Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am lăsat la urmă psalmul 48, în care se vorbește despre egalitatea tuturor oamenilor în fața morții și pe care am remarcat-o, într-un capitol anterior, în Scrisoarea I a lui Eminescu.

Toposul vanității și al morții necruțătoare a creat extraordinare imagini – din punct de vedere poetic – în toată literatura medievală.

Miron Costin reproduce aceeași paradigmă a vanității umane (combinată cu vanitatea întregii lumi) și a morții care nu alege în poemul Viiața lumii:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petréce lumea și-n ce nu-i cădére?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ.

Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?
Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sântŭ eu și nu om”, tot acela strigă /…/

Nimenea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătéște osteneala, nedireaptă foarte,
Pre toți, și nevinovați, ea le taie vacul,
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul,

Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală [motiv],
Pre mulți și fără vréme duci la această cale[1].

Am recapitulat pe un spațiu mai extins fragmente ilustrative ale acestui tipar de gândire medieval pentru a demonstra și celor mai puțin familiari cu acest domeniu cât de mult era recurentă această metaforă (în termeni literari) a vanității/ deșertăciunii în spațiul bizantin și, de asemenea, faptul că iluzia din mentalitatea budistă nu este decât o suprapunere parțială, în concepția eminesciană, peste această tradiție seculară, adânc înrădăcinată în cugetarea românească veche, pe care poetul o cunoștea în mod exemplar.

Tema vanității omului și a vieții, a existenței pământești infim de scurte, fulgurante, este ubicuă și în opera eminesciană, este un izvor subteran care între-ține toate viziunile sale poetice. Și cred că, în acest moment, nu mai e nevoie să formulez o demonstrație dezvoltată.

E de ajuns să rememorăm că magul este destinat să-l îndrepte pe fiul de împărat, arătându-i „ce e deșertăciunea” (În vremi de mult trecute), că Memento mori poartă în subtitlu și are ca temă Panorama deșertăciunilor, că discursul Părintelui din Luceafărul sau dialectica Glossei insistă pe zădărnicia celor telurice și pe disiparea iluziei vane a perpetuării efemeridelor. Ori câteva versuri esențiale, (dincolo de multiplicativele umbră și vis, despre care am mai avut ocazia să discutăm), cu valoare sentențială:

„Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor” (Revedere), „Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână /…/ Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori), „Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; /…/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul /…/ [când] lumea asta-ntreagă e /…/ precum pulberea” (Scrisoarea I);

„Ca repedea rotire a undelor albastre/ Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,/ Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,/ Trec și se pierd în zare ca paserile mării” (Nu mă-nțelegi, variantă); „Ce întâlnesc  întâi pe țărm e-un tumul[t] –/ Proroc prea sigur al vieței umane,/ Tu ești cenușa iară viața-i fumul. /…/ Noroc lumesc – zâmbiri aeriane!” (În căutarea Șeherezadei) etc.

Dimitrie Cantemir creează și el poezii (magnifice) pe această temă: împărații cei mari ai lumii,

cu o félegă de pândze
învăliți,
ca cum ar fi în căméșa
cea de mătasă învăscuți,
și într-un săcriiu aședzați,
ca în haina
cea de purpură mohorâtă
îmbrăcați,
și în gropniță aruncați,
ca în saraiurile
și polaturile
céle mari și desfătate
aședzați,
s-au dusu-să[2].


[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320 și 322.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 27.

Did you like this? Share it: