Iubiții mei[1],

predicile Bisericii trebuie să fie întotdeauna mese generoase pentru credincioși. Mese teologice, mese duhovnicești, mese ale adevărului și ale bunei-cuviințe. Pe care cu toții ar trebui să le ascultăm cu bucurie, cu nesaț duhovnicesc în Biserică, și, mai apoi, să le recitim în cărțile de predici și să le înțelegem și mai în profunzimea lor, pentru ca să le aflăm drept hrană a sufletului și arme de apărare împotriva gândurilor necredinței și ale deznădejdii. Pentru că viața noastră e plină de prilejuri de păcătuire, de momente în care simți greul vieții ca insuportabil și în care singurătatea te asaltează. Și atunci când cobori în durerea ta, în nefericirea care te macină, ar trebui să găsești în tine adevărurile predicării Bisericii, acele îndelungi explicitări ale adevărului, pentru ca adevărul să ne fie reazem în clipele grele ale vieții noastre.

Căci dacă nu ne sprijină adevărul, cine ar putea să ne sprijine în durerea sâcâitoare din trup? Și dacă nu am răbda în rugăciune, dacă nu am aștepta de la Dumnezeu alinarea noastră, cine ar putea să ne-o dea, când nu e niciun medicament pentru boala noastră sau ea necesită o operație complicată și riscantă? De aceea, vă îndemn pe toți să ascultați predicile Bisericii cu înțelegere, cu minte clară, cu inimă bună, pentru ca să vă zidiți interior întru adevăr, în adevărul Bisericii lui Dumnezeu, pentru ca adevărul Său să vă lumineze și să vă călăuzească spre tot lucrul cel bun!

După cum vedeți, și anul acesta am optat pentru aceeași strategie predicatorială: o singură predică la pomenirea ambilor Sfinți[2]. Însă, în comparație cu anul trecut, când am răspuns la 7 întrebări catehetice, apoi am vorbit despre viața celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, în predica de față mă voi referi, mai întâi, la modul cum e văzută și înțeleasă Biserica și viața Bisericii în clipa de față. Pentru ca, mai apoi, să revin la pomenirea celor doi Sfinți mult-iubiți și mult-cinstiți de către noi.

Iubiții mei, cred că vedeți și înțelegeți cu toții faptul că Biserica, pentru noi, cei care venim tot timpul la Slujbe, e izvorul nostru de viață și de bucurie, dar, pentru cei care stau interior mai departe de ea sau o văd cu ochi reci, ea este o simplă instituție vetustă. De aceea, pot să spună minciuni, pot să o discrediteze în chip și fel, pentru că Biserica nu e importantă pentru ei. Dar nu e importantă pentru ei, pentru că nu o cunosc așa cum o cunoaștem noi, pentru că nu o cunosc din interior. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, e adevărat, e veche, e de peste 2.000 de ani. Dar ea e veche nu pentru că e „demodată”, e veche nu pentru că „nu ne mai trebuie”, ci e veche pentru că poartă spre noi izvorul de viață din viața Domnului, a Celui Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră acum 2.000 de ani, în Israilul antic.

Ea poartă către noi adevărul mântuitor și izvorul de viață veșnică din trupul transfigurat al Domnului, al Celui înălțat la dreapta Tatălui, pentru ca fiecare dintre noi, prin Sfintele Taine ale Bisericii, să ne împărtășim de viața lui Dumnezeu și de adevărul care ne mântuie. Căci Biserica noastră e Biserica Sfinților Apostoli și a urmașilor lor până azi, cărora Domnul le-a dat puterea de a sluji Cele Sfinte, de a predica adevărul dumnezeiesc și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei.

Și cine vorbește de rău Biserica? Cei care se ceartă cu ea în sinea lor. Însă Biserica e trupul lui Hristos, pentru că noi, toți cei credincioși, suntem mădularele Lui cele duhovnicești [I Cor. 12, 27; Efes. 4, 12]. Și atunci, lupta unora cu Biserica e lupta lor cu Dumnezeu, dar și cu fiecare dintre noi, cei credincioși, care suntem mădularele vii ale Bisericii Lui, adică ale trupului Său mistic. Căci noi, prin Botezul nostru, am devenit mădulare ale lui Hristos, pentru că Hristos S-a prelungit și în viața noastră și ne-a încorporat în trupul Lui, sfințindu-ne pe noi. Dar pentru ca să fim vii întru El, pentru ca să fim vii duhovnicește, trebuie să fim mereu prezenți în viața Bisericii, la Slujbele Bisericii, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Hristos, pentru că noi suntem ai Lui.

De aceea, pentru noi, Slujbele Bisericii sunt o necesitate practică, pentru că sunt o necesitate interioară. Noi avem în mod continuu nevoie de iertarea lui Dumnezeu, de împărtășirea cu El, de bucuria și pacea duhovnicească ce ne vin de la Dumnezeu. Pentru acestea toate și pentru multe altele, noi venim la Biserică și slujim Slujbele Bisericii și ascultăm adevărul Bisericii, pentru că viața noastră e una eclesială și ea ne împlinește cu totul.

Însă, dacă ai aversiune față de viața Bisericii sau trăiești în ritmul unei pseudo-biserici, orice amănunt pozitiv despre Biserică, care ajunge să fie mediatizat, te stresează, te enervează.

Spre exemplu, recent, a fost mediatizat gestul evlavios al bătrânei Gherghina Vasilescu, din Saelele, jud. Teleorman, care a donat pentru Catedrala Națională suma de 10.000 de lei[3]. A donat pentru că a vrut acest lucru și efortul ei a fost unul asumat. Însă articolul din Lumina a stârnit o campanie de discreditare la TV și în online, pentru că cei care au venit „să vadă cazul” la fața locului, au legat gestul bătrânei…de un om politic al județului, dar și de „obiceiul” Bisericii de a apela la donații.

Însă gestul bătrânei Gherghina nu e unul singular! Credincioșii Bisericii nu dau milostenie Bisericii doar din când în când, ci în  mod continuu. Pentru că noi, oamenii Bisericii, dăruim în mod continuu Bisericii diverse lucruri de care ea are nevoie, de la bani la veșminte, de la cărți la obiecte de cult, și muncim pentru Biserică atunci când e cazul, pentru că e Biserica noastră, a tuturor. De aceea, gesturile noastre de conștiință nu trebuie în niciun fel discreditate, ci luate ca atare. Pentru că ele exprimă un mod de a gândi și de a te raporta la ceea ce iubești. Iar, în democrație, respectul reciproc trebuie să domine viața publică.

Pentru că, așa cum unii dau bani pentru construirea unui stadion de fotbal sau pentru amenajarea unei rezervații naturale, alții dau pentru zidirea unei Biserici sau pentru tipărirea unei cărți de cult sau a unei cărți teologice. Și toate aceste gesturi sunt admirabile și trebuie prețuite și aplaudate în mod public. Pentru că toate folosesc societății în ansamblul ei și nu doar unor persoane.

…Însă enervarea pe Biserică nu se naște din faptul că Biserica are bani sau proprietăți, ci din aceea că ea e prezentă în mod activ și determinant în viața socială a țării noastre. Tocmai de aceea sunt ironizate instituțiile și cutumele Bisericii, gesturile ei foarte pozitive și sunt scoase în evidență…păcatele unor membri ai ierarhiei Bisericii. După care, sondaje necredibile ne vorbesc despre „încrederea” oamenilor în Biserică, deși majoritatea țării noastre face parte din Biserică, din această Biserică. Și e ca și cum ai întreba…dacă ai încredere în tine însuți…

Numai că noi, cei care venim mereu la Biserică, știm să facem diferența între Biserica lui Dumnezeu și păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre nu au de-a face cu Biserica, ci cu noi înșine, pentru că noi le facem. Iar Biserica nu ne învață niciodată să păcătuim, ci să trăim în mod sfânt. Și noi păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Dar fără Biserica lui Dumnezeu noi nu am putea să fim iertați de ele, de păcatele noastre, și nici nu am putea să creștem în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că numai aici, în Casa lui Dumnezeu, e izvorul iertării și al curățirii noastre de păcate.

Dar, cei care nu prea cunosc teologia și viața Bisericii, vin la Biserică doar pentru a împlini niște…„obiceiuri”. Vin ca să își pomenească părinții, dar vezi că nu prea mai cred în inima lor în Parastasele de care au nevoie părinții lor și pe care aceștia, la rândul lor, le-au făcut părinților lor cu multă credincioșie. Se pierde tot mai mult simplitatea gesturilor de credință, modul evlavios al închinării în Biserică, pentru că mulți se închină din automatism și nu din evlavie smerită în fața lui Dumnezeu. Și lumânarea sau coliva sunt mai importante pentru mulți ca rugăciunea pentru cei adormiți ai lor. Căci muncesc să aibă o bună prezentare la Parastas și la masa de pomenire, dar totul e făcut în grabă și nu cu rugăciune și cu dor viu pentru cei adormiți ai lor.

De aceea, acasă și la Biserică, cei care nu trăiesc în ritmul teologiei și al vieții Bisericii se comportă lumește și nu cu evlavie. Iar pentru ca cineva să înțeleagă viața Bisericii are nevoie de inițiere liturgico-teologică și de creștere în cunoașterea teologică și duhovnicească a vieții Bisericii. Căci viața Bisericii e viața cu Dumnezeu, e viața după voia Lui și pentru a trăi cu Dumnezeu și în slava Lui trebuie să înveți cum dorește Dumnezeu ca tu să trăiești.

Și îmi aduc aminte primele zile și primii ani ai convertirii mele conștiente la viața Bisericii…Cum învățăm și cum citeam despre fiecare lucru din Biserică și din istoria ei cu o bucurie și o însuflețire atât de mari, încât uitam să mai mănânc și să mai ies din casă ore întregi. Căci mă interesa și pictura Bisericii și Slujbele ei și cum să cânt la strană și cum să trăiesc ortodox, fiind uimit și umilit și îndreptat sufletește de fiecare viață de Sfânt pe care o citeam. Totul era și este frumos în viața și istoria Bisericii! Pentru că Dumnezeu e prezent în fiecare loc și în fiecare eveniment al ei. Și pe mine m-a interesat și mă interesează Biserica din perspectiva lui Dumnezeu.  Din perspectiva Lui spre noi, pentru că El a făcut-o și El o ține în viață, împreună cu toată zidirea.

De aceea, dacă vedem Biserica din perspectiva lui Dumnezeu, dacă o vedem ca dumnezeiască, ca zidită de El în oameni, atunci nu o putem vedea ca fiind „vetustă”, ci doar ca mereu nouă și vie în orice secol al istoriei. Pentru că noi putem trăi aceeași viață creștină ca și cei din primul secol al Bisericii sau din al 15-lea secol al Bisericii. Pentru că Dumnezeul nostru, al tuturor creștinilor, e același și în orice secol Biserica Lui a fost viața vie și îndumnezeitoare pentru orice creștin în parte.

Iar dacă cunoaștem tot mai în amănunt viața Bisericii, vom vedea că și în trecut, ca și azi, au fost oameni care nu au fost demni de numele de creștin, care au apostaziat de la dreapta credință și au făcut mari neplăceri Bisericii. Dar prin căderea lor în mari și cumplite păcate, Biserica nu a avut nimic de suferit în esența ei. Pentru că Biserica e Dumnezeu, Care îi umple de slava Lui pe oameni. Și numai dacă oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ei se rup de izvorul vieții, de El Însuși, iar îndepărtarea de El e moarte veșnică.

De aceea, luptele unora cu Biserica nu sunt noi și nici nu se vor sfârși în istorie, până în clipa transfigurării acestei lumi. Căci acum, unora, li se pare că lumea aceasta „merge la întâmplare” sau că se „autodistruge lent”. Însă lumea aceasta e în mâna Creatorului ei și nu este o corabie aflată în derivă și El o va transfigura la a doua Sa venire întru slavă, când va înduhovnici întreaga creație. Pentru că atunci vom vedea cu toții că sensul istoriei este spre Dumnezeu, că sensul istoriei e teologic, că timpul nu ni s-a dat pentru ca să-l irosim, ci pentru ca să ne înduhovnicim, pentru că viața veșnică e viața lui Dumnezeu cu Sfinții și Îngerii Lui.

Iar Sfinții pe care astăzi îi pomenim asta au făcut: și-au sfințit viața! Sfântul Dimitrios, Marele Mucenic, și-a sfințit viața în mijlocul lumii, în societatea majoritar păgână a secolului său, pe când Sfântul Dmitrii, Cuviosul, s-a sfințit în viața monahală, în tăcere și rugăciune. Niciunul dintre ei nu s-a lăsat biruit de duhul lumii lor, ci și-au trăit în sfințenie viața. Pentru că în ei nu a ars focul străin al patimilor, ci focul evlaviei pentru Dumnezeu, care i-a chemat continuu la nevoința curățirii de patimi.

De aceea, nici noi nu putem spune că greutățile vieții ne-au făcut să nu trăim creștinește sau bolile și necazurile pe care le-am avut. Pentru că toate pe care le trăim în viața noastră le putem trăi creștinește. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să învățăm de la Domnul și de la Sfinții Lui cum se trăiește creștinește. Și pentru a învăța viața creștină trebuie să venim mereu la Biserică și să citim cărțile Bisericii și să trăim conform lor.

