Recunoștință și reînnoire
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Recunoștință și reînnoire. Semnificația spirituală și misionară a Autocefaliei Patriarhiei și Slujirii arhierești a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 3-10.
În 2005 s-au împlinit 120 de ani de autocefalie ai Bisericii Ortodoxe Române și 80 de ani de patriarhat în Biserica noastră, p. 3.
„recunoștința ca act cultic de pomenire și mulțumire este un act de cultură a sufletului uman și a comuniunii între generații”, p. 3.
Iar Dumnezeiasca Liturghie ne învață că „a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El este un act de demnitate și de dreptate”, p. 3.
„aniversarea sau sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi și un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început”, p. 4.
Autorul a rostit acest cuvânt înaintea Patriarhului Ecumenic Bartolomeos I, a PFP Teoctist și a Sfântului Sinod al Bisericii noastre, p. 4.
Tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii noastre a fost semnat în 25 aprilie 1885, de către Patriarhul Ecumenic Ioachim al 4-lea și de Sinodul său, p. 5. Iar în februarie 1925, Biserica noastră a fost ridicată la rangul de Patriarhie, p. 5. Recunoașterea din partea Statului Român a Patriarhiei Române s-a făcut prin votarea unei legi în Senat la 12 februarie 1925 și în Camera Deputaților la 17 februarie 1925, care a fost promulgată pe 25 februarie 1925 de către Regele Ferdinand I, p. 5-6, potrivit Monitorul oficial, nr. 44/ 1925, cf. Idem, p. 6, n. 2.
Patriarhia Ecumenică a recunoscut Patriarhia Română în ziua de 30 iulie 1925, prin tomosul nr. 1579, în timpul Patriarhului Ecumenic Vasilios al III-lea, p. 6. Și tomosul a fost citit la București în ziua de 27 septembrie 1925 de o delegație a Patriarhului Vasilios al III-lea, în prezența Mitropolitului Primat Dr. Miron Cristea, p. 6.
Înscăunarea primului Patriarh al României s-a făcut în ziua de 1 noiembrie 1925, p. 6.
„Limba și cultura poporului român au fost de la originea lor născute și crescute în spațiul liturgic și social-pastoral al Bisericii”, p. 7.
„autocefalia nu este libertate în izolare și autosuficiență, ci libertate în comuniune”, p. 8.
Iar „comuniunea nu este constrângere, ci comemorare și coliturghisire liturgică, consultare frățească și cooperare practică”, p. 8.
În Ortodoxie, slujirea patriarhală „este parte constitutivă a sinodalității și factorul coordonator al ei”, p. 9. După care autorul citează canonul 34 apostolic, p. 9, și, în aceeași pagină, el pune semnul de egalitate între sinod ecumenic și sinod panortodox.
Ritmicitatea sinodalității o fundamentează pe canonul 37 apostolic, p. 9. „La nivel panortodox, sinodalitatea nu funcționează decât ca eveniment extraordinar, nu ca exercițiu ritmic sau ordinar”, p. 9. Însă, la Sinodul din Creta, „s-a exprimat speranța…să putem organiza întâlniri ritmice ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, o dată la șapte sau zece ani”[1]. Și astfel „sinodalitatea panortodoxă [ar putea] să devină sinodalitate canonică ritmică, prin analogie cu sinodalitatea ritmică din interiorul autocefaliei naționale sau regionale”, p. 9.
[1] Cf. http://basilica.ro/un-pas-important-in-practica-sinodalitatii-ortodoxe-universale-semnificatia-liturgica-pastorala-si-misionara-a-sinodului-din-creta/.