Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Analizând sentimentul naturii în poemele O, rămâi, Povestea codrului și Peste vârfuri, Blaga observă că

„imaginea Voevodului îl obsedează; ea e definitivă, ea devine metaforă, debordând de semnificații. Iată, de pildă, Codrul i se pare un asemenea Voevod. […]

E aici o viziune voevodal-sacrală despre natură. Natura păstrează astfel la Eminescu ceva din aerul voevodal-sacral și atunci când Voevodul nu mai apare, ca termen explicit, în evocările sau în descripțiile sale. […]

Oare acea melancolie specific eminesciană nu derivă între altele și din dezacordul între realitatea conștiinței și viziunea sa despre natură, izvorâtă dintr-un dor subconștient, elevată prin secreta prezență voevodală? […]

Proiectați peste figura lui Eminescu aura voevodală și veți înțelege liniștea sacrală a acestei melancolii. În multe din poeziile lui Eminescu, și poate că în cele mai caracteristice, transfigurarea lirică se datorește unei tainice contopiri cu un vis voevodal”[1].

Prezența miresmelor năucitoare este, de asemenea, în bună măsură, legată de o cultură bizantină, care a prezervat vechea tradiție cultică ebraică, în care un rol important îl aveau aromatele, smirna, tămâia și aloia. Negoițescu a sesizat acest lucru, afirmând că miresmele se revarsă cu mare risipă în poezia eminesciană, că natura e prodigioasă de miresme ca o biserică[2].

Deși la Eminescu este vorba mai adesea de miresme naturale, de flori de tei, liliac, salcâm, nuferi sau trandafiri, totuși, observația sa susține ceea ce am constatat anterior, că natura și cosmosul întreg reprezintă un templu imens („Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc/ Pe-a cerului arcuri mărețe” (Ecò)). Aromele sunt o cădelnițare naturală, a plantelor și florilor, care fac ca aerul să fie: „văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste))tot Negoițescu afirma că natura stă la Eminescu sub pecetea sacrului.

În „grădina cea din codri vechi” a lui Miradoniz și în Memento mori, există, în mijlocul unui râu, „insule sfinte [care]/ Se-nalță-n el ca scorburi de tămâie /…/ cu stânce de smirnă risipită și sfărâmată/ În bulgări mari” (Miradoniz), ori un fluviu care poartă insule „cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră de-aur” (Memento mori).

Culorile predominante, aurul, argintul și arama („codrii de aramă” și „pădurea de argint” din Călin reprezintă imagini totalizatoare), albastrul cerului senin și verdele întunecos al dumbrăvilor, ca și lumina de lună și de stele care inundă lumea ca o ninsoare ori cea a soarelui din adevărate viziuni ale imperiilor de aur și lumină din Memento mori și Geniu pustiu (al treilea vis paradisiac), aparțin, de asemenea, spațiului eclesial de tip bizantin. Lumina din fundal și culorile amintite sunt preferatele iconografiei vechi și ale picturilor murale medievale (și ne gândim, în primul rând, la cele exterioare din nordul Moldovei, dar nu în mod exclusiv).

Comparând catedralele gotice cu cele bizantine, Blaga aprecia că

„emanațiile de lumină potențată, culese ca într-un vas, de o biserică bizantină, duc gândul la lumina originară făcută de Dumnezeu cu întâiul său cuvânt. […] Misticismul oriental e un misticism al luminii. Misterul suprem al cosmosului e cel al luminii.

Misticismul apusean e un misticism al întunecosului, misterul e aci întotdeauna un mister al obscurității. Omul gotic, spiritualizându-se de jos în sus, are în catedralele sale sentimentul pierderii în obscuritatea transcendentă; omul bizantin, așteptând în bisericile sale revelația de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumini întețite”[3].

Relația dintre primordialitate/ arheu și Veacul de mijloc este aceea că arheii lui Eminescu sunt medievali, viziunile poetice eminesciene, care poartă amprenta ingenuității și a purității, a armoniei și frumuseții originare, sunt promovate de spiritualitatea și filosofia acestui ev, în afara cărora ele nu se explică satisfăcător, nici prin filosofia antică (oricât am face apel la idealismul platonician), nici prin cea modernă.

În „Evul Miez” – cum îl numește poetul –,

„în suta a XV[-a] avanscena teatrului universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan și Matei Corvin în Ardeal, Banat și Ungaria, Mircea și Vlad Dracul în Țara Românească, Alexandrul cel Bun și Ștefan cel Mare în Moldova! […]

Precum în suta a șaptesprezecea sub Matei Basarab românii erau relativ unul din popoarele cele mai culte din Europa, incomparabil mai cult decât germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV românii au fost unul din cele întăi popoare militare și războinice din Europa. Două state puteau să-i întreacă: Spania și Turcia”[4].

Și în ceea ce privește limba română, „nu admitem în dezvoltarea noastră intelectuală epitropia unei limbi străine – fie chiar sora franceză, necum nemțeasca, slavoneasca sau ungureasca – având noi epitropi naturali limba latină și fiica ei, limba românească din suta a șaptesprezecea[5].

Dan Simonescu semnala, de asemenea, observația dintr-un articol al lui Eminescu (Pomăritul, considerat de el „cel mai important articol scris de Eminescu în legătură cu limba veche românească. […] În el găsim rare calități de lingvist și un adânc spirit de observație”), „anume că limba română nu e o limbă nouă «ci din contră, veche și staționară»”[6].


[1] Lucian Blaga, Spațiul mioritic, op. cit., p. 208-210.

[2] A se vedea nota 187 din cartea de față.

[3] Lucian Blaga, Spațiul mioritic, op. cit., p. 71.

[4] Cf. M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. Minerva, 2000, op. cit., p. 632, 641-642.

[5] Idem, p. 608.

[6] Dan Simonescu, Din nou despre Eminescu și limba noastră veche, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 110.

Did you like this? Share it: