Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne vom opri și la un alt pasaj în care recunoaștem polifonicul motiv ubi sunt?:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuțiile și bunurile lui
cărora n-au silit să le câștige am împărțit;
puterile și strășniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece li-am legat;

caii și carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreții lui, dialuri
și pedestrașii lui, pe șăsuri
hulturii și alte
ale ceriului paseri i-au mâncat;
armele lor rugina li-au topit;

cetățile lui alții li-au fărâmat
și li-au cu pământul alăturat;
șanțurile lor s-au împlut cu gunoiu
și zimții cei frumoși
de pustiitate s-au răsipit;
dobitoacele lui, masă întinsă jiganiilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui, focului
și strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livedzile și pomii lor cei cu roadă dulce
de toată săcurea
și de toată mâna care n-au răzsădit s-au tăiat;

țiitorile lui céle iscusite
curve cetății li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
și nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui sălașe boaghelor
și puhacelor [bufnițelor] li-am premenit. /…/
o, lume măgulitoare /…/ dzestrele tale ca nourul
și ca umbra nuorului…[1].

Aceasta este lauda Lumii – personajul Divanului – căreia îi replică în final Înțeleptul.

Într-o stilistică variată, totul este un memento mori reverberat, multiplicat în mii de ecouri și de forme. Credem chiar că, printr-un transport direct, cele „patru scânduri” în care au încăput „puterile și strășniciile” împăratului acestuia, au ajuns în Scrisoarea I a lui Eminescu, pentru care: „Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”.

În Istoria ieroglifică semnalăm o scurtă poezie asemănătoare ca sens, decupată dintr-o reflecție mai largă pe seama condiției umane:

Toți niște atomuri putredzitoare
sintem,
toți din nemică în ființă
și din ființă în putregiune
pre o parte călători
și trecători
ne aflăm[2].

Niciunul din acești topoi recurenți în literatura medievală (vanitas vanitatum, ubi sunt?, memento mori, fugit tempus, fortuna labilis, etc.) nu a căzut într-o desăvârșită uitare în perioada pre-pașoptistă și pașoptistă (mai ales că între primul sfert – și mai bine – de secol XVIII medieval, în care s-au manifestat Cantemir și Antim Ivireanul, și sfârșitul prepașoptist al aceluiași secol nu este o falie temporală semnificativă), continuând să facă obiectul unor forme poetice diverse și hibride ca și concepție poetică (în care temele medievale, forma clasică și sentimentul preromantic se îmbină într-o arhitectură eclectică).

Lui Eminescu îi era, în mod neîndoielnic, cunoscută coerența aceasta, după cum era foarte conștient de existența unui fond arhaic literar, pe care dorea să-l valorizeze în creația sa.


[1] Idem, p. 29. Pasajul nu este, desigur, așezat formal în versuri, în original, dar valențele sale poetice reies limpede.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 328.

Did you like this? Share it: