Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
Efigia Greciei antice (care urmează după Iudeea) în declin este Orfeu[1] – poetul trac, prezentat însă ca eroul din mitologia greacă, înnebunit de durere după pierderea Euridicei.
Tragedia lui prilejuiește conturarea unui tablou eshatologic, care surprinde nu doar căderea unei civilizații, ci și anticiparea, de către tragedia antică greacă (spiritul tragic elin), a decăderii întregii lumi și a apropierii ei de sfârșit.
În scepticismul filosofiei grecești (filosofia speculativă indecisă, ipostaziată în gânditorul care nu crede în propriul sistem), Eminescu citește (prefigurativ) semnul apostaziei ultime a omenirii, despre care scrie la finalul poemului.
Poetul sugerează alegoric că din lira lui Orfeu curge muzica sferelor. După acordurile orfice se mișcă planetele în univers:
„De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…/ Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migrație eternă de de-mult s-ar fi pierdut [adică ar fi migrat spre moarte].// Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia-văzute/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – niciun àtom lu-minat”.
Aici Eminescu imaginează o migrație planetară, în univers, similară celei a popoarelor, în istoria terestră. Este istoria civilizațiilor care se succed, transpusă la nivel cosmic, istoria țărilor și civilizațiilor care decad și sunt spulberate și înlocuite/ colonizate (a se vedea și: „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos, pe cărări necunoscute” (Scrisoarea I)) de popoarele barbare.
Eminescu reunește viziunea pitagoreică (Pitagora i-a influențat pe romantici, cu muzica sa cosmică, aluzii regăsindu-se la Chateaubriand, Lamartine etc., dar fără subtilele analogii și alegorii create de Eminescu) despre planete și muzica sferelor cu mitul poetului Orfeu și cu decadența istoriei implacabilă: în plan cosmic și macroscopic, istoria deșertăciunilor nu este diferită de cea a fulguranței duratei pământene, ci se repetă istoria furnicilor terestre (a se vedea, din nou, Scrisoarea I) la nivel macro-cosmic.
Cu alte cuvinte, „microscopice popoare” (Scrisoarea I) și macroscopice sfere și planete împărtășesc aceeași istorie, sfârșitul lor este și sfârșitul nostru și invers: „Dar mai știi?…N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade”?
Episodul Orfeu anticipează extincția panoramei mundane, relatată în finalul poemului – în imagini articulate simbolic și convergente în aceeași paradigmă a semnificației cu cele din Andrei Mureșanu, Mortua est! și Scrisoarea I – :
Se-nmulțesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roșu-i de războaie crunte[2], de-arderi mari, de disperare /…/
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte, pe pământu-nmormântat.
Marea valur’le să-și miște și să tremure murindă[3],
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
A pieirii palizi îngeri printre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.
Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul ș-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos;
Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine vecinicie.
Când nimic nu se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? – Nimic!!
Cerul care se zguduie este doma sau cortul (derivat din psalmul 103) în care ard făcliile curate și sfinte ale soarelui și stelelor și este asociat imagologic cu dărâmarea unui templu. Catapeteasma lumii se sfâșie ca o pânz-albastră (în cortul mărturiei, și apoi în templul de la Ierusalim, conform Vechiului Testament, catapeteasma era un văl[4]).
Asocierea dintre catapeteasmă și luminători a fost făcută o dată în istorie, la răstignirea Domnului[5]. Poetul o transpune însă în tabloul sfârșitului lumii – subliniase și aceste cuvinte pe un manuscris: „Că stelile toate și crugul și toată podoaba ceriului nu-ș va da lumina ei, și răsărind soarele va fi întunerec și luna nu-ș va da lumina ei”[6].
Templul lumii acesteia se dărâmă când adorarea lui Dumnezeu încetează în el: „E apus de Zeitate /…/ Nimeni /…/ n-oprește /…/ Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”. Făt-Frumos din lacrimă, un alt avatar eminescian, „îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc”[7].
Lamartine – reamintim – avusese aceeași poziție: „L’univers est le temple /…/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés” (La prière); „Nature! Firmament! L’oeil en vain vous contemple;/ Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple[8] /…/ Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts/ Le soleil cessera d’éclairer l’univers,/ De ce soleil moral la lumière éclipsée/ Cessera par degrés d’éclairer la pensée;/ Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit/ Plongera l’univers dans l’éternelle nuit./ Alors tu briseras ton inutile ouvrage:/ Ses débris foudroyés rediront d’âge en âge:/ Seul je suis ! hors de moi rien ne peut subsister!/ L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!” (Dieu).
[1] „Majoritatea autorilor care s-au ocupat de originea poeziei se sprijină pe relatarea lui Augustin despre poeții teologi. Ca inventatori îi enumera pe Hermes Trismegistos, Orfeu, Musaeus, Linus, Hesiod. Alții merg și mai departe: până la Moise, ba chiar și până în zilele lui Nemrod”, cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 638.
[2] Crunt însemna, în limba veche, tocmai sângeros, roșu.
[3] A se vedea Apoc. 21, 1: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este”.
[4] Sfântul Moisi „a făcut cortul mărturiei din covoare de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie, iar în țesătura lor a făcut chipuri de heruvimi, alese cu iscusință. În cortul mărturiei a așezat chivotul Legii, în care au fost puse tablele Legii, un vas cu mană și toiagul lui Aaron ce odrăslise; iar chivotul Legii avea pe capac doi heruvimi de aur, acoperind cu aripile lor capacul chivotului. Chivotul Legii era așezat dincolo de o perdea de mătase (care în țesătura ei avea chipuri de heruvimi alese cu iscusință) ce despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta (s. n.). Dincolo de perdea, în Sfânta, era sfeșnicul cu șapte brațe, masa punerii înainte și altarul tămâierii”, cf. Viețile Sfinților pe luna septembrie, ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 76 (Viața Sfântului Moisis, văzătorul de Dumnezeu).
[5] Eminescu o putea cunoaște ca atare și din Prohod: „Răstignindu-Te, s-a rupt tâmpla templului prin mijloc și-și ascund luminătorii lumina lor, sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te”, cf. Triodul, op. cit., p. 654.
[6] Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, în ms. rom. B. A. R. 2769, f. 141v.
[7] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 19.
„Romanticii au socotit basmul ca o specie deosebită, cu predilecție chiar”, apreciază R. Huch, considerându-l pe Goethe inițiatorul basmului romantic/ modern. Acesta este, într-un grad înalt, alegoric și simbolic, chiar până la ininteligibilitate, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 257-264.
[8] Versul reprezintă o extrapolare a sensului unei relatări biblice, într-un context semnificativ însă pentru analiza noastră: „Iar unii, vorbind despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și cu podoabe [oamenii admirau templul lui Dumnezeu avându-L pe Dumnezeu înaintea ochilor], El a zis: Vor veni zile când, din cele ce vedeți, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Și ei L-au întrebat, zicând: Învățătorule, când oare, vor fi acestea? Iar El a zis: […] Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. Și vor fi cutremure mari și, pe alocurea, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi” (Lc. 21, 5-11).
Lamartine și Eminescu modifică percepția, de la templul din Ierusalim dărâmat de romani în anul 70 d. H., ca pedeapsă divină, la templul creației care se va dărâma la sfârșitul lumii.
Dar, după cum se observă, însuși contextul biblic indică această hermeneutică – Hristos profețește întâi despre Ierusalim și apoi despre sfârșitul lumii – și este foarte posibil ca poetul francez să fi cunoscut și versificat un comentariu patristic (sau din omiletica franceză, influența lui Bossuet fiind sesizată în opera sa, ca și în cea a lui Victor Hugo), iar lui Eminescu să-i fi fost, de asemenea, familiare subiectul și expunerea.