La Salonic, în Grecia, Sfintele Moaște ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrios se află într-o Biserică, cu hramul său, ce a intrat în patrimoniul UNESCO din 1988[4]. Iar în fiecare an, în Salonic, „se organizează pelerinaje și procesiuni. [Căci] Sfântul este ocrotitorul orașului și al comunității creștine”[5] de aici. Așa după cum, la București, Sfântul Cuvios Dmitrii este ocrotitorul capitalei României, iar în acest an pelerinajul închinat lui va avea loc între 24-29 octombrie 2017[6].

Noutatea pelerinajului acestui an e aceea că pe 26 octombrie, Patriarhul Rusiei va aduce la București un fragment din Sfântele Moaște ale Sfântului Serafim de Sarov, care va rămâne la București, în Biserica Sfântul Nicolae-Tabacu, Biserică dăruită comunității ruse din capitala noastră[7].

Însă pelerinajul de la București, ca și cel de la Iași, e prilejul pentru noi discuții depreciative la adresa Bisericii, cam mereu aceleași. Pentru că presa laică nu e interesată de esența evenimentului, ci de lucruri colaterale. Numai că pe noi, pe credincioșii Bisericii, nu ne interesează în primul rând, dacă ne vine rău la vreunul în timp ce stăm la rând la Sfintele Moaște, ci pe noi ne interesează contactul direct cu Sfintele Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu. Căci noi ne hrănim cu rugăciunile Sfinților ca să fim vii duhovnicește și prezența lângă Sfinții lui Dumnezeu e mai de preț decât sănătatea noastră.

De aceea, astfel stând lucrurile, ne concentrăm asupra pelerinajului interior spre Sfinți, în post și rugăciune, pentru că așteptăm de la Sfinții lui Dumnezeu o mângâiere vie în viața noastră. Iar eu mărturisesc faptul că nu a fost pelerinaj în viața mea în care să nu mă bucur duhovnicește la atingerea Sfinților Lui, pentru că i-am simțit vii și lângă noi tot timpul.

Pentru că pelerinajul Bisericii e ca atunci când te duci la un om iubit, pe care vrei să îl vezi și să îl auzi. Nu te interesează dacă plouă, dacă ninge, dacă te mai strânge pantoful sau dacă ai transpirat puțin pe spate…ci vrei să îl vezi, să mergi la el. Și când ajungi la el și vorbești cu el, persoana iubită devine toată lumea ta, pentru că te absoarbe cu totul. Așa venim noi la Sfinți! Pentru că ei ne absorb cu totul inima noastră, iar statul în picioare și truda sunt mult mai mici decât bucuria sfântă pe care o trăim și decât întărirea pe care o simțim în tot trupul nostru.

Dar pentru ca să iubești un Sfânt trebuie să cunoști viața lui. Să îi cunoști viața, dar și să îi simți rugăciunea pentru tine. Adică trebuie să ai o legătură de rugăciune și de iubire cu Sfântul lui Dumnezeu. Și atunci, știindu-l cine este și cum se manifestă el în viața ta, pelerinajul e o bucurie sfântă, pentru că e o întâlnire sfântă cu Sfântul pe care tu îl iubești și îl cinstești.

Așadar, iubiții mei, să recitim viețile celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, dar în ritmul rugăciunilor față de ei! Și să învățăm de la ei, mereu, ce să facem cu noi înșine și cum să ne manifestăm în viața altora. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se bucură când noi îi cinstim și îi prețuim și se roagă pentru mântuirea noastră. Pentru că ei vor să fim și noi acolo unde sunt și ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu!

Dumnezeu să ne întărească pe toți și să ne bucure, pentru rugăciunile celor doi Sfinți Dimitrios astăzi și mâine pomeniți, și la mulți ani celor care le purtați numele! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 23 octombrie 2017, o zi de luni înnorată, începând de la ora 8. 28. Terminată la 11. 26.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/24/predica-la-cei-doi-sfinti-dimitrios-26-27-octombrie-2016/.

[3] Aici: http://ziarullumina.ro/mama-gherghina-din-saelele-pustnica-din-mijlocul-lumii-126915.html.

[4] A se vedea: http://www.dozadebine.ro/biserica-sfantul-mare-mucenic-dimitrie-din-tesalonic/.

[5] Cf. http://basilica.ro/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-sfantul-tesalonicului/.

[6] A se vedea: http://basilica.ro/24-29-octombrie-2017-pelerinajul-la-sarbatoarea-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor/. [7] Ibidem.

Did you like this? Share it: