Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pentru Antim Ivireanul:

„Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea. […]

Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr’ de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri”[1].

Motivul călătoriei pe marea vieții și al așteptării unui țărm/ liman al odihnei și liniștirii nu îi este străin lui Eminescu: „Aşa marinarii, pe mare îmblând,/ Izbiţi de talazuri, furtune,/ Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,/ Speranţa îi face de uită de vânt,/ Şi speră la timpuri mai bune.// Aşa virtuoşii murind nu disper,/ Speranţa-a lor frunte-nsenină,/ Speranţa cea dulce de plată în cer,/ Şi face de uită de-a morţii dureri,/ Pleoapele-n pace le-nchină” (Speranţa), iar „marea-n mii de valuri /…/ porneşte să-şi unească/ Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească” (Sarmis).

Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie:

„Şi ca cum cu vasul pre mare, aşé în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: «Carii vâslesc pre mare povestesc primejdiile ei» (gl. 43, sh. 28). Şi Apostolul dzice: «Cu cât mai mult suntem în trup, ne înstreinăm de la Domnul» (Corinth, Cartea 2 glav. 5, sh. 6)”[2].

Tot ca un ecou al lecturii paginilor vechi –  dezvăluindu-i, de fapt, originile în imagistica de tip religios – apar marea și valul într-o rugăciune: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie /…/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie! /…/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri”… (Rugăciune).

Paul Cornea remarca prezenţa acestui motiv la o serie de poeţi prepașoptiști, precum: Ienăchiţă Văcărescu, Costache Conachi, Nicolae Dimachi, Iancu Vă-cărescu, Gheorghe Asachi, Zilot Românul[3]. Şi tot el observa că semnificaţiile toposului acvatic din literatura română corespund paradigmei medievale și nu celei romantic-apuseane (cu excepția lui Alexandrescu, crede autorul, dar nu ne convinge): „E necesar să facem precizarea că motivul bărcii (corabiei) în furtună diferă esențial de motivul promenadei în barcă, îndrăgit de preromantici și romantici”[4], între care îi amintește pe Rousseau, Goethe, M-me de Staël etc.

Toposul mării furtunoase, cred eu – și am exemplificat în teza mea de doctorat – apare în accepțiunea sa tradițional-medievală la Cârlova, Asachi, Alexandrescu, Heliade, Alecsandri.

Dar acest topos marin (ca ilustrare a intempestivității vieții și a vanității ei) se dezvăluie cu predilecţie și la Eminescu (coexistând cu cel romantic al promenadei în barcă, deși nici această plimbare nu e străină de intenția evaziunii cu sens transcendent, a pierderii din lumea aceasta și a transgresării dincolo, ca în poezia Lacul: „Să sărim în luntrea mică,/ Îngânați de glas de ape,/ Și să scap din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape;// Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune/ Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!”.

Pierderea lopeților indică lipsa de țintă sau de sens mundan, o plutire pe valurile farmecului și ale muzicii de ape către o altă sferă existențială), unde marea are, de multe ori, acelaşi sens alegoric de lume a deşertăciunilor, care îneacă toate idealurile sub valurile ipocriziei şi ale indolenţei.

E de ajuns să ne reamintim fie şi numai poezia Dintre sute de catarge…, dar o imagine identică întâlnim şi în alte poeme, precum Glossă (Ce e val, ca valul trece”) sau Scrisoarea I (oamenii cu inima smerită” sunt ca spuma nezărită”, iar „soarta oarbă /…/ ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc”).

Exemplele pot fi extinse mult mai mult, dezvăluind, în multe contexte, „marea-amară” (Coborârea apelor) a lumii acesteia, „marea de amar” (Memento mori), „valul mărei-amar” (În vremi de mult trecute), „sânu-i de-amar” al „mărei turbate” (Când marea…), „marea de suferinţi” (Gelozie), „ale vieţii valuri” (Melancolie, Dacă iubeşti fără să speri).

Priveliștea lumii palpită în aceleași ritmuri nebune ca marea: „Pe maluri zdrumicate /…/ Cezaru-ncă veghează” și contemplă „o lume de amar” (Împărat şi proletar). Chiar și când pare liniștită, „marea doarme-n spasme” (În căutarea Șeherezadei).

În cronograful numit de obicei Rostovski (aparținând Sfântului Dimitrie al Rostovului), Eminescu sublinia următoarele rânduri, în care viața este asemănată „cu picătura de apă a mării care iaste amară, pre care a o bea nu iaste cu putință, întru care au închipuit [Iisus] Sirah viiața omenească, ceia ce nu numai scurtă iaste, ci și de amărăciunea necazurilor plină”[5].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158, 191.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 78.

[3] A se vedea pe larg discuția despre prezența în lirica prepașoptistă (mai ales) și pașoptistă a motivului medieval al mării în furtună, asociat cu vanitas vanitatum și fortuna labilis, în: Paul Cornea, Originile romantismului românesc, op. cit., p. 125-133.

[4] Idem, p. 126.

A se vedea și metafore ale navigării, la Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 153-156. El vorbește însă despre un alt motiv: compararea elaborării unei opere cu o călătorie pe mare. Apare și la noi acest motiv: în Cazania lui Varlaam, în Biblia de la București etc.

[5] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 33r.

Did you like this? Share it: