Predică la Duminica a 23-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

mie îmi plac merele dulci-acrișoare, cele încă necoapte bine, dar cel mai mult îmi place și mă copleșește iubirea plină de milă și de răbdare a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui cu noi, oamenii păcătoși. Merele acelea care nu sunt nici coapte, dar nici crude, sunt merele mele preferate și cam așa mănânc toate fructele de calitate. Însă iubirea față de oameni, ca și merele dulci-acrișoare, nu înseamnă doar dulceață, nu înseamnă doar îmbrățișări și cuvinte bune la adresa oamenilor, ci înseamnă și dulcea-acrișoară mustrare, care este sarea iubirii. Căci pe cel pe care îl iubești, îl cerți, pentru că îi vrei binele. Și cine iubește cu adevărat, cine iubește oamenii în mod duhovnicește, acela iubește cu milă și cu răbdare, cu atenție și cu delicatețe. Pentru că el caută binele omului, binele lui real, mântuirea lui și nu să profite de el.

Căci cei care profită de oameni fac totul pentru ochii oamenilor. Dar cei care iubesc oamenii și luptă pentru ei și îi ajută în chip și fel, aceia sunt purtați de iubirea lui Dumnezeu coborâtă în ei, care îi îndeamnă să fie milostivi, să fie buni, să fie îngăduitori cu oamenii.

Iar în toată Evanghelia mântuirii noastre, noi Îl vedem pe Domnul făcând tocmai acest lucru: fiind plin de o iubire plină de milă față de noi. Plin de o iubire atentă și blândă. Plin de o iubire milostivă față de bolile, necazurile și păcatele noastre. Pentru că El, ieri și azi și tot timpul, va căuta să ne ridice deasupra vieții și a gândirii noastre, va căuta să ne scoată din noi înșine și să ne facă una cu El. Și ca să ieși din tine, ca să te desparți de tine, cel vechi, pentru ca să te înnoiești în Hristos și să fii una cu El, trebuie să te lași purtat de iubirea Lui.

Căci în Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39], când l-a vindecat pe demonizat și l-a făcut să fie sănătos la minte [Lc. 8, 35], El ne-a arătat că nu iubește demonizarea, ci înduhovnicirea noastră. El nu iubește viața trăită rău, viața trăită în intimitate cu demonii, ci viața trăită împreună cu Sfinții Lui. Din acest motiv, nici noi nu putem iubi viața dezmățată, pentru că păcatul e propria noastră rușine, dar iubim și trebuie să iubim orice faptă bună și bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că ea e curățire și sfințire a noastră.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine.

Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului.

Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El. Căci dacă El ar decide în locul nostru, viața noastră ar fi lipsită de orice fărâmă de libertate. Însă El, Dumnezeul Care Se umple de milă față de noi, ne lasă să alegem, ne lasă să Îl alegem în fiecare clipă, pentru ca sfințenia noastră să fie o conlucrare voită și dorită de noi.

Imaginați-vă viața dumneavoastră fără libertate interioară! Fără libertatea de a alege ceea ce crezi și simți și vrei să alegi. Cum ar arăta viața dumneavoastră în această situație? Bineînțeles, ar fi o dramă vie! Pentru că cei care v-ar impune ce să alegeți, ce să iubiți, pe cine să iubiți, cu cine să vă căsătoriți, cum trebuie să arate familia dumneavoastră, ar fi niște oameni monstruoși. Și de ce ar fi astfel? Pentru că v-ar considera incapabili de alegeri personale.

Însă măreția omului constă tocmai în faptul că el poate alege cele mai grele drumuri pentru a se înduhovnici, dacă o lume întreagă i-ar sta împotrivă. Măreția omului constă în curajul de a merge mai departe, cu toate consecințele, pentru că așa a decis el însuși, în sinea lui. Și când omul decide să fie de partea lui Dumnezeu și să se lupte interior cu patimile sale, cu obișnuințele sale păcătoase, cu propriul lui trecut negru, atunci asistăm la asceza care îi place lui Dumnezeu, adică la eforturile de limpezire interioară ale creștinului.

