Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
Am enunțat mai devreme opinia (și nu îmi aparține în exclusivitate) că Evul Mediu joacă rolul de arheu sau arhetip în concepția lui Eminescu – „cel ce conferă regalitate tuturor arhetipurilor literare românești”[1].
Arheitatea nu este imponderabilă temporal și ancestralitatea nu se identifică la el cu primitivitatea istorică. Avatarii își oglindesc ființa într-un timp istoric fundamental, care este oglindit în cugetarea Veacului de Mijloc. Se observă acest lucru urmărind proiecțiile medievale în opera sa.
În Scrisoarea III, în interiorul unui discurs polemic, Eminescu elogiază veacul de aur medieval (numit astfel de romantici, în contradicție cu sintagma lui Petrarca, ev întunecat, dar care este mult mai cunoscută), veac de poezie în comparație cu secolul prozei contemporan:
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbacii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; /…/
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând [amestecând] veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.
Episodul bătăliei lui Mircea cel Bătrân, descris în acest poem, este, de altfel, inspirat din cronograful lui Mihail Moxa, unele detalii fiind preluate însă și din alte situații descrise de cronicar[2]:
„După acéea se rădică un boiarin, anume Foca Lev […]. Deci adună oști mari de pretutindenea […], de era mulți, câtă frunză și iarbă”; „De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Și fu războiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgételor, și mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul […] Deci mergea craiu pre uscat în jos, pre Dunăre, cu hvală [fală] mare și cu oști tocmite, împlătoșați, poleiți, și scripiia, de-ț[i] părea că răsare soarele. […] Și se apropiară turcii de zidul cetăției, deci atâta de lăsa săgéte pretutindenea în cetate, cât nu se vedea soarele de grosimea lor”[3].
Visul sultanului, din același poem, reproduce visul lui Osman din istoria lui Hammer[4]. Este însă posibil să nu fie unica sursă, între izvoare putându-se număra și un desen din Sistema religiei mahomedane a lui Cantemir, care ilustrează relatarea istorică[5].
Ștefan cel Mare, ca figură emblematică a istoriei românești, este evocat în poemele Doină, Povestea, Mușatin și codrul, Mușat și ursitoarele, în drama neterminată Ștefan cel Tânăr. Într-o schiță de imn, intitulată Ștefan cel Mare, impresionează aceste versuri: „Și lipsiți suntem de focul și de razele ideii/ Azi coboară în mormântu-i Domnul nostru: Umbra Dei”[6].
Castelul medieval – eventual și cavalerul (terme-nul vechi era vitez, de unde: „Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji” (Scrisoarea III)) – sunt apariții recurente în opera eminesciană: în Călin (file din poveste) (luna răsare „Rumenind străvechii codri și castelul singuratic/ Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetățuie,/ Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie”), Scrisoarea IV („Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”), Luceafărul („Și cât de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”), Făt-Frumos din tei („La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume”…), Ecò („Pe umeri de munte, din stânci de bazalt/ Castelul se nalță, se-ncruntă,/ Și-a murilor muche și creștetu-i nalt/ De nouri și ani se-ncăruntă”), Diamantul Nordului („În lac se oglindă castelul. /…/ Uimit cavalerul cu pasuri pripite,/ Îmbla prin umbroase cărări nisipite;/ Dumbrava șoptește, izvoarele sună,/ Așteaptă-n amestec vibrare de strună”) etc.
Scrisoarea IV închipuie chiar o idilă medievală, în epoca lui Alexandru cel Bun. Palatul sau castelul pot apărea și ca proiecție terestră a cetății eterne, ca dor și nostalgie după veșnicie, ca în Miradoniz:
Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streșină era un codru vechi
Și colonadele erau de munți în șir,
Ce negri de bazalt se înșirau,
Pe când deasupra, streșina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumetà din munte,
Mâncând cu trunchii rupți scările negre
De stânci, care duceau sus în palat –
O vale-adâncă și întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adânc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el –
O vale cât o țară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit și cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii… [etc].
Instrumentele care revarsă sunete melancolice, precum cornul, buciumul[7], clopotul aparțin și ele Evului Mediu: „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot” (Călin (file din poveste)); „Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag” (Lasă-ți lumea ta uitată); „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi,/ Iar prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi” (Povestea codrului); „Vede-un tânăr /…/ Flori de tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint” (Făt-Frumos din tei); „Iară cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu” (Povestea teiului); „Ștefane, Măria Ta, /…/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând” (Doină); „Sara pe deal buciumul sună cu jale /…/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” (Sara pe deal).
[1] Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III, Ed. Minerva, București, 1987, p. 168.
[2] Cf. Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 188 și 211-213.
„Cum foarte bine a arătat profesorul Emil Turdeanu, încă acum patru decenii, marele nostru poet M. Eminescu – ce achiziționase în 1874 pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iași unul din manuscrisele Cronicii lui Moxa (ce e drept, incomplet) și avea în colecția proprie diverse cronografe, pe care le citea cu interes, recenzând îndată după apariție tomul I al Cuventelor den bătrâni – a extras din această descriere la grande inspiration qui enrichit la littérature roumaine de son plus beau poème héroïque, „Scrisoarea III” [Emil Turdeanu, La littérature bulgare du XIV siècle et sa diffusion dans le Pays Roumains, Paris, 1947, p. 163]”, cf. Idem, p. 50.
[3] Idem, p. 211-212.
[4] Cf. M. Eminescu, Opere, vol. II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 289-291.
[5] A se vedea M. Eminescu, Poezii. III, ed. D. Murărașu, op. cit., p. 246: „D. Caracostea, în Simbolurile lui Eminescu, p. 7, arată că această legendă a avut o largă circulație și că se află, între altele, și-n Histoire de la Turquie a lui Lamartine. Legenda se poate urmări și în legătură cu regele Ciros și cu Astiage, regele mezilor, se poate urmări și în legendele biblice ori în iconografia creștină.
În Sistema religiei mahomedane de D. Cantemir se află și o imagine care arată visul sultanului. Din pieptul lui se înalță un arbore care cuprinde sub umbră Asia, Africa și Europa” etc.
[6] M. Eminescu, Opere, V, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, București, 1958, p. 629.
[7] S-a observat „apetența comună [a lui Dosoftei și Eminescu] pentru arhaicul bucium” – care la Dosoftei este „bucin, din latinescul buccinus”, cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 236.
