Eminescu: între modernitate și tradiție [126]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Un alt pasaj cantemirean (pe aceeași temă a morții imanente în viața noastră) este, de asemenea, semnificativ pentru importurile literare la care a procedat Eminescu, din literatura veche, și care au generat expresii binecunoscute în paginile sale:
„Dzua zic că trăiesc, iară noaptea moriu; adecă dzua viu, iară noaptea mort sunt, căci în pat dormind, în chipul celuia ce în năsălie dzace mă fac: mintea, simțirea pierdzând, cu ochii nevădzând, cu urechile neaudzind, mirosul neadulmecând, gustul nepricepând și mai vârtos toate ale trupului organe amurțind și slăbănogindu-să.
Așijderea eu afundat în pilotă, el îngropat în gropniță, el acoperit cu țărnă, eu învălit cu obial, el în patru scânduri a săcriiului, eu în patru păreți ai casii, a mortului suflet viu și al mieu suflet viu rămâne.
Și precum eu, dormind, numai vinele céle vii mi să clătesc și să bat, sămn iarăși de deșteptare arătând, așé la mort, viile a Svintei Scripturi cuvinte, precum iarăși va să învie adeveresc. Și așé amândoi, el din groapă, eu din așternut, el din săcriiu, eu din casă, el din moarte, eu din somn ne vom scula”[1].
Nu știu ce iese mai pregnant în evidență de aici: viața/ existența aceasta ca moarte sau moartea viitoare ca viață veșnică. În mod sigur, ambele ipostaze s-au repercutat în opera lui Eminescu într-o pluralitate de viziuni. De aici sinonimia moarte-eternitate, care sur-vine în destul de multe creații eminesciene.
De aici sau din alte texte de acest fel, putea extrage poetul concluzia unei vieți îngemănate cu moartea, a personalităților umane ca niște morți vii și care își vor actualiza definitiv condiția (devenind – în mod volitiv-electiv –, fie morți, fie vii), într-o viitoare existență și condiție a firii. De aici confuzia viață/ realitate-somn și tot travaliul poetic al ilustrării hipnozei și somniei[2] (cu un termen heliadesc, pe care Eminescu îl preia în Andrei Mureșanu și în alte contexte lirice manuscrise), a scurgerii paradoxale din somnul vieții și a atragerii prin vraja iubirii spre trezia fericirii viitoare.
Chiar și vinele vii care să clătesc și să bat în timpul somnului, de la Cantemir, și-au aflat reproducerea romantică, în câteva situații, ca spre exemplu: „După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat /…/ Tâmpla bate liniștită ca o umbră viorie /…/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat” (Călin (file din poveste)). Se observă că în aceste versuri survine concomitent și sugestia existenței fragile ca pânza de păianjen, provenită din Biblie prin Dosoftei și Miron Costin.
Cantemir insistă și mai departe asupra comparației dintre viață și somn, existența celor care o irosesc în van fiind ca un somn fără consistență și realitate:
„Pricépe dară că îndemânările fiilor veacului acestuia (precum dzice Ieremiia) deșérte sint și lucruri vrédnice de râs (gl. 10, sh. 15). […] Și ca [și] cum în somn și prin a visului părére fiind, aiave și adevărat fiind li să pare. Pentru care frumos cântă Cântărețul: «Dormiră somnul și nemică aflară toți bărbații din avuțiile sale» (Psalm 75, sh. 6). La aceasta frumos Isaiia să potrivéște, dzicând: «Precum visadză cel ce flămândzéște că mănâncă, iară după ce să deștiaptă deșert iaste sufletul lui, și precum visadză cel ce însătiadză că bea, iară deșteptându-să leșinând încă mai însătoșadză și sufletul lui deșert iaste» (Isaiia gl. 29, sh. 8). Și mai vârtos, ca cum cineva zburând s-ar visa, deșteptându-să, iarăși în locul [în] carele s-au culcat să află”[3].
Următorul pasaj subliniat de Eminescu pe cronograful Rostovski vorbește aproximativ în aceiași termeni despre viața cea scurtă ca despre o plăcută experiență onirică în care omul pare a fi
„de multe bucate în vis îndulcindu-se. Și deșteptându-se, muncit ar fi o sută de ani: oare ai putea pre o noapte a visului aceluia să o asemănezi cu suta cea de ani? Nicidecum. Așa să găndești și de viiața ce va să fie. Cum iaste visul cel numai o dată într-o sută de ani, așa iaste vremelnica viiață, asemăndu-o cu viiața ce va să fie”[4].
Reflecțiile acestea par a se prelungi în Sărmanul Dionis și Archaeus, iar o poetizare fidelă descoperim în Ștefan cel Tânăr: „O, viața e-o amară…e-o dulce nebunie /…/ Când moartea te trezește din visul cel plăcut”…[5]. Antim Ivireanul preciza, de asemenea, „că adormirea iaste moarte trecătoare, sfârșitul a unii zile, precum zice dumnezeescul Zlatoust [Ioan Gură de Aur]”[6].
Dar și expresia eminesciană poate deveni vehementă: „O, cadavre, despre care sufletu-mi nici vra s-auză/ Nu râdeți, căci vă văd dinții disbrăcați de a lor buză./ Mie-mi pare cum că ochii ce îi văd rotunzi, lucind,/ Mâni [mâine] în bolțile osoase [ale frunții] le-oi vede painjenind” (Scrisoarea IV, variantă)[7].
Moartea ca somn se distinge și în poemele erotice, care propulsează viziunea poetică a transgresării ordinii mundane limitative, în care iubirea expansivă nu se poate simți în lărgimea forței sale de manifestare: „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi” (Povestea codrului).
Că adormirea aceasta este moarte ne-o dovedesc alte versuri: „Și cum va înceta/ Al inimei zbucium,/ Ce dulce-mi va suna/ Cântarea de bucium!” (Iar când voi fi pământ, variantă).
[1] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 56.
[2] Somnia (lat. somnium,-i) = vise, vedenii, visări.
[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 90.
[4] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 32v. O comparație similară face și Sfântul Augustin: „În somn, mâncarea este foarte asemănătoare bucatelor reale, dar din această mâncare cei ce dorm nu iau totuși pentru hrana lor nimic, deoarece dorm”, cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, op. cit., p. 141.
[5] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 173.
[6] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 190.
[7] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 327.