Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Felul în care măsoară Eminescu distanțele istorice este de asemenea relevant: „Vechimea lucrurilor nu consistă în depărtarea timporală a nașterei sau ezistenței lor, ci în diferența dintre ele și cele prezente”[1].

Perspectiva istorică și filosofică a epocii de aur medievale (veacuri paradisiace, cel puțin până la o anumită dată, după cum le-au descris îndeosebi Miron Costin[2] și Dimitrie Cantemir[3]) l-au impregnat pe Eminescu, „om al timpului modern” (T. Maiorescu), posesor însă al unei nostalgii creatoare, cunoscător în adâncime și iubitor al Evului Mediu, în cel mai înalt grad, între poeții și scriitorii de limbă română[4].

Într-un fragment preliminar, în proiectul unei drame, Ștefan cel Tânăr, sfetnicul Arbore, bătrân (care cunoscuse epoca lui Ștefan cel Mare), își expune astfel viziunea (în care se află rezumat începutul poemului Memento mori):

„Nu cer de la Dumnezeu decât ca să pot, c-un farmec adânc și neștiut, să-ți arăt toată vecinicia sufletului meu (s. n.). Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân și rece, în marea lui cea adâncă și întinsă. …căci alta-i lumea ce-o vezi [cu] ochii – și-aceea tristă, și alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranței și în visul ce frumos al trecutului – și aceea-i frumoasă…alta-i fundul cel amar al mărei, alta-i fața apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur și deschid porțile inimei mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriașă a timpului cu codrii săi de secoli, cu popoarăle sale…cu Creștinătatea și Păgânătatea sa…într-un loc îmi place să opresc roata…să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde naintea ochilor!”[5].

Hatmanul Arbore, în care recunoaștem alt avatar al poetului, poate să declame următoarele – și cuvintele sale exprimă într-adevăr poziția romantică a lui Eminescu în raport cu ruina trecutului:

N-ați înțeles? Mai bine. De-aș scrie arăbește [egiptenește/ în hieroglife]
Pe-o carte veche și-apoi v-aș porunci: „Citește!”
Voi m-ați privi pe mine cu îndoială-n față.
Dar puneți pe-nțeleptul ce-un veac de om învață
Și ați vedea cum ochiu-i cu foc pe șire-aleargă
Precum aleargă-un vultur peste-o pustie largă

Și[-n] cartea ce se pare pustiu și nerozie
Gura lui înțeleaptă v-ar spune-atunci ce scrie,
Din semne moarte scoate-ar măreață-nțelepciune
Și din o carte roasă ieșire-ar o minune.

Astfel eu stau în lume…ca litera cea moartă[6],
Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă,
Dar voi nu înțelegeți coprinsul meu adânc…[7].

Poetul este ieroglifa unui trecut ilizibil pentru contemporani, pentru lumea modernă. Eminescu ar fi putut spune, precum același Arbore[8]: „Eu nu-s din lumea voastră, eu nu-s din timpul vost /…/ Trecutul e în mine și eu sunt în trecut/ Precum trăiește cerul în marea ce-l respiră”[9], deși, paradoxal, era profund implicat în realitatea contemporană – ceea ce a determinat apropierea lui de poeții englezi[10]. Sau poate tocmai acest lucru îl făcea să fie atât de implicat, dar într-un mod combativ, refractar, pamfletar, inadaptat.


[1] M. Eminescu, Opere, IX, Istorice, ed. Minerva, 2000, op. cit., p. 435.

[2] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 230-231 (Poema polonă): „Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreț își are izvoarele în țările coroanei polone, și chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge printre stânci sculptate natural, ca și cum ar fi lucrate de mână de om. […] Mai departe ei [Dragoș și vânătorii] văd și păduri și pe unde curg râurile, șesuri întinse, și, când aplecară ochii, văzură o țară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi. Privind spre răsărit, se minunară de așa țară cu câmpii pline de flori, asemenea raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se schimbă, altă dorință le umple sufletul. Privesc locurile și apoi pornesc mai departe de-a lungul râului și acum, ieșind din ceața munților, dau de câmpii curate”.

Tot Miron Costin vorbește despre decăderea Moldovei după epoca lui Vasile Lupu (în mod corespunzător, după cea a lui Matei Basarab în Țara Românească): „Fericită domniia lui Vasilie vodă, în care, de au fost cândva această țară în tot binele și bivșug și plină de avuțiie, cu mare fericiie și trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele aceștii domnii au fost. […] Iară di pe acele vremi să cunoaște păharul lui Dumnedzău aproape de schimbare și curundu spre alte mai cumplite vremi” (Idem, p. 108, 120, în Letopisețul Țării Moldovei).

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, București, 1973, p. 109: „Câmpiile Moldovei, des pomenite pentru rodnicia lor în operele scriitorilor vechi și mai noi, întrec cu mult bogățiile pe care le aduc munții […], încât în anii buni grâul dă plugarului de douăzeci și patru de ori mai multă sămânță semănată, alacul de treizeci de ori, orzul de șaizeci, meiul, ceea ce cu greu ar crede cineva care n-a văzut, de trei sute de ori. […]

În Moldova de jos meiul crește cum nu se poate mai frumos, din care pricină la ai noștri s-a născut proverbul că meiul în Moldova de jos și mărul în partea de sus a Moldovei nu au coajă. După ce-l zdrobesc, îl pisează și-l coc ca pe o pâine și mulți îl mănâncă cu unt, cât timp este cald încă. Vei găsi nu livezi, ci păduri de pomi fructiferi. La munte fructele cresc de la sine, la șes însă trebuie să fie cultivate prin grija omului, dar tocmai de aceea sunt și mai gustoase. […]

Dar pe toate celelalte daruri ale pământului le întrec cu mult viile minunate care se întind pe o mare lungime între Cotnar și Dunăre, atât de roditoare încât un singur pogon […] dă cele mai deseori 400 până la 500 măsuri de 40 de livre de vin. Cel mai nobil vin se face la Cotnari […], dar eu aș îndrăzni să afirm că este mai de soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa…”.

[4] Nostalgia lui pentru lumea dispărută din vremea Mușatinilor se poate distinge și în rândurile scrise ale cronicii pentru drama Despot-Vodă a lui Vasile Alecsandri:

„Varga magică a poetului [a se remarca recurența ipostazei magului, asociere prin care îi conferă un statut înalt lui Alecsandri, pe care, la final, îl va numi «săhastrul de la Mircești»] ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute […]. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești [a Mușatinilor] […] s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei. […] În acei timpi deci, în care după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă discompunere socială, ne duce muza lui Alecsandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană […]. Drama lui Alecsandri […] ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve. Suceava! E drept că același râu al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuților chiar și strămoșii generației actuale o știau tot o ruină, ca o moaște de piatră (s. n.) din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. […] Sucevenii înșiși aleg astăzi în parlamentul din Viena – cu voturi cumpărate pe bani, pe…Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O tempora, o mores! Poemul dramatic al lui Alecsandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a mai fi mari”, cf. Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, op. cit., p. 133-134.

[5] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 159.

[6] „Litera cea moartă” înseamnă alfabetul necunoscut contemporanilor. Puțin mai sus vorbea despre a scrie „arăbește”. Însă prin „arăbește” Eminescu nu înțelegea alfabetul arab propriu-zis. Să ne amintim de „semnul arab” din Sărmanul Dionis, care e semnul lui Dumnezeu, cât și de „semnul [citit] întors” de magul din Egiptul antic.

Este de semnalat faptul că Eminescu traduce în caietele sale Manualul de limbă paleoslavă (Vechea slavă bisericească) al lui August Leskien, făcând observația că alfabetul glagolitic seamănă cu runele și că, anume, inventatorii săi ar fi întrebuințat, după unele păreri, alfabete foarte vechi pentru conceperea lui, cf. G. Mihăilă, Cultură și literatură română veche în context european. Studii și texte, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 80 (esențial este cap. O dimensiune puțin cunoscută a culturii lui M. Eminescu: limba paleoslavă: p. 62-216).

Echivalența aceasta neașteptată între vechea scriere slavă și rune ne poate, de asemenea, explica suplimentar interesul poetului pentru rune – devenite o metaforă pentru scriere încriptată, ermetică, ilizibilă neinițiaților – a căror obsesie, după care am mai precizat, o preia Blaga în poezia modernă.

Reținem din studiul introductiv al lui G. Mihăilă că această traducere a Gramaticii paleoslave Eminescu o făcea cu un deceniu înainte de cea a Gramaticii sanscrite a lui Bopp, dar și că „Eminescu a tradus cea mai mare parte din această carte fundamentală pentru studiul limbii slave vechi: aproape 3/4 din Gramatică și aproape 2/3 din Glosar” (Idem, p. 70), în timp ce din manualul de sanscrită va efectua traducerea „a primei jumătăți” din Gramatică și „a unei zecimi din Glossarium…” (Idem, p. 78). Motivul instruirii sale în domeniul paleoslavei era acela, menționat și de Călinescu, al cercetării documentelor istorice medievale.

„Orientarea lui era cu atât mai prețioasă și mai fertilă, cu cât în epoca respectivă nimeni în România – în afară de Hașdeu, care-și făcuse studiile în Polonia și în Rusia – nu studiase această limbă în mod științific” (Idem, p. 73). Iar Eminescu ajunge să îl corecteze pe Hașdeu (cf. Ibidem). „Traducând cu deosebită acuratețe Manualul lui Leskien, Eminescu a adăugat pe alocuri unele explicații, deosebit de interesante pentru conturarea preocupărilor sale lingvistice” (Idem, p. 76), într-o vreme când nu existau dicționare slavo-române.

„Așadar, în această lumină trebuie apreciate eforturile poetului de a stabili etimologia unui mare număr de cuvinte românești de origine slavă. Cunoașterea acestora, printr-un studiu aprofundat și prin citirea și transcrierea atâtor manuscrise ce cuprindeau limba veche și-nțeleaptă, îl îndreptățea să scrie astfel într-o perioadă când în unele cercuri dominau încă tendințe puriste: «Celor cari vor o purificare absolută a limbei li vom răspunde că acele vorbe pe cari vor ei să le alunge sunt așa de concrete, așa încrescute în țesătura limbei române, încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți»” (Idem, p. 77).

A se vedea și: M. Eminescu, Opere, VII, Traduceri, transcrieri, excerpte, ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, cu text stabilit și note de Gh. Mihăilă pentru Gramatica paleoslavă, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed. Minerva, București, 1984.

[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 161.

[8] Arbore „este întruchiparea medievală a moralistului nonconformist”, cf. Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 220.

[9] Idem, p. 174-175.

[10] „Beyond any differences between authors like Words-worth and Coleridge on one hand and Shelley and Keats on the other, or even Byron, the greater poets of the Romantic school in Britain held in common the conviction that all politics should be regulated by a deeper expediency of humanness and justice. […]

Eminescu thus illustrates one of the atypical traits of the east-central European cultural area, which Nemoianu, following in the steps of Andrew Janos, signals in his analysis of Romantic poetry: the perfect compatibility between nostalgic conservatism and the revolutionary radicalism of didactic and moral extraction.

As Nemoianu puts it, in the area of east-central Europe the conservative-nostalgic and the radical-didactic impulses are not incompatible, and, in this respect, Eastern Europe was more similar to England than to France and Germany. […]

With Eminescu in particular, but by no means exceptionally, the essential hypotheses about the mission of poetry are clearly deductible from a great teleological Romantic narrative: that of the divine telos embodied in historical contingency”, cf. Monica Spiridon, cap. Romanian Poetry and the Great Romantic Narrative about the Mission of the Poet, în Romantic Poetry, vol 7, edited by Angela Esterhammer, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 2002, p. 265-266.

Did you like this? Share it: