Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lumea

Dacă, pentru Antim Ivireanul, oamenii sunt siliți să călătorească pe marea tulbure a vieții și să trăiască în „luciul lumii aceștiia”[1], la Eminescu: „Lumea-ntinde lucii mreje /…/ Te momește în vârteje” (Glossă). Este lumea mrejelor ucigătoare, a curselor, și lumea valurilor care scufundă virtuțile și viața. De altfel, verva lui Eminescu la adresa vanității umane și a moravurilor sociale se înscrie pe linia diatribelor lui Antim[2].

O sinteză a majorității motivelor medievale care însoțesc alegoric conceptul de lume putem descoperi în Divanul cantemiresc.

Lumea este „plăzmuirea vécinicului Împărat”, în mod paradisiac, ca o „grădină plină de pomi”[3], „înfrâmsețată în toate podoabele” și macrocosmos, „tipos a lumii mici, adecă a omului”[4].

Cu toate acestea, ea a devenit, după căderea oamenilor, un loc al tentațiilor, o cursă în calea desăvârșirii spirituale și a fericirii lor temporare și eterne: „curund veștedzitoare”, „nestătătoare”, „curond trecătoare”[5], „pulbere”[6] („desfătările tale: pulbere și fum”[7], „tu ești deșertarea deșertărilor și toate îți sunt déșerte [Ecl. 1, 1]”[8]), „temniță”[9] („lumea dară temniță iaste omului, așé [și] trupul temniță iaste sufletului”[10]), mare care „sufletul îneci”[11] („cum cu vasul pre mare, așé în primejdie cu sufletul în trup ești”[12]) și sirenă („poftele lumești, ca sirenele pre om adormind, îl îniacă”[13] – ne amintim de Glossă: „Ca un cântec de Sirenă/ Glasul celor trecătoare”[14]), comedie („lucrurile tale comedii sunt și așé tu mai vârtos ești comedie stricătoare sufletului”[15] – la Eminescu: „Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă/ De simțeam, ca Galilei, că comèdia se mișcă” (Scrisoarea II); „N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți /…/ Măști cu toate de renume din comedia minciunii?” (Scrisoarea III) etc.), „părere deșartă și vis de nălucire”[16], vestibul al morții[17], „gazda tălharilor”[18], „lumea a-ceasta [muncă și iad] și pediapsă îi iaste”[19], undiță/ mreajă/ cursă („lațurile lumii”[20]), și altele.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 118.

[2] Semnalăm analiza sagace pe care ne-o oferă Monica Spiridon asupra retoricii folosite de Eminescu în publicistică: Eminescu. O anatomie a elocvenței, Ed. Minerva, București, 1994. Autoarea vorbește despre „teatrul publicistic al lui Eminescu, regizorul moralist” și despre faptul că „înscenările poetului își află analogia în moralitățile medievale” (p. 38).

În opinia sa, „Semne ale elocinței de amvon există de timpuriu în publicistica lui Eminescu, putând fi depistate, ca de obicei în structuri compozite, coabitând cu semnalmentele profanului. Se află în rândul primelor mulajul sintactic după Scripturi; elementele ritmice și cadența de litanie; prelucrări iconografice și simbolice, în acord cu canoanele legendei și hagiografiei creștine; hieratismul anumitor postùri; fastul liturgic al atmosferei; perspectiva eshatologică ș. a. m. d. […].

Se poate spune că în retorica românească, privită în perspectivă istorică, modelul predicării a cristalizat deplin odată cu Antim Ivireanul. Mitropolitul-orator știa, de altfel, ce efecte se pot scoate din confederația formală sacru/ profan exploatată în mod curent de Eminescu.

Amvonul vlădicăi s-a preschimbat adeseori în tribună. Genul prin excelență jurnalistic din veacul al XVII-lea și începutul celui următor, ar fi predica, în versiunea brevetată de Antim, susține un expert în materie (Dan Horia Mazilu). Eugen Negrici atrăgea atenția asupra versatilității lui Antim, la toate nivelele, fie că este vorba de politonalitate, de heteroglosie sau de structura pendulară a modelului sintactic. […]

Pe trunchiul omiliei tradiționale, Antim grefează altoiul mustind de sevele profanului umil… […] La fel ca în retorica lui Eminescu, logica impurității se bizuie pe contraforții comparației de tipul „Precum…tot așa”. […]

Frapează în Didahii baza empirică, priza solidă la experiență. Din sistemul de referință al gazetarului Antim nu lipsesc cabala politică sau intriga măruntă, cutumele și atitudinile vremii, ceremoniile mondene, știrea la zi, etc.

La fel ca Eminescu, mitropolitul are în dotarea tehnică un pupitru de dispecer, de unde comută cu profesionalism lungimile de undă retorică. De altfel, cei doi retori au în comun o întreagă serie de atribute – convergente – ținând deopotrivă de logos și personalitate [E. Negrici]… Și unul, și altul cuvântează într-o calitate oficială […]

Amândoi au tendința netă – facilitată și de serializarea foiletonistă a discursurilor – să-și dăscălească publicul. De aici și dialogismul virtual, mocnind în fiecare dintre excursurile lor. […]

Elocvența lui Antim mizează pe paideia și are, ca și aceea eminesciană, finalitate pragmatică… […] Dincolo de deschiderea enciclopedică a elocinței lui Eminescu și Antim, în spatele dezinvolturii lor calculate există totdeauna reglaje tehnice de mare precizie, camuflate mai ales de patosul oracular” etc. (p. 112-116).

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 19.

[4] Idem, p. 50. [5] Idem, p. 19, 59. [6] Idem, p. 35. [7] Idem, p. 20. [8] Idem, p. 22. [9] Idem, p. 32. [10] Idem, p. 81. [11] Idem, p. 37. [12] Idem, p. 78. [13] Idem, p. 90.

[14] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 91.

[15] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 42.

[16] Idem, p. 44. [17] Cf. Idem, p. 56. [18] Idem, p. 78. [19] Idem, p. 101. [20] Idem, p. 112.

Did you like this? Share it: