Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

Biserica noastră se află sub sfântul acoperământ al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [ἁγίας σκέπης τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2], pentru că ei îi este închinată. Însă orice creștin ortodox, care o cinstește cu multă evlavie pe Maica lui Dumnezeu, se află sub sfântul ei acoperământ. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu, care e bucuria și pacea noastră, se îngrijește de noi mereu, ajutându-ne în toate zilele vieții noastre. Și din ajutorul ei continuu în viața noastră, noi învățăm dragostea de fii duhovnicești către Maica lui Dumnezeu. Pentru că iubirea ei față de noi, mila ei prea mare față de noi, ajutorul pe care ni-l dă nouă prin preasfintele ei rugăciuni pentru mântuirea noastră, ne învață și pe noi mila, iubirea, atenția față de oameni.

De aceea, eu sunt încredințat de faptul că cine o cinstește cu adevărat pe Maica lui Dumnezeu știe ce să facă în familia lui, în parohia sa, în episcopia sa. Știe ce fel de relație trebuie să aibă cu familia lui, dar și cu păstoriții săi. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu ne învață pe noi, cei care o cinstim pe ea, blândețea, tăcerea, bunătatea, iubirea fără de margini pentru Dumnezeu și pentru oameni, evlavia, cuviința, delicatețea, milostivirea, slujirea continuă.

Însă nu ne învață nicidecum să ne certăm, să ne vorbim de rău unii pe alții, să ne desconsiderăm reciproc, să ne întindem unul altuia curse. Acestea sunt expresii ale răutății și ale nesimțirii, care nu caracterizează viața ortodoxă. Pentru că viața ortodoxă e caracterizată în primul rând de asceză, de iubire și de multă milostivire față de semenii noștri.

Toată munca noastră pentru a ne curăți de patimi și pentru a-i ajuta pe oameni, dimpreună cu toată slujirea noastră bisericească se numește asceză. Căci ἄσκησις [aschisis] înseamnă exercițiu, pregătire, antrenament[3] duhovnicesc. O pregătire a întregii noastre ființe pentru a fi proprii slujirii lui Dumnezeu, ca niște oameni plini de slava Lui și de teologia Sa cea mântuitoare.

Iubirea de Dumnezeu ne învață iubirea față de aproapele. Pentru că, pe măsură ce Îl iubim pe Dumnezeu, pe atât învățăm cum să îi îmbrățișăm pe oameni, cum să îi ajutăm, cum să îi folosim în mod duhovnicește și trupește. Pentru că oamenii au nevoie de adevăr, dar au nevoie și de pâine, oamenii au nevoie de prieteni, dar și de un loc de muncă, oamenii au nevoie de încredere, dar și de ajutor efectiv. Și de aceea, a-i iubi pe oameni înseamnă a-i ajuta în mod efectiv, cu lucruri practice, de care ei au nevoie, dar a-i ajuta, în același timp, și pentru ca ei să se mântuie. Pentru că degeaba le dăm pâine, dacă nu îi ajutăm să se curățească de patimi. Și mai importantă e cartea teologică dăruită oamenilor decât o haină, pentru că învățătura mântuitoare îl schimbă și îl încălzește cu adevărat pe om.

Ce înseamnă să ai…multă milostivire? Înseamnă să ai multă înțelegere și grijă față de oameni. Multă atenție și delicatețe față de viața lor sufletească și trupească. Adică să nu le ceri oamenilor mai mult decât pot ei duce. Să nu îi isterizezi în mod gratuit. Să nu îi întristezi în mod păcătos. Să nu le strici sufletul. Ci să le fii prieten, să le fii confident, să le fii un om de nădejde, să le fii un om în care ei au încredere, iar tu nu le strici încrederea în tine.

