de stagnare a timpului sau o traducere eminesciană (antemergătoare modernismului) a sentimentului că „veșnicia s-a născut la sat” (L. Blaga, Sufletul satului).

Istoria parcă se oprește în loc, acolo unde vrea poetul.

Eminescu judecă lumea în perimetrul orizontului său stilistic și vizionar. Deși peisajele se individualizează geografic, fizionomia temporală e una rustică, de-o rusticitate ancestrală. Iar imaginea poetului ca păstor întregește tabloul patriarhal. Timpul capătă o consistență picturală și etnic-geografică, se reliefează istoric, iar elementul arhaic îi patentează valoarea. Acesta este, putem zice, „timpul” care „devine vecinicie” (Scrisoarea I, Memento mori).


[1] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, op. cit., p. 169 ș. u.

[2] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, 1994, p. 38.

[3] Idem, p. 15.

[4] Gaston Bachelard, Poetica reveriei, traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu, prefață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, București, 2005, p. 180.

Did you like this? Share it: