Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Tema lumii ca teatru și relația viziunii poetice eminesciene – și în special a Glossei – cu Oxenstierna, Baltazar Gracián și Shakespeare au fost semnalate mai înainte[1]. N-ar trebui însă uitat nici Cantemir, care nu doar apostrofează lumea ca fiind comedie stricătoare sufletului, dar în Istoria ieroglifică utilizează de mai multe ori neologismul theatru ori sintagma theatrul lumii[2] în locul încetățenitului termen priveliște și al expresiei tradiționale priveliștea lumii.

Caracterul efemer al universului mundan, ecou al biblicului praf și cenușă, este expus de Eminescu în Scrisoarea I, în care descompune până la particule derizorii substanța ei: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată”, este „precum pulberea /…/ în imperiul unei raze”, un joc de „mii de fire viorie” de praf „ce cu raza încetează”.

Ne oprim, pentru că spațiul nu ne permite, la ilustrarea detaliată numai a unuia din toate aceste motive. Toposul mării este de largă circulație în literatura medievală românească, fiind legat de perspectiva asupra existenței pământești ca o călătorie primejdioasă și ca un pasaj spre cele eterne. Lumea ca mare zbuciumată și ca noapte întunecată (fără lună și stele) reprezintă cele două tipare imagologice aplicate alegoric, de literatura română veche, mundanității. Același traseu vizionar, în esență, va fi urmărit și de Eminescu[3].

Între autorii noștri vechi, deveniți clasici, descoperim performanțe expresive în procesul de ilustrare a acestei comparații dintre lume/ viață și marea tulburată mai întâi la Varlaam:

„marea iaste această lume cu valuri multe. Că această lume cu adevărat să închipuiaşte mărei, că marea pururea iaste cu frică şi cu trudă, fărâ pace şi fără credinţă: unde-i moarte, acolo arată viiaţă; când dă dulceaţă, atunci amăréşte. Pururea iaste pre dânsa schimbare şi furtuni de scrâbe şi valuri de lăcomii şi necurăţii. […]

Călătoriia noastră în ceastă lume iaste […] ca corabiia pre mare ce o bate vântul spre margine […]. Că-lătorești în ceastă lume cum ai înota pre o mare cu valuri și cu vânturi rréle, unde sămt în toate dzile furtuni de scârbe. De o parte bat valurile boalelor și a neputințelor, de altă parte valurile năpăștilor și a sărăciilor, de altă parte valurile nevoilor ș-a greutăților celor mai mari.

Că[ci] cumu-i în mare, de înghit peștii cei mari pre cei mici, așea și într-această lume cei putérnici pre cei neputérnici. De toate părțile ești în frică și în groază, cât nu știi pănă a doa dzi: hi-veri viu? Pentru-aceea te rog să cunoști călătoriia ta, unde te duci…”[4].

Eminescu reformulează: „De gânduri negre-i grea antica-mi navă (În căutarea Șeherezadei), Corabia vie-ții-mi, grea de gânduri,/ De stânca morții risipită-n scânduri,/ A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă/ Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri” (Rime alegorice). Într-o imagine poetică simetrică, „Edgar trecea cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă” (Ca o făclie).

În poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, așa cum spuneam și altădată, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii acesteia şi spuma mării:

„Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriŭ/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ? /…/ Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. /…/ Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. /…/ Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume/ Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume”[5].

Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţărei Moldovei, acelaşi autor pretindea că „la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte”[6], notaţie în care este evidentă sinonimia metaforică dintre „valuri” şi „cumplite aceste vremi”[7] (la Eminescu: „valul ce ne bântuie”, în poemul Rugăciune). Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu aceste cuvinte: „Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi…”[8].

Simptomele acestea, ale instabilității și neodihnei, se repercutează în versurile lui Eminescu: „lumea e locaşul pătimirei:/ Un chin e valu-i, iară gândul spuma” (Pe gânduri ziua); „Deşartă-mi viaţa semăna cu spuma” (Uşoare sunt vieţile multora…); „Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,/ Tăiat fiind de nava durerilor eter-ne;/ Ca unde trecătoare a mării cei albastre,/ Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre” (Preot şi filosof); „Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel/ Şi printre stânci de piatră se scutură de spume/ Se mişcă-nfuriată a valurilor lume”… (Mureşanu).


[1] A se vedea și Tudor Vianu, Istoria unei teme poetice: „Lumea ca teatru”, în Studii de literatură universală și comparată, op. cit., p. 123-136. Aici afirmă că „Oxenstiern dezvolta, așadar, motivul tradițional […] într-un fel pentru care nu găsim analogii în trecut. […] Oxenstiern nu adoptă punctul de vedere al actorului, ci al spectatorului care petrece pe seama agitației de pe scenă. Aceasta va fi și atitudinea lui Eminescu în Glossă inspirată fără îndoială din alegoria lui Oxenstiern”, cf. Idem, p. 135.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 36, 83, 163.

[3] Semnalăm aici existența unui studiu al lui Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972, dar care nu are niciodată în atenție receptarea, de către Eminescu, a metaforelor marine și a semnificațiile lor din literatura română veche.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 132, 282-283.

[5] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-321, 323.

[6] Idem, p. 42. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 165.

Did you like this? Share it: