Dacă G. Călinescu a insistat pe caracterul dramatic al operei lui Creangă și pe înrudirea cu arta lui Caragiale, alții au văzut și poezia din opera sa.

Pentru Pompiliu Constantinescu, Creangă este poet „în retrospecțiunea sentimentului” și în „modul parabolic de a insinua adevăruri morale”, iar pentru Vladimir Streinu, prin umor: umorul este poezie și poezia este metaforă, zice el.

Tudor Vianu remarca „frumoasa cadență, mai puțin observată, a perioadei crengiste” care „se tot descompune în unități ritmice mai lungi sau mai scurte”, iar George Munteanu simfonizarea frazei, care n-ar fi străină de construcția în fagure a poeziei lirice.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga sesiza „efuziunea lirică de mare intensitate” a unor fragmente. La fel, George Munteanu era de părere că unele întâmplări din Amintiri „urcă în zona marii poezii, grație nimbului de înțelegere, de duioșie, de simpatie în care le învăluie povestitorul”.

Mai aproape de noi, teza poeziei capătă amploare din perspectiva lui Mihai Zamfir, pentru care „toate compunerile lui Creangă sunt poeme” și „poezia compusă de Creangă sub aparența prozei definește cifrul ascuns al acestei opere: în el se află închisă originalitatea lui ultimă”.

Și Zamfir se întreabă: „Care prozator din epocă a mai scris poeme sub pretextul că scrie amintiri, că povestește basme?”.

Întrebarea e pusă retoric, pentru că răspunsul învederat de critic este: „Nimeni!”. Nimeni în epocă!

Dar de ce pune Zamfir întrebarea astfel? Pentru că are o problemă cu a identifica eventuale modele sau surse de inspirație ale artei crengiste, pe care le descoperă – corect dar nu suficient – în Biblie și în paremiologie.

Căci dacă, în cazul lui Slavici, Zamfir a reușit să descopere, în epocă, niște scriitori austrieci de tip Biedermeier și să stabilească faptul că Slavici ar descinde din atmosfera culturală pe care aceștia au creat-o, în cazul lui Creangă nu ajunge să identifice decât „moștenirea europeană fundamentală” pe care o constituie Biblia și paremiologia.

Însă, după obiceiul criticii noastre, Zamfir caută rădăcini oriunde aiurea în Europa (mă rog: aiurea spre vest), numai nu în cultura și literatura proprie. Desigur, cunoaștem ideologia exegezei noastre literare: noi ne-am luat toată literatura modernă din Occident, nu avem nicio moștenire bizantină. Ba chiar nici în literatura veche nu avem decât renaștere, baroc și iluminism…

Eu aș pune întrebarea altfel: Care prozator din literatura română a mai scris, anterior, poeme sub pretextul că povestește sau că scrie amintiri?

Și răspunsul este: Varlaam, Dosoftei, Neculce și Cantemir, între marii prozatori moldoveni. Toți scriu o proză poetică, dar e adevărat că sunt…cu o epocă mai devreme decât Creangă. Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, pe Sadoveanu, cu o epocă mai târziu decât Creangă, să se revendice (și) din ei (pe lângă Creangă însuși).

Și dacă scoatem din calcul Istoria ieroglifică, mai rămâne totuși Divanul lui Cantemir, alături de Cazania lui Varlaam și (mai cu seamă) de Viețile Sfinților ale lui Dosoftei – unde mai pui că avem mărturia îndemnului insistent al lui David Creangă către fiica și nepotul său de a citi Viețile Sfinților!

În mod deosebit, dacă ne referim la proza ritmată și rimată, Dosoftei și Cantemir sunt în primul rând în gândul nostru[1], dar putem să-i asociem fără probleme și pe Varlaam și Neculce ca formatori ai unei atmosfere culturale din care Creangă s-a hrănit și în care s-a dezvoltat ca scriitor.

Odinioară, Mihai Zamfir recunoștea că meditațiile (pre)romantice s-au întemeiat pe tradiția oratoriei religioase din veacul anterior. De ce nu s-ar întemeia scriitura poetică a lui Creangă pe tradiția întemeiată de Varlaam, Dosoftei, Cantemir și Neculce?

Desigur, ne putem sprijini și pe Biblie, chiar pe Biblia de la 1688, pentru a detecta ritmul și rima perioadei crengiste…

Însă nu înțeleg de ce Zamfir, oferindu-ne ca probă un fragment grăitor din Povestea lui Stan Pățitul, îl lasă…în proza lui aparentă, în loc să lămurească și publicul cititor mediu asupra poeziei care zace în exemplul dat:

Stan era acasă,
și chiar atunci luase ceaunul de pe foc,
ca să mestece mămăliga;
și numai iaca ce vede că se răped cânii
să rupă omul, nu altăceva,
și când se uită mai bine, ce să vadă?
Vede un băiat că se acățăra
pe stâlpul porții, de teama cânilor.
Atunci Stan alearagă la poartă, zicând:
– Țibă, Hormuz, na, Balan,
nea! Zurzan,
dață-vă-n laturi, cotarle!
Da’ de unde ești tu, măi țică?
și ce cauți pe-aici, spaima cânilor?
– De unde să fiu, bădică?
Ia, sunt și eu un băiat sărman,
din toată lumea,
fără tată și mamă,
și vreu să întru la stăpân.
– Să întri la stăpân?
D-apoi tu nici de păscut gâștile nu ești bun…
Cam de câți ani îi fi tu?
– Ia, poate să am vro treisprezece ani.
– Ce spui tu, măi?…Apoi dar bine-a zis
cine-a zis,
că vrabia-i tot pui,
dar numai dracul o știe de când îi…
Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani.
Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne
că și straiele astea pocite fac să arăți așa de sfrijit
și închircit.
Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat
un ciofligar de-alde tine, dar acela
era oleacă mai chipos și altfel îmbrăcat:

Cu antereu de canavață,
Ce se ținea numai-n ață,
Și cu nădragi de anglie,
Petece pe el o mie.

Și când mergea pe drum,
nădragii mergeau alăturea cu drumul:
cică umbla după strâns pielcele,
și cum trecea pe la poarta mea,
de-abia l-am scos din gura lui Zurzan;
l-a pieptănat de i-au mers petecele.
Vorba ceea: „Aș veni desară la voi,
dar mi-e rușine de câni”.
Și acum parcă îl văd cât era de ferfenițos
și cum își culegea boarfele de pe jos. [Etc.]

Întâlnirea lui Stan Ipate cu dracul preschimbat în copil e presărată cu multe aluzii. În modul cel mai evident cu putință, Creangă povestește ținând cont de o tradiție literară și retorică. Și aici nu e atât o poveste, cât un tâlc, o înțelepciune sub formă de narațiune. Peste un secol, un poet, Marin Sorescu, va recurge la aceeași strategie:

Se întâlnește Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe,
Așa ca putregaiul.
„Bună seara.” Ăla nu-i răspunde. „N-o fi auzit”, se gândește
Grigore, „Bună seara”, zice iar.
„Bună seara”, îngână celălalt, parcă ar fi avut țărână-n gură și-i stă
drept în cale,
Nu-l mai lasă să treacă.
„Mă, știi tu cine sunt eu?”
Se uită Grigore…și odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! și cade jos…pleoț! Ăsta semăna cu unul de
Murise…să fie tot luna…[Etc.]

De data aceasta, dracul era în chip de moroi și țăranul e pe jumătate paralizat de frică. Poemul se numește Dumneata, din ciclul La Lilieci. Înțelepciunea e alta, însă nu mult diferită (și secolul e altul) – nu vreau să comentez acum aceste aspecte.

Îi desparte pe cei doi scriitori limba (una e moldovenească, cealaltă oltenească), poate și concepția despre poezie (Creangă e mai apropiat de retorica veche), modalitatea de a formula echivocurile e puțin diferită (Creangă e mai aproape de structura ghicitorii, în timp ce pe Sorescu nu-l interesează cimiliturile pentru că secolul însuși nu le prizează, așa încât ia și el poziția de realist și nepăsător la „misticisme”). Dar, dincolo de aceste aspecte, amândoi și-au dat seama că înțelepciunea poate fi transmisă, poetic, în…multe feluri. Că există multe feluri de-a vorbi tainic, de a ascunde poezia tainei în haine literare oricât de nebănuite de a se înrudi cu poezia.

Aparent, textul lui Sorescu este mult mai lesne de înțeles, pe când la Creangă pare mai greu de priceput tâlcul poveștii. În realitate, ambele sunt la fel de dificile, ba chiar îmi vine să cred că la înțelepciunea din versurile lui Sorescu se ajunge mai greu, pentru că aici nu doar trebuie să dezlegi o ghicitoare, ci trebuie să îți dai seama și care e ghicitoarea.

Și dacă Creangă s-a deghizat perfect sub smerenia țărăniilor, încât decenii la rând exegeții n-au putut să-i intuiască arta, Sorescu procedează într-un mod asemănător în ciclul La Lilieci


[1] A se vedea și articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/teologie-si-poezie-la-sfantul-antim-ivireanul-si-dimitrie-cantemir/.

Did you like this? Share it: