Eminescu: între modernitate și tradiție [116]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Eminescu își atârnă o ultimă speranță de nemurirea poetică: „Spune-o veste cum că-n țara unde fug a lumii zile / Să trăiască mai departe, strălucite și copile,/ Într-a nopților grădine stele cresc în loc de flori;/ Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate,/ Zmeii-ș fac din câte-un munte uriașele palate –/ E un lac cu apă vie într-un șes încântător”.
Prin poezie, nădejdea lui se lega de dorința ca lumile gândirii să nu moară definitiv, odată cu moartea biologică, ci să se plasticizeze cumva într-o viață veșnică paradisiacă, să constituie fundamentul vredniciei lui viitoare ca ființă paradisiacă. Finalul poemului Memento mori reactualizează însă refrenul omnia vanitas:
„Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,/ E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei,/ Doar o picătură numai. Decât altele, ce mor,/ Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate./ În zădar le scrii în piatră și le crezi eternitate,/ Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.// Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris./ La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură – În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”.
De fapt, poetul conservă tonul Ecclesiastului: „Și am văzut împreună cu toate lucrurile lui Dumnezeu, că nu va putea omul să afle împreună cu lucrul care a fost făcut sub soare. [Ori]câte [zile] are să se ostenească omul să caute și [tot] nu va afla. Încă și câte are să zică cel înțelept [ca] să cunoască, [tot] nu va putea să cunoască” (Eccl. 8, 17)[1].
Viața umbră și vis este tot o imagine recurentă a scrierilor lui Iov, David și Solomon[2].
Concluzia vastului și complicatului poem Memento mori este că runele istoriei, ca și hieroglifele spațiului cosmic, rămân nedezlegate în întregime, că rațiunea umană nu le poate decripta definitiv și mulțumitor. Este motivul pentru care poetul a deplâns apoi îndepărtarea de sentimentul mistic al comuniunii cu natura pe care l-a experiat în copilărie și adolescență – și la care, de asemenea, exegeza literară a revenit adesea și l-a scos în relief –, regretând că: „O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!”. De fapt, Eminescu nu face nimic altceva decât ceea ce a anunțat el însuși că va face: citește viitorul în trecut, după recomandarea aceluiași Ecclesiast (trecutul e oglinda viitorului, una asemenea, poate, oglinzii siderale în care citește magul egiptean; runele istoriei, ca și literele stelare, fiind lizibile cui știe să le interpreteze).
A vedea simboluri în evenimentele istorice și a le tâlcui este un reflex al hermeneuticii patristice. Lectura istoriei, așa cum reiese din Memento mori, reprezintă o altă pecete a perspectivei existențialiste medievale.
Poemul Memento mori rămâne o dovadă concludentă a interesului pentru istoria universală și a modului în care era orientată această fascinație, spre hermeneutica unor fapte existențiale fundamentale: „în planul cugetării, istoria este formarea unor deprinderi în gândirea originilor și a devenirii, fără de care individul e nedefinit ontologic. A privi în profunzime înseamnă a gândi la origini”[3].
În cuvintele lui Dosoftei: „Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget./ De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci” (Ps. 76, 9-13).
Contemplarea istoriei este un exercițiu filosofic complicat. Nu se urmărește o diacronie a evenimentelor sau o simplă narațiune – și am vrut și credem că am reușit să demonstrăm acest fapt, care se regăsește aidoma și în proiectele dramatice, motiv care a și permis decuparea unor poeme esențiale din structura a-cestor drame istorice. Este cunoscută intenția sa timpurie de a alcătui un Dodecameron dramatic, care să cuprindă istoria Moldovei sub dinastia Mușatinilor.
În prima cronică dramatică pe care o redactează, și care a rămas în manuscris, Eminescu își notează, programatic:
„Teatrul Național! Nume frumos, dar care sună a batjocură acolo unde nici nu există. […] Al doilea – cel mai adevărat – cel mai salutariu e să ne întoarcem de unde am plecat și apoi să reîncepem clădirea pe baze românești solide – vechi (s. n.). Poezie română – proză – vânează la alde Neculce-cronicarul, la alde Ureche-vornicul – C. Negruzzi.
[Un repertoriu dramatic național trebuie să cuprindă și mai mult decât inspirația din scriitura și istoria veche, și anume] modul d-a judeca, d-a raționa românesc, prin urmare o filosofie românească, care să primească între pietrele ei unghiulare două cestiuni nepuse în filosofie și nestudiate de nimeni – cestiunea națiunei și a religiunei, singurele lumini care ne-au scăpat și-au făcut de mai trăim și astăzi (s. n.)”[4].
Apelul lui Eminescu la istoria și literatura veche nu era din interes strict istoric și nici strict filologic, cum a lăsat să se înțeleagă G. Călinescu. Sublinierile efectuate de poet pe manuscrisele românești vechi sunt o dovadă irefutabilă în acest sens, ele depășind cu mult sfera curiozității lingvistice sau filologice ori pe cea a informației erudite. Ele demonstrează că manuscrisele românești erau cercetate și (dacă nu în primul rând) ca documente de gândire, de mentalitate și de viziune, din care își adăpa spiritul și condeiul de poet.
[1] A se vedea Sfântul Împărat Salomon, Ecclisiastis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/
[2] A se vedea și ce am spus mai sus: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/15/eminescu-intre-modernitate-si-traditie-81/.
[3] Aurelia Rusu, A citi opera istoriei, prefață la: M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. critică de Aurelia Rusu, op. cit., p. V.
[4] Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, cu un studiu introductiv și note de Ion V. Boeriu, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 41-42.