Și toți avem nevoie de lupta aceasta sfântă pentru limpezire interioară. Fără de ea nu putem intra niciunul pe ușa Împărăției, pentru că ușa este Hristos [In. 10, 9, BYZ], Cel mult-pătimitor din iubire pentru noi. Și de ce a pătimit El atât de mult din iubire pentru noi? Căci a vrut să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și de ce ne-a scos din robia demonilor? Pentru că noi sufeream cumplit din cauza răutății lor. Și noi suferim și acum din cauza răutății demonilor, dacă ne înfrățim cu ei zilnic. Adică, dacă păcătuim fără să ne pocăim și fără să ne spovedim păcatele noastre.

Pentru că noi păcătuim de unii singuri, alegând moartea [Fac. 2, 17, LXX], dar El e ridicarea noastră. Și ridicarea noastră se face sacramental, prin Taina Sfintei Mărturisiri, unde noi ne spunem păcatele noastre și ne dezicem de ele, iar El, Hristosul mântuirii noastre, ne umple de iertarea și de slava Lui.

Iar Taina iertării păcatelor, Biserica a primit-o în ziua învierii Sale din morți, pentru ca să fim mereu vii întru El. Căci atunci le-a dat Sfinților Săi Apostoli Duh Sfânt [In. 20, 22], adică harul Duhului Sfânt, harul Preasfintei Treimi, harul comun al Dumnezeului treimic, pentru ca ei și noi, urmașii lor duhovnicești, adică ierarhia Bisericii, să poată ierta sau să țină păcatele oamenilor [In. 20, 23].

Însă eu niciodată în viața mea preoțească nu am ținut păcatele cuiva, adică nu l-am lăsat să plece de la Spovedanie neiertat de păcate, deși am putere de la Hristos să fac asta, pentru că inima mea e rănită de iubirea lui Hristos, „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuie [Ὃς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Fapt pentru care, eu mă bucur de fiecare păcat spovedit, de fiecare lucru pe care omul îl admite ca lucru rău în viața lui, necerând ca el să aibă o profundă și copleșitoare pocăință pentru păcatele spovedite. Pentru că acest puțin, dacă e udat cu multă răbdare și multă învățătură, rodește în timp.

De aceea, eu sunt de părere că trebuie să acceptăm pocăința omului așa cum e ea, după nivelul său de înțelegere, fără să o forțăm să fie „mai duhovnicească” această pocăință, și să îl aducem la Hristos, împărtășindu-L cu El, pentru că omul trebuie să crească, deopotrivă, și în spovedirea păcatelor, dar și în împărtășirea cu Domnul.

El, Cel care e de față când ne spovedim păcatele, ne învață tot mai mult cum trebuie să ne spovedim, dacă noi venim la El mereu ca să ne spovedim păcatele pe care le facem zilnic, după cum tot El, Cel care ni Se dăruie nouă ca Mâncare și Băutură sfinte  ne învață, pe măsură ce tot venim să ne împărtășim cu El, bunătatea Lui și sfințenia Lui și curăția Lui și bucuria Lui și mila Lui față de noi toți. Adică există o continuă școală a Spovedaniei și a Euharistiei, una interioară, în care Domnul ne învață iertarea Lui și unirea Lui cu noi. Și după cum nu ajungi la împărțire fără să înveți cifrele, tot la fel nu poți să ajungi să ai simțiri duhovnicești, dacă nu te lași pătruns de iubirea lui Dumnezeu, cea care te învață să fii delicat și iubitor cu toți oamenii și cu toate făpturile Sale.

Pentru că Dumnezeu, în Sfintele Sale Taine și în toate Sfintele Sale Slujbe și rugăciuni, ne învață iubirea Lui și raportarea Lui continuă la noi. În ele noi ne împărtășim de iertarea Lui, dar și de mila și răbdarea Lui cu noi. Căci El Se smerește continuu în toate lucrările sacramentale ale Bisericii, pentru ca să Se facă propriu nouă, spre sfințirea noastră. El vine la noi, El ni Se dăruie nouă, El binevoiește să locuiască în noi, acolo, unde au locuit și demonii, pe care El îi scoate cu prezența Sa, pentru ca să ne facă biserici sfințite, pe noi, robii Săi.

De aceea, nu putem spune că nu știm să fim milostivi, că nu știm să fim răbdători, că nu am învățat de la nimeni ce înseamnă a dărui, când El ne învață toate acestea zilnic.

…Mi-am adus aminte zilele astea un moment din copilăria mea. Poate că aveam 5-6 ani și bunicii mei m-au trimis, cu ditamai sifonul (așa mi se părea atunci!), ca să îl încarc la sifonărie. Erau vreo doi kilometri până acolo, plus doi, la întoarcere, adică 4…Nu știu de ce m-au trimis singur, nu mai îmi amintesc, dar știu că am dus de unul singur acel sifon, într-o plasă, până în centrul satului, unde era sifonăria, că mi l-a încărcat Cornel, sifonarul (ce a murit, în scurt timp, într-un accident de mașină și el a fost primul mort desfigurat pe care l-am văzut în viața mea), dar că, la întoarcere, l-am simțit și mai greu…Nu știam ce să fac…mi-era teamă să îl las acolo, pentru că aș fi fost certat…și când mi-era cel mai greu, când îmi venea să îl las acolo și să plec…atunci a venit un bărbat înalt, ale cărui picioare se sfârșeau deasupra capului meu, și el mi-a dus sifonul până acasă. Iar eu mergeam pe lângă el, ușurat de greutate și mulțumitor în inima mea și foarte bucuros…

Pentru că așa face și Dumnezeu cu noi, când credem că nu mai putem! El ne ia sifonul, ne ia greutatea noastră și o poartă El și ni se par toate ușoare, deși, până mai ieri, boala ni se părea de nesuportat, la fel și ispita, la fel și nevoia în care eram…

Iar dacă mă scufund în amintirile mele și le observ pe îndelete, văd ceva uimitor: chiar dacă eu nu aș fi citit niciodată o carte teologică și nu aș fi beneficiat de marea înțelepciune a teologiei și a Tradiției Bisericii, aș fi avut la îndemnă multele luminări ale lui Dumnezeu, pentru ca să cred în El și să fiu un om credincios, luminări prin care El mi-a vorbit, ca și în cazul greutății sifonului.

Pentru că atunci când eram prunc și nu puteam merge prea bine în picioare, o nucă, găsită în vie, mi-a vorbit prima dată despre taină, despre greutatea înțelegerii celor ascunse, despre faptul că există un înăuntru al lucrurilor. Iar câinii cei răi, care mi-au mâncat-o pe Lola, cățeaua pe care noi o hrăneam cu bomboane și prăjituri, mi-au vorbit despre demoni, despre dușmani, despre cei care distrug lucrurile frumoase din viața oamenilor.

Tunetele și fulgerele lui Dumnezeu mi-au vorbit prima oară despre seriozitatea lui Dumnezeu, despre faptul că El pedepsește și tot El binecuvintează. Sărăcia ultimei perioade comuniste mi-a vorbit despre umilință și despre durere. De aceea, când i-am văzut pe oameni, în București, rugându-se pe străzi și fiind neînfricați, am știut că ei sunt purtați de Cineva mai presus de această lume, adică de Dumnezeu, pentru că doar El poate să îi facă pe oameni neînfricați în fața morții. Pentru că, până atunci, eu văzusem multă sărăcie, multă lașitate, multă șmecherie și hoție la oameni, multă indolență…pe când acum, în zilele neînfricării românești, eu vedeam oameni care vorbeau din adâncul lor, care erau entuziasmați, care erau plini de bucurie, pentru că nu își mai cenzurau trăirile interioare.

Și atunci, credința cea sfântă a lui Dumnezeu s-a aprins în mine! Dar fiecare luminare anterioară a lui Dumnezeu din viața mea și-a vădit imediat rostul ei, pentru că ele erau treptele înțelegerii mele spre întâlnirea reală și acaparatoare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci eu mergeam către El, condus de El, dar nu știam asta. Și când El mi s-a revelat ca bucurie și entuziasm dumnezeiesc, atunci mi-am adus aminte că El mi Se revelase anterior ca înțelegere și cunoaștere sfântă, ca pace, ca judecător, ca milostiv, ca ajutător și iertător al nostru.

Și atunci toate au avut sens! Pentru că El mă chemase din prima clipă, după cum îi cheamă pe toți oamenii, și m-a învățat, ca pe toți ceilalți, pașii spre Sine. De aceea, dacă încă nu L-ați înțeles, dacă încă nu I-ați simțit iubirea, dar aveți luminări de la El, lăsați-L să intre în viața dumneavoastră! Căci numai dacă El intră în viața dumneavoastră, viața dumneavoastră capătă sens. Pentru că Domnul nu forțează ușa inimii, ci El stă la ușă și bate [Apoc. 3, 20, BYZ]. Și aceasta o face pentru că El e delicat și, cu mare și nespusă delicatețe, El intră în viața noastră, pentru ca să ne elibereze de noi înșine și să ne facă ai Lui. Căci noi, de unii singuri, nu știm ce să facem și nu putem să scăpăm de cursele cele multe și grele ale demonilor. Dar împreună cu El putem trece orice obstacol.

…Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui.

De aceea, eu am învățat și învăț mereu să iubesc oamenii din marea Lui milă și iertare față de noi. Dacă El ne iartă îndelung, dacă El ne păsuiește mereu, dacă El ne scoate iar și iar din iadul păcatelor noastre, cine sunt eu…să fiu drept, sarcastic și nemilostiv cu aproapele meu?

De aceea, la mine precumpănește mila și iertarea în relația cu oamenii, delicatețea și bunul simț. Pentru că poți să pui la punct oricând pe cineva care nu e de nasul tău, dar a-l ajuta să se ridice din mediocritatea lui înseamnă a face un lucru măreț. Pentru că a răspunde răului cu rău e un lucru ușor, dar binele…e cel care bulversează. Binele îți face bine interior, te smerește, te educă. Pe când răul nu face decât să adâncească neîncrederea în oameni și dezamăgirea față de ei.

Așadar, iubiții mei, să ne întoarcem în casa noastră și la locul nostru de muncă, și să arătăm tuturor, în mod discret, câte a făcut Dumnezeu cu noi! Cum ne-a ajutat El în necaz, dar și la bucurie, cum ne-a scos oameni în cale, dar și cum ne-a lăsat să cădem în ispite, în ispitele propriilor noastre patimi. Căci El e prezent, atotprezent în viața noastră și a întregii făpturi. Și ce nu înțelegem din purtarea Lui de grijă, să nu blasfemiem, pentru că gândurile Lui nu sunt ca gândurile noastre! Ci, dimpotrivă, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa.

Căci El îi aude și pe cei care I se roagă Lui, după cum îi aude și pe cei care Îl blestemă pe El! Ne aude pe toți, căci are auzul cel mai fin. Dar El nu ne răspunde la rugăciuni sau la blesteme după copilărismul minții noastre, ci după mila Lui cu noi. Căci El are un plan cu lumea. Și nu vrea să distrugă lumea, lumea pe care El a făcut-o, ci El vrea să o desăvârșească pe ea.

După cum și noi, cei care avem copii, nu vrem ca ei să fie niște pierde-vară, ci vrem ca ei să facă lucruri mărețe, lucruri importante, lucruri folositoare. Pentru că vedem, cu toată vederea minții și a inimii noastre, că omul se poate schimba, că el poate învăța, că el se poate civiliza, dar și înduhovnici. Și dacă vedem toate acestea, dacă le constatăm peste tot, atunci scopul lui Dumnezeu e scopul lumii Sale, pentru că El vrea să le înnoiască și să le desăvârșească pe toate. El vrea să curățească lumea de păcat și de moarte și de orice imperfecțiune.

De aceea, să cerem mereu ca să se facă voia lui Dumnezeu în noi. Să se facă voia Lui în cer, cât și pe pământ. Pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne încredem în El și să mergem împreună cu El spre descoperirea întregii Sale iconomii cu lumea. Amin!

---

[1] Predică începută la 17. 58, pe 19 octombrie 2017, zi de joi însorită. După o Înmormântare. Terminată la 20. 49.