Alte citiri și recitiri…
Într-o carte care se vrea de memorialistică[1] și unde au fost adunate mai multe interviuri cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, aceasta mărturisește…multe, însă adeseori printre cuvinte.
Și, adesea, acolo unde pare că dorește să aducă mărturia admirației sale la superlativ pentru cineva, acolo de fapt lovește cu duritate. Astfel, găsim relatat singurul episod memorabil, în fapt, al relației sale cu G. Călinescu. Întrebată dacă mai păstrează vreo amintire din colaborarea cu el, aceasta a răspuns:
„Numeroase, deși «colaborarea» a fost scurtă. Îl revăd la locuința sa, unde o scară interioară, manevrată după placul amfitrionului ducând spre o cameră dintr-un etaj de sus, îi permitea să se refugieze oricând între cărți și idei. Puțini au avut ocazia să intre în micul lui sanctuar, în acea «hulubărie» a inteligenței. Rețin ziua când ne-a purtat ca într-o excursie prin podul casei sale pe noi, cei câțiva ce veniserăm să-l vizităm. Descopeream uimită o bibliotecă imensă, foarte îngrijită. Amuzat, m-a invitat să deschid, la întâmplare, câteva din cărțile acelea puse, aparent, în ordine. Aveau filele încă netăiate. Ne-a explicat că n-avusese vreme să le parcurgă (s. n.)”[2]…
Adică refugiatul între cărți și idei, în hulubăria inteligenței, nu citise chiar atât de multe cărți și le aduna pentru a-și ului vizitatorii invitați într-o excursie bibliofilă…
Dar și maestrul încercase să-i reteze aripile tinerei cercetătoare. La întrebarea: „Cum a primit Călinescu cărțile dumneavoastră monografice despre Creangă și Eminescu?”, Bușulenga a răspuns:
„Este un lucru care mă întristează. Când a auzit că scriu ceva despre Creangă a avut o violentă ieșire. Nu suporta ideea concurenței (s. n.), chiar dacă concurenții nu erau nici pe departe de calibrul său [dar nu există ieșiri violente fără motive întemeiate!]. […] Curând i-a trecut însă supărarea și…a avut chiar cuvinte elogioase față de efortul muncii mele. Cu Eminescu, lucrurile n-au mai stat așa. L-a supărat, cred, mai ales, faptul că n-am reușit să realizez ceea ce întreprinsesem. A fost un eșec. [Eu cred că a răsuflat ușurat]. Pornisem pe urmele studiului magistral al lui Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu. Nu întotdeauna împlinești ceea ce îți propui”[3].
Bușulenga se face preș în fața „mărimilor” ca să supraviețuiască. Și iat-o declarând că studiul ei despre Eminescu e un eșec. Însă cred că e vorba de o încercare anterioară cărții Eminescu – cultură și creație, care e din 1976, pentru că interviul e din ’70. Bușulenga scrisese un studiu preliminar, în 1964: Eminescu. Pe care îl pune în continuarea studiilor lui Vianu, deși modul ei de a-l recepta pe Eminescu nu are nimic de-a face cu Vianu. (Spune, de altfel, că de la Vianu a învățat…rigoarea).
Dar Tudor Vianu, după cum mărturisește de mai multe ori, este cel care a adus-o la Facultatea de Litere, din motivul că…era vechi prieten al tatălui său. (Ceea ce nu are nimic de-a face cu eligibilitatea pe criterii valorice, din păcate.) Așa că e de înțeles de ce inventează acest cordon ombilical.
Însă îl vedem pe Călinescu făcând crize de isterie pe motiv că o asistentă îndrăznește să scrie despre Creangă, despre care…scrisese și el. Situație pe care profesorii de la Litere, chiar și neavând valoarea lui Călinescu, țin să o perpetueze…
Și pentru că G. Călinescu încercase să-i taie aripile, și Bușulenga îi dărâmă lui hulubăria, acum, că între timp murise…
Mai departe, în p. 22, Bușulenga ne spune că lui Vianu nu îi plăcea ca ea să scrie în stilul lui Călinescu, adică eseistic. Pentru că (subînțelegem) o vroia o copie a sa și nu o personalitate independentă. Din fericire pentru Bușulenga, ambii au murit la timp ca să o lase în pace cu pretențiile lor de „paternitate”.
Însă, în 1963, când a publicat Bușulenga monografia sa, Ion Creangă, erau încă în viață. Și, în introducerea la studiul amintit, autoarea ne surprinde iarăși cu atitudinea față de Academicianul Călinescu, care glisează cu mare repeziciune de la elogiul supus la critica tăioasă, deși mascată, și chiar la acuzația voalată de plagiat.
Ea ne spune că „ceea ce lipsește monografiei lui George Călinescu este intrarea în detaliile analizei. Acestea au fost lăsate pentru alții. […] De asemenea, în petulanța aruncărilor rapide de pensulă, maestrul a trecut cu vederea semnificația unor fragmente sau opere din Creangă. «Creangă povestește copilăria copilului universal», spune George Călinescu, într-un mod asemănător cu Giulio Cogni”[4], fapt cu care Bușulenga nu e de acord, negând astfel o aserțiune critică celebră și longevivă și, mai ales, schimbându-i paternitatea. Și asta după ce, anterior, a apăsat pe pedala importanței studiilor lui Ibrăileanu și Iorga, reținând faptul că „Nicolae Iorga a făcut prima apropiere între Creangă și Rabelais, iarăși mult folosită de posteritate”[5]…
Și eu am observat o frază rămasă lipită de Călinescu, aceea despre Eminescu, cel care nu a iubit femeia, ci a iubit iubirea, și care îi aparține lui Ibrăileanu.
Cred că o cercetătoare atentă ca Bușulenga putea să observe singură aceste lucruri. Dar nu sunt sigură că ea putea să dea aceste lovituri precise, fără…rigoarea maestrului principal care o tot certa pentru eseismul de tip călineascian. Pentru că și această manevră de „război”, de a-ți lovi concurența-adversară prin ucenici a intrat în habitudine…
*
Dar dacă tot am ajuns la studiul Zoei Dumitrescu-Bușulenga despre Creangă, aș mai vrea să fac alte câteva observații. Scrisă în 1963, cum spuneam, în plin regim autoritar comunist, cartea e plină de observații despre realismul și materialismul lui Creangă, despre lipsa lui de religiozitate și misticism și despre caracterul permanent satiric la adresa clerului (mirenesc și monahal![6]), privit ca o tagmă fără utilitate în societate, preocupată exclusiv numai de plăceri trupești, adică de cu totul altceva decât cere vocația.
Acum, noi știm foarte bine că Bușulenga a sfârșit la Mănăstire. Cu siguranță, dacă ar mai fi avut puterea necesară după ’89, și-ar fi revizuit cel puțin o parte din afirmațiile făcute odinioară, pe care elevii și studenții le citesc în continuare și le apreciază ca atare. Însă, la bătrânețe nu mai poți să faci ceea ce ai făcut (sau nu ai făcut) în tinerețe, în ciuda a ceea ce susțin unii, că opera exegetică/ științifică se scrie după 60 de ani încolo…
Dar Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a făcut nicio rectificare la cartea sa, nici măcar una generală, lăsând problema discernerii cu totul în seama posterității. Ceea ce pe mine mă nemulțumește, totuși.
O a altă problemă care mi-a reținut atenția se referă la două afirmații recurente ale sale, care mie mi se pare că se contrazic. Pe de-o parte, Bușulenga susține originalitatea irefutabilă a lui Creangă (care nu poate fi comparat cu Ispirescu etc.) și pe bună dreptate. Iar pe de alta, ea vorbește tot timpul despre influența folclorului, a artei literare populare, orale – ceea ce, ca și realismul științific, era o teză a ideologiei momentului care nu putea fi eludată, dar pe care Bușulenga marșează cu mult prea mult entuziasm.
Totuși, ea amintește în câteva rânduri de „stilul cărților bisericești”[7] și, totodată, recunoaște la Creangă anumite formulări, frecvente în Alexandria și Esopia[8]. Și acestea cu atât mai mult cu cât a reținut foarte bine că bunicul povestitorului, David Creangă, citea „orice carte bisericească, dar mai ales Viețile Sfinților”, iar mama lui Nică, Smaranda, „se descurca cu ceaslovul, psaltirea și Alexandria”[9]. La un moment dat, remarcă și un procedeu lingvistic pe care Creangă l-a însușit (cred că Bușulenga a sesizat bine) de la C. Negruzzi[10].
Fapte care, asociate cu diferențele remarcabile ale tiparului narativ crengian față de cel al basmelor populare[11], ne conduc către alte concluzii decât cele ale unei masive și aproape singulare influențe a oralității populare, pe care au afirmat-o până acum studiile literare.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga a recunoscut stilul cărților bisericești sau al cărților numite populare (Alexandria, Esopia) în măsura în care a citit din ele. În mod cert, nu a citit prea mult (cel puțin la momentul la care a scris studiul acesta), pentru că rămân încă (și la ora aceasta!) foarte multe observații de făcut.
Însă ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că cei care vor neapărat „să se asocieze” la munca mea de revelare a continuității dintre literatura și spiritualitatea română vechi și literatura nouă (începând din secolul XIX) nu au făcut niciodată nici cel mai mic efort de a scoate la lumină aspecte care nu le-ar fi fost deloc imposibil de relevat, dacă ar fi pus mâna să…gândească, cum zicea mai demult cineva. Să gândească și, desigur, să muncească, adică să facă efortul de a se documenta și de a scrie responsabil despre acest subiect. Dacă, desigur, l-ar fi conceput.
Și mă gândesc, firesc, în primul rând la specialiștii în literatură română veche, care nu au întreprins, de-a lungul timpului, nimic în acest sens. Sigur, despre unii se poate spune că au avut o altă formație și/ sau că au făcut și așa foarte mult pentru această disciplină. Însă nici măcar nu a gândit cineva un asemenea tip de abordare…
Pe de altă parte, observ că mă urmează, îndeaproape, plagiindu-mă, cinstiții arhimandriți și profesorii/ profesoarele de la Teologie[12].
În consecință, am o nedumerire, în ceea ce îi privește pe unii dintre ei, cel puțin: de ce nu se ocupă dânșii, mai înainte de a scrie eu, despre subiecte de felul acesta? Adică: de ce nu zăbovesc exegetic asupra altor scriitori (destui!!), despre care eu n-am scris, pentru că nu am ajuns la ei sau nu am avut timpul necesar?! De ce nu ne dovedesc că…pot să fie interpreții ortodocși ai literaturii unor mari scriitori, asupra căreia încă nu s-a aplecat nimeni în felul acesta, pentru a le comenta și explica opera?
Există foarte mulți poeți și prozatori ai literaturii române despre care, până la ora aceasta, nu a vorbit nimeni, cu conștiință ortodoxă. Și când spun acestea nu mă gândesc la a compune encomioane bătătoare la ochi sau la a inventa ortodoxie acolo unde nu este de găsit!!
Dar dacă vor să dovedească faptul că sunt în stare să descopere și să recepteze cu argumente solide astfel de situații din literatura română, au la dispoziție numeroase pagini de literatură (poezie și proză), care nu a fost comentate încă de cineva care să aibă cultură și pătrundere duhovnicească ortodoxă! Creangă este numai unul dintre exemplele de acest fel, dar mai sunt încă mulți alții, dintre care unii sunt în mod evident și recunoscut autori de texte religioase! Ei trebuie numai…citiți și investigați critic.
Pentru că am sentimentul că, dacă voi scrie eu mai întâi, imediat după aceea, în secunda doi, vor ști și dumnealor…exact aceleași lucruri și vor considera că erau foarte ușoare sau că, deja, „critica literară” le exprimase de multă vreme!…
Așadar, dacă tot vor să demonstreze că au înțelegere fină duhovnicească, discernământ și pătrundere psihologică, experiență culturală vastă, cunoaștere în domeniul literar și dexteritate hermeneutică, pricepere în lectura și descifrarea textelor de orice fel…secerișul e mult și secerători puțini.
Nu trebuie să aștepte ca să plagieze ce scriu eu, dacă tot vor să dovedească ei că sunt luminați și nu mai pot să-și rețină ideile de multe ce sunt și năvalnice! Îi rugăm cu insistență să se apuce grabnic de muncă și să ne demonstreze că pot! Nu să adune și să colporteze informații care se pot afla ușor din diferite surse, ci să cerceteze și să interpreteze texte literare, fără idei furate din altă parte, asudând și muncind din greu, în mod evident, pentru acest lucru!
Eu scriu comentarii literare de prin clasa a șasea, am făcut liceul și facultatea la filologie, masterat, doctorat și postdoctorat în literatură, iar de la sfârșitul liceului am ucenicit pe lângă Părintele Dorin și Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Asta e pregătirea mea, pe care am pus-o și o pun în folosul tuturor prin comentariile și cărțile mele de exegeză literară, pe care le găsiți oferite în mod gratuit în cv-ul meu (aici). Dar dacă și alții pot și se pricep, aș fi bucuroasă să am și eu, dacă se poate, asupra a ce să mă pronunț în comentariile mele viitoare.
Eu m-am ocupat de poezie, în mod fundamental, până în prezent, pentru că știam că ridică foarte mari probleme de descifrare și înțelegere. Însă, dacă și alții au „atâtea” cunoștințe și competențe, ar putea să ne dovedească, cu atât mai mult, că pot să înțeleagă măcar proza, până ajung eu să public despre, nu-i așa?
Aștept cu nerăbdare…
[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credințe, mărturisiri, învățăminte. Intervuri și dialoguri, ediție îngrijită și prefațată de Grigore Ilisei, Ed. Nicodim Caligraful, 2013.
[2] Idem, p. 18. [3] Idem, p. 18-19.
[4] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, prefață de academician Mihai Cimpoi, Ed. Princeps Edit, fără oraș, 2009, p. 24-25. (Ediție cu multe erori de tipar.)
[5] Idem, p. 17.
[6] Ba chiar ni se spune că, dacă între preoții de mir există câteva excepții pozitive, lucrul este exclus în ceea ce-i privește pe monahi și pe înalții ierarhi, care sunt zugrăviți numai în culori…satirice.
[7] Idem, p. 124. A se vedea și p. 144 și 222. [8] Idem, p. 212. [9] Idem, p. 129.
[10] A se vedea idem, p. 184-185. [11] Idem, p. 228-231.
[12] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.