Pentru că viața duhovnicească a Bisericii merge pe încredere, pe conștiința omului. Dacă omul vine și se spovedește, dacă el vine ca să își curățească sufletul, apoi se apropie de Domnul și se împărtășește cu El, noi îl credem un om condus de conștiința sa și de frica lui de Dumnezeu. Pentru că nu stăm să ispitim omul la nesfârșit. Însă dacă el vine cu gânduri ascunse, dacă el nu se spovedește desăvârșit, noi nu avem de unde ști acest lucru, dar Dumnezeu știe toate aceste amănunte. Și pentru ele ne judecă și ne va judeca la modul desăvârșit…

Într-un concurs de umor, apropo de judecata Domnului, o tânără a afirmat faptul că în Biserică sunt „cele mai mari curve”. Și când a spus acest lucru, ea a vrut să exprime ideea că ierarhia Bisericii e cu totul „duplicitară”, e „fariseică” în relația ei cu credincioșii. Adică spune una și face alta. Însă acest lucru e o generalizare neadevărată, ca și afirmația: „toți oamenii sunt proști”.

Da, fără doar și poate, oamenii pot greși oricând și grav, fără ajutorul lui Dumnezeu! Însă una e să greșești și alta e să te comporți continuu în mod fals.  De aceea, nu în Biserică sunt cei mai mari duplicitari ai lumii, ci acolo unde mizele duplicității chiar contează. Unde duplicitatea e prosperă. Și unde e duplicitatea prosperă, dacă nu acolo unde sunt bani mulți? În politică, în finanțe, în afaceri sunt bani mulți, pe când Biserica, cel mai adesea, cere ajutor și milostenie de la oameni. De aceea, mai degrabă, în Biserică sunt „cei mai mari milogi” și nu „cele mai mari curve”. Însă suntem milogi pentru binele lumii și nu pentru a face rău acesteia. Căci noi ne rugăm continuu, cerem de la Dumnezeu, cerșim de la El binele pentru întreaga lume, apoi cerșim de la credincioși banii pentru a ține Bisericile în picioare. Biserici care nu sunt „ale noastre”, ale ierarhiei Bisericii, ci ale tuturor membrilor Bisericii.

De ce ne cerșim banii? Pentru că credincioșii noștri încep să își uite tot mai mult datoriile lor sfinte față de Biserică. Căci dacă nu ar uita acest lucru, ca și dările către Stat, lucrurile ar fi foarte frumoase. Dar când ne prefacem că uităm, ne facem rău cu mâna noastră. La fel ca atunci când distrugem sau suntem indiferenți față de bunurile publice, când lăsăm să se degradeze școlile, bibliotecile, muzeele, parcurile, cimitirele, siturile arheologice. Toate acestea, ca și Bisericile, sunt averea tuturor, sunt o avere publică și nu privată, iar dacă suntem neatenți față de ele, noi și urmașii noștri suferim.

Dacă o carte rară a fost furată, dacă un tablou genial a fost distrus, dacă un muzeu a luat foc, atunci au pierit lucruri inestimabile. Când e distrusă o Biserică, încetează pomenirea multor oameni. Când se taie o pădure, moare aerul bun al multor oameni. Băncile din parc sunt pentru ca să stăm pe ele și nu pentru ca să le rupem. Parcurile sunt liniștea și odihna noastră. Dar cartea teologică și rugăciunea ne odihnesc cu adevărat, pentru că odihnesc sufletul nostru, cât și trupul nostru.

Nu putem scoate Biserica din societate, pentru că ea este sufletul acestei lumi. După cum nu putem scoate mariologia din teologie, pentru că nu mai înțelegem cine e omul cu adevărat. Dar când știm că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din cea mai frumoasă și mai sfântă Fecioară a lumii, din Pururea Fecioara Maria, atunci înțelegem că lumea aceasta contează pentru Dumnezeu și că omul e chemat la comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Pentru că omul Sfânt e omul dorit de Dumnezeu. Sfințenia este bucuria lui Dumnezeu, pentru că El e Sfântul prin excelență.

Iar azi, când prăznuim acoperământul Maicii Domnului, prăznuim cea mai mare sfințenie umană, a ei, a Maicii lui Dumnezeu, care nu ne uită niciodată. Căci ea este în Împărăția lui Dumnezeu în mod deplin, cu trupul ei transfigurat, și se roagă pentru mântuirea noastră, dorind să fim și noi unde este ea.

Și când auzim acest lucru, că cea Preasfântă ne vrea și pe noi Sfinți, înțelegem că Sfinții nu sunt invidioși pe cei de pe pământ, că ei nu își doresc sfințenia numai pentru ei, pentru că ei doresc ca toți să fim Sfinți și moștenitori ai Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu.

Adică ceea ce ne-a spus și Evanghelia de azi [Lc. 6, 31-36]. Pentru că Domnul ne-a spus astăzi: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι] și voi faceți lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Binele pe care îl așteptăm de la oameni, pe acela trebuie ca noi să îl facem lor. Adică nu trebuie să așteptăm ca alții să ne facă bine, pentru ca și noi să le facem bine, ci având conștiința binelui pe care trebuie să îl facem, noi pe acela trebuie să îl facem în viața oamenilor, pentru că acest lucru ne împlinește. Acest lucru ne mântuie pe noi.

Însă de unde să avem conștiința binelui, dacă nu o învățăm din Biserică? Pentru că trebuie să venim aici să învățăm binele, adică din propovăduirea Bisericii.

Iar Domnul ne spune că și cei păcătoși se iubesc între ei [Lc. 6, 32], că și ei fac bine celor care le fac lor bine [Lc. 6, 33] și că se împrumută reciproc, așteptând întoarcerea lucrului dat [Lc. 6, 34], dar prin asta nu au parte de niciun har [Lc. 6, 32, 33, 34]. Pentru că Domnul îi umple de har pe cei care trăiesc și se comportă evanghelic. Adică pe cei care își iubesc vrăjmașii și care fac bine și îi împrumută pe alții, fără să aștepte nimic în schimb [Lc. 6, 35].

Și plata noastră, a celor care trăim evanghelic, care trăim creștinește, este mare, pentru că e de la Dumnezeu, pentru că prin ea ne facem fiii lui Dumnezeu [Lc. 6, 35]. Și Domnul Îl numește aici pe Dumnezeu Cel preaînalt [Lc. 6, 35], pentru ca să ne arate că gândurile și faptele noastre nu trebuie să aibă nimic de-a face cu lumea de aici, ci cu cea a Sfinților și a Îngerilor Săi din cer. Gândurile și faptele noastre trebuie să fie la înălțimea lui Dumnezeu, trebuie să fie duhovnicești, și nu trupești.

Și dacă trăim duhovnicește sau evanghelic sau creștinește, atunci avem binele lui Dumnezeu în noi și înțelegem astfel bunătatea lui Dumnezeu față de oameni. „Că[ci] El este bun către cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ]. El este bun față de toți oamenii, pentru că pe toți i-a adus întru existență și îi păstrează întru existență. Dar bunătatea Lui este evidentă mai ales în relație cu cei nemulțumitori față de binefacerile Sale în viața lor și care sunt răi în relația lor cu oamenii. Pentru că, deși ei primesc numai lucruri bune de la El, ei totuși sunt nemulțumitori și răi. Și păcatele acestea țin de ei și nu de Dumnezeu! Pentru că ei, oamenii, aleg să fie nemulțumitori și răi, în loc de a fi recunoscători și buni.

Însă binele e cel care ne împlinește cu adevărat. Răul nu ne împlinește niciodată. Orice rău e un păcat și orice păcat e un mare rău în fața lui Dumnezeu. Fapt pentru care noi trebuie să ne pocăim pentru fiecare păcat pe care l-am făcut, pentru că orice păcat e un rău, e o boală, e prezența morții sufletești în noi înșine.

De aceea, nu trebuie să ne pară rău niciodată că am făcut vreun lucru bun în viața oamenilor. Chiar dacă ei sunt nemulțumitori și invidioși și răi la adresa noastră, deși noi le-am făcut numai bine, binele e un bine veșnic. Binele nu devine niciodată un rău, după cum răul nu devine niciodată un bine. Ci, în fața lui Dumnezeu, binele e bine pentru veșnicie și la fel e și răul: pentru veșnicie răul e rău. Însă pocăința noastră poate șterge răul din noi, răul pe care noi l-am făcut și pe care ni-l asumăm ca pe un rău și niciodată ca pe un bine.

Pentru acest lucru insist la Spovedanie pe spovedirea deplină a păcatelor. Orice păcat pe care l-am conștientizat și pe care l-am pus pe hârtia de spovedanie este un rău pe care îl scoatem din noi. Dacă îl considerăm un păcat și ne doare, atunci e un păcat, și cu acesta nu ne putem lăuda niciodată. Pentru că păcatele sunt moartea din noi și nu viața! Viața noastră e tot binele pe care îl facem, tot gândul bun pe care îl gândim, toate sentimentele curate și sfinte pe care le avem. Însă păcatele sunt rușinea noastră, sunt căderea noastră, sunt cele care trebuie spovedite, pentru ca slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să ne curățească de ele și să ne facă mai albi decât zăpada. Căci la fiecare Spovedanie, noi suntem curățiți și sfințiți de către Dumnezeu, umpluți iarăși de slava Lui, pentru ca să fim case proprii lui Dumnezeu.

Și dacă devenim case vii ale Sale, atunci înțelegem de ce trebuie să ne iubim vrăjmașii. Pentru că ei suferă din cauza amăgirii lor de către demoni. În loc să fie buni și respectuoși cu noi, amăgiți fiind de demoni, ei se transformă în niște demoni la adresa noastră. Pentru că ei caută să ne facă mereu rău, după cum caută și demonii. Iar față de astfel de oameni nu putem fi decât milostivi și buni, pentru că ei suferă când ne fac rău. Ei își fac rău, atunci când ne fac rău. Și, pentru ca nici noi să nu ne rănim interior, îi iubim de la sine pe vrăjmașii noștri, ca, de altfel, pe toți oamenii, pentru că noi ne manifestăm ca oameni buni față de toți.

Așadar, porunca iubirii vrăjmașilor nu e una grea, ci e una firească. Una pe care o trăim de la sine. Pentru că, dacă căutăm mântuirea, dacă căutăm să ne sfințim viața, atunci căutăm să ne umplem de bunătatea lui Dumnezeu. Și dacă El ne umple de bunătatea Sa și ne face buni, atunci noi suntem buni cu toți, nu numai cu vrăjmașii noștri. Și de aceea îi iubim și pe ei și le dorim și lor tot binele, pentru că noi dorim tuturor tot binele lui Dumnezeu în viața lor.

Iar Evanghelia s-a terminat astfel: „Așadar, fiți milostivi [γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Adică fiți milostivi la nesfârșit, milostivi-ți-vă la nesfârșit de oameni și de întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru ca să fiți milostivi ca Dumnezeu! Căci El este veșnic milostiv cu noi, creația Sa.

Însă omul milostiv, omul cu inimă bună, nu e milostiv doar în facerile de bine față de oameni, acestea, văzute, ci și în cele nevăzute de oameni. Pentru că el e milostiv și când se roagă pentru mântuirea tuturor și când vrea binele tuturor și nimeni nu știe taina inimii sale. Omul milostiv e omul care se gândește și lucrează în mod real la binele lumii, la pacea ei, la buna înțelegere între oameni. Tocmai de aceea, cine face binele lui Dumnezeu, acela îi zidește interior pe oameni, îi folosește duhovnicește, pentru că le arată că binele e singurul demn de urmat, de iubit și de împlinit în viața lor. Binele e viața noastră, e viața noastră veșnică, pe când răul e iadul nostru. Și noi nu putem alege decât binele, adică viața cu Dumnezeu, pentru că ea este împlinirea veșnică a omului.

Vă doresc numai bine, iubiții mei, și să lucrați binele în viața dumneavoastră tot timpul! Pentru că binele e cel mai bun exemplu, este adevărata educație pentru om, e împlinirea și bucuria sa. Dumnezeu să ne întărească să împlinim poruncile Sale, care sunt binele nostru veșnic! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 27 septembrie 2017, zi de miercuri, însorită și cu ceva vânt. 16 grade la ora 10.00. Terminată la ora 12. 42.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/785/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/ἄσκησις.