Eminescu: între modernitate și tradiție [123]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
În această lume, omul este, în concepția celor vechi, recapitularea creației și regele lumii. Dumnezeu „au fapt ceriul, pământul și omul./ Ceriul ceriurilor pentru Domnul,/ Pământul l-au datu-l a tot omul” (Ps. 113, 61-64). În psalmul 8, omul este „puțân nu de-atocma cu îngeri în slavă,/ I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă./ Mare cuviință i-ai dat și cunună /…/ L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte,/ Câte sunt pre lume cuvânt să nu-i mute./ Și i-ai supus toate supt a lui picioare”. Aceasta este condiția eternă a omului.
Dar tot în prima poezie românească, în Psaltirea în versuri, descoperim și ilustrarea frecventă și felurită a existenței sale efemere pe acest pământ, cele mai cunoscute și mai utilizate imagini ale vanității umane, recurente în toată literatura română veche:
Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Că-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.
(Ps. 21, 19-22)
*
Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.
De vreme ce trece ca o umbră rară,
Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/
Prin ce-Ț[i] greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stând bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.
Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.
(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)
*
Ce sufletul nostru în prav să zgârcește,
Și vintrele nostru-n pământ să lipește.
(Ps. 43, 67-68)
*
Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.
De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.
Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec aii cu greabă,
Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,
A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/
Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.
Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.
Aii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/
Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.
Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă…
(Ps. 89, 9-46)
*
Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,
Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.
De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.
(Ps. 101, 13-26)
*
Așe nu să-ndură [nu se-mpietrește] Domnul,
Ce i-i milă de tot omul.
Că Sângur ne ști de faptă,
Din ce ni-i hirea lucrată,
Ne ști că suntem din tină
Făcuț, de svânta Sa mână.
De ne-ar hi zâlele multe
Ca iarba, tot ar hi scurte,
Și ca floarea ce să trece
De soare și de vânt rece,
De să destramă cu totul
Și nu-ș mai cunoaște locul.
(Ps. 102, 49-60)
*
Că omul, cât de de-a hirea-n țară,
Zâlele-i trec ca o umbră rară.
(Ps. 143, 15-16)
*
Că măiestrul încă moare,
Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
Vor peri de pre tot veacul.
Ș-averea de dânș rămâne
De o iau rude străine.
Cât să vor scoate din casă,
Numele li s-a uita-să,
Li s-a uita și mormântul,
Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia ce nu-ș fac pre lume
De bunătăț [virtuți] s-aibă nume.
(Ps. 48, 27-38)
Recapitulând, omul e: vierme/ omidă (la Eminescu: „muști de-o zi” (Scrisoarea I)), umbră, păianjen/ pânză de păianjen, străin pe lume, praf și tină/ pământ, iarbă/ otavă (Eminescu: „viața mea-i ca lanul de otavă” (În căutarea Șeherezadei)) sau floare care se usucă repede (Eminescu: „Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori)), fum și cenușă (Eminescu: „Tu ești cenușa iară viața-i fumul” (În căutarea Șeherezadei)), pasăre de noapte/ veghetoare.