Predică la Duminica a 20-a după Cincizecime [2017]
Iubiții mei[1],
adesea văd oameni care vor să se bucure de bunăvoința lui Dumnezeu asupra lor. Vor să fie auziți de Dumnezeu și ajutați. Însă bunăvoința lui Dumnezeu o vor unidirecționată. O vor pentru o anumită problemă punctuală din viața lor și nu pentru ca ei să se mântuie. Motiv pentru care fac anumite rugăciuni, anumite milostenii, postesc în anumite zile, pentru ca Dumnezeu să le audă rugăciunea. Și, pentru că ei se grăbesc, pentru că vor „să Îl forțeze” pe Dumnezeu să îi audă, de aceea ajung să fie dezamăgiți profund de Dumnezeu, să fie deznădăjduiți de faptul că Dumnezeu nu îi aude, că El nu îi ascultă, că El nu îi vrea. Și se ajunge aici, la această stare de împotrivire interioară față de El, pentru că acești oameni credincioși vor ca să se facă voia lor și nu voia lui Dumnezeu în viața lor.
Adică ei se roagă, postesc, fac milostenii, spre exemplu, pentru ca să poată să nască sau pentru ca să se vindece cineva din familia lor de o boală cruntă. Și dacă nu primesc în scurt timp împlinirea rugăciunii lor de la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu le dă copii sau dacă nu îl scapă de moarte pe cel grav bolnav, ei consideră că s-au rugat „degeaba” sau că Dumnezeu e „rău” și S-a arătat ca un „potrivnic” în viața lor.
Însă acești oameni puțin-credincioși, acești oameni slabi în credință sau fără prea multă educație teologică, nu fac altceva, prin răzvrătirea lor în fața lui Dumnezeu, decât să se lepede de folosul ascezei lor. Pentru că rugăciunea, postul, milostenia sunt medicamentele duhovnicești prin care noi ne vindecăm interior. Prin care noi devenim tot mai mult cei pe care îi vrea Dumnezeu. Însă asceza trebuie îmbinată cu teologia Bisericii și cu schimbarea interioară continuă după voia lui Dumnezeu.
Noi avem o rugăciune la început, considerăm că avem o nevoie și nevoia poate fi una reală, foarte reală. Dar când intrăm în relație cu Dumnezeu, noi nu Îi putem impune voia noastră, perspectiva noastră mioapă, redusă, ci noi trebuie să ne spunem doleanța, nevoia, dar trebuie să Îl lăsăm pe El ca să le potrivească pe toate spre folosul nostru și al familiei noastre. Căci dacă facem așa, dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu și nu ținem la perspectiva noastră îngustă de a vedea lucrurile, nu mai ajungem „să ne certăm” cu Dumnezeu, pentru că El ne va învăța ce e mai bine pentru toți.
Săptămâna aceasta, după cum ați putut vedea, am publicat cartea Sfântului Profet Iov, în traducerea mea[2]. Și aici găsim viața unui Sfânt al lui Dumnezeu, care a fost ispitit de demoni, cu îngăduința lui Dumnezeu, și care a pierdut tot, tot ce avea…iar până și prietenii lui îl considerau „un om păcătos”. Pentru că ei considerau că Dumnezeu „nu îl poate pedepsi” pe un Sfânt al Lui, că El „nu poate îngădui” să vină dureri mari, greu de purtat peste un Sfânt al Lui și că numai păcătoșii sunt cei care primesc astfel de dureri, după măsura răutăților lor. Însă Sfântul Iov a suferit dureri nu pentru că era „păcătos”, ci pentru că era Sfânt și curat și bineplăcut înaintea Lui [Iov 1, 1]. Iar durerile sale le-a trăit pentru a se arăta virtutea lui. Pentru ca virtutea lui să fie evidentă pentru toți.
Căci, „în toate acestea, care au venit împreună [asupra] lui, nu a păcătuit Iov înaintea Domnului [οὐδὲν ἥμαρτεν Ιωβ ἐναντίον τοῦ Κυρίου] și [nici] nu a dat nebunie lui Dumnezeu [καὶ οὐκ ἔδωκεν ἀφροσύνην τῷ Θεῷ]” [Iov. 1, 222, LX]. Adică nu s-a deznădăjduit imediat după ce i-au murit copiii și după ce a pierdut averea și după ce s-a umplut de boală, ci el le-a primit pe toate având credința în Dumnezeu nezdruncinată. Pentru că El le considera pe toate ca fiind daruri de la Dumnezeu. Și de aceea a și mărturisit: „Domnul a dat, Domnul a luat [ὁ Κύριος ἔδωκεν ὁ Κύριος ἀφείλατο]. Cum Domnului I s-a părut, așa s-a și făcut [ὡς τῷ Κυρίῳ ἔδοξεν οὕτως καὶ ἐγένετο]. Să fie numele Domnului binecuvântat [εἴη τὸ ὄνομα Κυρίου εὐλογημένον][!]”[Iov 1, 21, LXX]. Pentru că Sfântul Iov a gândit – și a gândit bine! – că Dumnezeu, Care ne poartă de grijă și de la Care noi avem toate, când ne dă dureri, când ne dă necazuri, când ne lasă să fim prigoniți și urâți de oameni, El îngăduie aceste lucruri cu un scop bun, folositor nouă. Și de aceea nu a păcătuit, nu a spus nebunii înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne vrea întotdeauna binele.
– Unde greșesc însă cei care vor să „Îl forțeze” pe Dumnezeu, ca să le împlinească voia?
– Nu greșesc când I se roagă Lui! Pentru că toți trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că El este împlinitorul tuturor rugăciunilor noastre. Ci ei greșesc atunci când nu se lasă învățați de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu împlinește voia noastră, a oamenilor, tocmai pentru ca să ne arate că ea nu ne folosește. Sau că noi nu suntem încă proprii acestui lucru pe care îl cerem. Și dacă ceva nu ne folosește, dacă ceva nu e bun pentru noi, atunci Dumnezeu nu este „rău” cu noi, ci e un Tată responsabil. Pentru că nu ne dă lucruri care nu ne folosesc. Și nici nu ne dă lucruri, pe care noi, în imaturitatea noastră, nu le înțelegem.
Însă ce fac copiii, atunci când cred că ei sunt „mai deștepți” decât părinții lor, care sunt responsabili și grijulii cu viața lor? Fac prostii! Nu își ascultă părinții, își fac voia lor, intră în tot felul de anturaje și de aventuri păcătoase și…ajung să își plângă de milă. Pentru că, imaturi fiind, ei îi consideră „prieteni” pe cei care nu îi iubesc, și îi consideră „dușmani” pe cei care îi iubesc și le duc dorul și se roagă pentru întoarcerea lor la pocăință.
Însă unii copii și tineri au nevoie de toată această trecere prin mirajul patimilor pentru ca să își vină în fire. Dumnezeu îngăduie această pedagogie dureroasă, pentru ca ei să se maturizeze. Și se maturizează cu forța, pentru că școala vieții e dură.
De aceea, bolile și necazurile din viața noastră nu sunt la întâmplare și nu sunt fără rost, ci ele sunt îngăduite de Dumnezeu spre educarea noastră. Pentru că Dumnezeu ne vrea după voia Lui, ne vrea împlinitorii voii Sale, ne vrea Sfinți și nu oameni păcătoși. Și de aceea, tot ceea ce trăim noi aici, pe pământ, e spre binele nostru, spre binele nostru veșnic, pentru că Dumnezeu ne cheamă la înțelepciunea desăvârșită, la întruparea poruncilor Sale, la viața de sfințenie. Și dacă El ne ajută, deopotrivă, și prin bucurii și prin dureri pentru a ne umple de slava Lui, atunci noi trebuie să fim mulțumitori pentru toate lui Dumnezeu. Căci așa după cum ne bucurăm de cele bune și le considerăm spre folosul nostru, tot așa trebuie să ne bucurăm și de cele rele, pentru că sunt tot spre folosul nostru. Și trebuie să ne bucurăm, atunci când suntem mustrați de Dumnezeu, pentru că numai fiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt mustrați spre îndreptarea lor duhovnicească [Evr. 12, 8].
Însă Sfântul Iov a fost o prefigurare a Domnului. Suferințele sale au fost o prefigurare a patimilor Domnului. Căci și Domnul era considerat „păcătos” de către cei păcătoși, pe când El „S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre” [Is. 53, 5, LXX]. Căci El „S-a dat pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și prin rănile Lui noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24] și ne vindecăm continuu în Biserica Sa. Pentru că, prin Sfintele Taine ale Bisericii, noi „trăim în Hristos, trecând prin toate câte a trecut Hristos”[3]. Nu vorbim doar despre El și cu El, ci și trăim împreună cu El, umplându-ne de viața Lui cea sfântă, pe care El ne-o comunică nouă prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.
Și mă întorc la rugăciunile neîmplinite!…Și întreb: Ce e mai important: ca Dumnezeu să ne împlinească o rugăciune anume și să rămânem la fel, departe de El și nemântuiți, sau să ne schimbăm continuu conform voii Lui și să fim veșnic cu El? De ce să vrem puțin…și nu totul?
Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea toate ale Sale. Dar a trăi o bucurie fără Dumnezeu nu înseamnă a te bucura cu adevărat, pentru că bucuria singularizantă este egoistă. Iar egoismul e boala care ne omoară bucuria interioară.
Și cum ne-o omoară? Prin aceea că ne face incapabili de comuniune, de dăruire, de binefaceri. Pentru că omul se bucură când dăruie, când e împreună cu alții, când face binele și nu când face răul. Dar dacă ne închidem în noi înșine, dacă ne bucurăm egoist, atunci nu mai simțim reala bucurie interioară, reala împlinire de la Dumnezeu, cea care vine din adevăr, din iubire, din milostivire, din bunătate.
Așadar, frica față de oameni, ascunderea față de ei, reticența față de oricine, nu ne salvează interior, ci ne întunecă interior. Pentru că frica și grija, trăite obsesiv, ne omoară bucuria, ne omoară pacea interioară, ne distrug încrederea în oameni și în noi înșine, ne strică echilibrul interior. Fapt pentru care, e nevoie continuu să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, pentru ca El să ne descopere oameni și atitudini interioare față de oameni care ne umanizează, care ne umplu de milă și de bucurie, de pace și de liniște sufletească.
Căci Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], prin întâlnirea Domnului cu cortegiul mortuar din Nain [Ναΐν], ne revelează starea interioară pe care trebuie să o avem față de oameni. Ne descoperă starea interioară pe care un om trebuie să o aibă în orice conjunctură existențială: raportarea sinceră și totală la situație și la oameni.
Pentru că Domnul, văzând-o pe mama văduvă, văzând starea ei interioară, durerea, jalea ei…„I s-a făcut milă de ea [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ]” [Lcv. 7, 13, BYZ]. El S-a întâlnit cu o mamă îndurerată și S-a comportat omenește cu ea. Nu S-a „bucurat” de durerea ei, ci S-a umplut de milă pentru ea și a mângâiat-o [Lc. 7, 13] și ajutat-o imediat, înviindu-l pe fiul ei [Lc. 7, 14]. Căci comportamentul Domnului față de femeie a fost autentic, a fost total. El nu Și-a exprimat compătimirea față de ea numai verbal, ci și faptic. Învățându-ne că și noi putem face la fel! Și noi putem să îi compătimim pe oameni prin cuvinte și prin îmbrățișări, dar putem și să îi ajutăm efectiv, atunci când le-a murit cineva din familie și au nevoie de ajutorul nostru la Înmormântare sau când li s-a fărâmat casa și au nevoie de brațe de muncă.
Însă, dacă schimbăm cadrul existențial, și întâlnim oameni care se bucură de o reușită în studii sau în afaceri sau se bucură pentru că s-au vindecat de o boală sau pentru că s-au căsătorit, raportarea noastră față de ei trebuie să fie iarăși firească: să ne bucurăm cu ei, să îi încurajăm în binele pe care îl fac, pentru că bucuria are nevoie de bucurie, după cum plânsul are nevoie de plâns.
Mai pe scurt: raportarea firească, normală a Domnului la suferința unei mame, ne învață pe noi să ne comportăm în mod normal în orice situație. Atunci când oamenii sunt confesivi, noi trebuie să fim la rândul nostru confesivi. Când ei se bucură și noi trebuie să ne bucurăm și să mâncăm și să bem împreună cu ei, păstrând limitele cuviinței. Când ei sunt îngrijorați, noi trebuie să le înțelegem temerile și să îi ajutăm cu prezența și sfatul nostru duhovnicesc, pe când atunci când sunt triști, ei trebuie să găsească în noi niște prieteni și niște aliați împotriva singurătății. Pentru că singurătatea e ucigătoare atunci când nu ți-o dorești. Ea ne împinge la multe păcate, pentru că vrem să astupăm cât mai repede nefericirea din noi. Însă nefericirea nu pleacă din noi decât printr-o dragoste și împlinire reale. Numai când ținem la cineva și suntem iubiți pentru că iubim și suntem sinceri în relație, numai atunci ne eliberăm de nefericire. Pentru că nefericirea noastră e tocmai dragostea noastră nedăruită, binele nostru nefăcut, e tocmai închiderea în noi înșine. Și închiderea aceasta în sine, de care vorbeam și mai înainte, este egoismul nostru, este carcera noastră, prin care ne autopedepsim și ne autoexcludem de la fericire.
Însă Domnul ne vrea fericiți și împliniți! El nu ne vrea triști în mod păcătos! Pentru că femeii i-a spus să nu plângă [Lc. 7, 13], atunci când, din voia lui Dumnezeu, copilul ei a murit. Căci dacă ascultăm voia Lui, atunci nu trebuie să plângem pentru ceea ce considerăm a fi „pierderi” ale noastre, ale unor ființe iubite, ci să ne rugăm pentru mântuirea lor. Pentru că El le-a luat la Sine, aceasta a fost voia Lui, cu care noi nu trebuie să ne certăm. Fapt pentru care trebuie să ne rugăm Domnului ca să se facă voia Lui în cei pe care i-a luat la Sine. Și Domnul, văzând că noi acceptăm voia Lui, adică moartea celor iubiți ai noștri, îi umple de mila Lui și pe ei și pe noi. Și acest lucru e cel mai important și mai bucuros! Căci Dumnezeu miluiește ca un Preamilostiv și îi iartă îndelung pe toți cei păcătoși care se pocăiesc. Iar dacă El ne umple și pe noi de pacea Lui, dar și pe cei adormiți ai noștri, pe care El i-a luat la Sine, atunci cu toții suntem în viață, în viața Lui, în slava Sa.
Da, iubiții mei, Dumnezeu ne vrea mereu alții! Biserica e școala schimbării continue. Adevărata școală nu e școala vieții, nu e viața la întâmplare, în care noi înțelegem anumite lucruri despre noi, dar nu neapărat lucruri esențiale, ci adevărata școală este școala înțelepciunii dumnezeiești, adică Biserica. Pentru că de aici, din cărțile ei cele preasfinte, noi învățăm nu doar de cine să ne ferim și ce să nu facem în viață, ci învățăm viața cu Dumnezeu, adică continua despătimire, ce înseamnă umplerea noastră de lumina Lui și trăirea continuă cu El. Pentru că Dumnezeu, pe cât ne dezbrăcăm de rele, pe atât ne umple de virtuțile Lui cele dumnezeiești, ne umple de lumina Lui și ne face Sfinți ai Săi. Și în viața cu Dumnezeu nu e importantă voia noastră căzută, pătimașă, ci voia lui Dumnezeu, care ne învață mereu să vrem și să facem lucrurile lui Dumnezeu. Fapt pentru care, Sfinții lui Dumnezeu nu se mai roagă să se facă voia lor, ci voia lui Dumnezeu întru ei și în toată creația Sa.
– Cine îl luase pe tânăr la El, prin moarte?
– Dumnezeu, desigur!
– De ce l-a înviat Domnul pe fiul văduvei din Nain, dacă tot El îl luase la Sine?
– Pentru că El S-a milostivit de plânsul și de durerea mamei tânărului. Tânărul a fost înviat pentru mama lui și a fost dat mamei sale [Lc. 7, 13, 15], așa după cum rugăciunile Sfinților ne ajută pe noi, păcătoșii, în diversele probleme ale vieții noastre. Însă El S-a milostivit de această mamă singură, în mod prefigurativ, pentru că a văzut în ea durerea Maicii Sale, la răstignirea Sa pe Cruce. Și prin învierea tânărului, Domnul ne-a spus în mod tainic că și El va învia a treia zi și va fi bucuria Maicii Sale și a întregii Biserici.
Pentru că Biserica nu plânge cu lacrimi de tristețe păgână, ci de bucurie duhovnicească. Ea nu plânge cu lacrimi de deznădejde, ci cu lacrimi provocate de entuziasmul dumnezeiesc al vederilor dumnezeiești. Căci atunci când cineva se pocăiește, Sfinții se umplu de bucurie mare, dumnezeiască, pentru că mortul a înviat [Lc. 15, 32]. Dar și când păcătoșii, cei care se pocăiesc, se umplu de vederi dumnezeiești, Sfinții se bucură în mod negrăit, pentru că cei convertiți nu numai că au început schimbarea lor, ci Dumnezeu îi ajută în schimbarea lor și e cu ei. Pentru că de aceea îi umple de vederi dumnezeiești și de harisme sfinte: pentru ca să le confirme sfințirea lor și prezența Lui în ei și cu ei, prin slava Sa.
Iar dacă Dumnezeu e cu noi, atunci nu putem fi triști, ci mereu bucuroși. Mereu plini de bucuria Lui cea tainică, care e rodul curățirii interioare. Pentru că cei care se curățesc, se curățesc pentru Dumnezeu, fiind aprinși de dragostea Lui și trăind în curăția Lui în fiecare zi. Și unii ca aceștia, fără doar și poate, sunt invidiați continuu de către demoni și șicanați continuu de către ei. Iar căderile celor Sfinți sunt căderi ale neatenției lor, dar și ale înșelării lor de către demoni. Pentru că demonii stau azâr, mereu concentrați asupra noastră, ca să ne facă rău. Și când ne prind pe picior greșit, când suntem obosiți sau bolnavi, ei ne atacă cu putere. Însă, ne spune Domnul: „Destul îți [este] ție harul Meu [Ἀρκεῖ σοι ἡ χάρις Μου]! Căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește [ἡ γὰρ δύναμίς Μου ἐν ἀσθενείᾳ τελειοῦται]” [II Cor. 12, 19, BYZ]. Și slăbiciunea noastră e slăbiciunea noastră în fața păcatului. E aplecarea noastră repede spre a păcătui. Căci ne-am învățat să păcătuim și de aceea suntem slabi și consimțim imediat cu păcatul.
Însă puterea lui Dumnezeu e slava Lui coborâtă de El în noi. Și El ne întărește și ne desăvârșește, prin slava Lui, în virtuțile Sale, pe măsură ce noi nu mai acceptăm să păcătuim. Pe măsură ce noi nu mai acceptăm să fim slabi în fața păcatului, ci tari în fața lui, întăriți fiind de slava lui Dumnezeu în fapta cea bună.
Așadar, iubiții mei, duminica de azi, prin teologia ei cea dumnezeiască, ne cere să ne comportăm normal în orice situație a vieții noastre! Când suntem bucuroși trebuie să ne bucurăm de harul lui Dumnezeu, căci El ne-a cercetat, iar când suntem triști în mod păcătos, să ne înțelegem păcatul nostru și să îl spovedim. Pentru că tristețea păcătoasă e tristețea pentru că nu suntem lăudați, pentru că nu suntem văzuți bine, pentru că nu merg lucrurile așa după cum vrem noi. Însă, când ne întristăm pentru păcatele noastre, ne întristăm în harul lui Dumnezeu, pentru că el ne învață să ne pocăim pentru toate păcatele noastre.
…Toamna vine peste noi, chiar frigul iernii se simte și luna octombrie, în care am intrat de 7 zile, e o pregătire pentru Postul Nașterii Domnului. Căci la jumătatea lunii noiembrie, noi vom intra în acest dumnezeiesc post, pentru ca să ne facem copii la suflet și astfel să Îl primim pe Cel care Se face Prunc pentru noi și pentru mântuirea noastră. Adică ne curățim și ne sfințim continuu pentru Domnul nostru, dezbrăcându-ne continuu de hainele murdare ale păcatelor noastre, pentru a ne îmbrăca în haine de copii sfinți, de copii frumoși la inimă. Căci „fericiți [sunt] cei curați [cu] inima [μακάριοι οἱ καθαροὶ τῇ καρδίᾳ], că aceia vor vedea pe Dumnezeu [ὅτι αὐτοὶ τὸν Θεὸν ὄψονται]” [Mt. 5, 8, BYZ]. Amin!
[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 octombrie 2017, zi de miercuri, cu 12 grade la ora 9.00. Soare și răcoare. Și terminată, cu harul lui Dumnezeu, la 12. 19.
[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.
[3] Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale Sfintelor Taine, în rev. Ortodoxia, anul LVI, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2005, p. 35. A se vedea fișa de lectură a articolului citat: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/temeiurile-dogmatice-ale-sfintelor-taine/.