Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar poate cea mai elocventă ilustrare (deși pot fi multe) a rândurilor cantemirene evocate mai devreme este poemul Rime alegorice, structurat în două părți: în prima parte, mortul contemplativ („Căci țapăn mort eram și fără vrere./ Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate/ Deși prin ele eu aveam vedere”) intră într-o lume de vis („Mergând încet spre-un vis: Fata-Morgana”) și de basm („Mă sui [pe scheletul unui cal] și plec…o umbră sunt din basme/ Și o fantasmă sunt între fantasme”), călătorind către palatul unei vrăjitoare, o Șeherezadă: „regina basmelor măiastră –/ Lumină lumea gândurilor mele /…/ Ochii adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe,/ Cum împăratul Solomon îi scrie,/ Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe”. Aceasta îl învie și urmează partea a doua a poemului, în care nu sunt morții vii, ci viii morți:

Ș-atuncea pier anticele portale.
În jurul meu iluminate sale
Și-n loc de morți ființe vii, ce vesel,
Cu hohot râd – serbează bachanale.

Unde-s acum fantasticele șeme
Prin care luna străbăte-ntr-o vreme?
Acele mii risipuri [ruine] din pustie
Trăiesc… niciunul moartea nu și-o teme.

Când [dacă] ar avea moarte o veșnicie
De-amor, de viață și de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atât de tare
Precum o fac în astă moarte vie[1]. /…/

Toți se iubesc – ș-o spun în gura mare.
Toți au făcut din viață sărbătoare:
De măști râzânde lumea este plină,
De comedianți și de femei ușoare. /…/

Ce-i lumea asta mă întreb acuma
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?

„Ba nu – răspunse-atunci Șeherezade –
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Viața lor un vis al morții este
Azi pradă ei, iar mâni [mâine] ea o să-i prade[2]. /…/

Moarte și viață, foaie-n două fețe:
Căci moartea e izvorul de viețe,
Iar viața este râul, ce se-nfundă
În regiunea nepătrunsei cețe.”…

Aici, „moartea e izvorul de viețe” poate reprezenta o exprimare alegorică prin care să fie desemnată vanitatea desăvârșită a ființelor care nu își măsoară corect statura ontologică.

Mă întreb dacă sintagma „moartea e izvorul de viețe” nu reproduce, pe de altă parte, credința conform căreia învierea trebuie să fie neapărat precedată de moarte: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12, 24). Mai ales că „izvor de viețe” este o expresie liturgică și chiar Eminescu Îl numește astfel pe Dumnezeu: „tu izvor ești de vieți” (Luceafărul).

Moartea lui Dumnezeu-Cuvântul este izvor de vieți pentru oameni. Cu alte cuvinte, ultima strofă s-ar putea interpreta prin aceste cuvinte: „cel ce iubește sufletul său îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (In. 12, 25). Căci pentru cei ce își iubesc aici sufletul și îl îmbată de plăceri (care „au făcut din viață sărbătoare”), pentru aceștia „viața /…/ se-afundă/ În regiunea nepătrunsei cețe”. În timp ce pentru cei pentru care viața este o moarte continuă, situația este exact contrară: „moartea e izvorul de viețe”.

Existența umană este, într-adevăr, după cum zice Eminescu, o „foaie-n două fețe” (sau o sabie cu două tăișuri), din care oamenii aleg o față sau alta.

În basmul Făt-Frumos din lacrimă[3], eroul trece prin-o experiență similară. Condus prin pustiu, știe că „schelete înmormântate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale, spre a se sui în lună la benchetele lor” și adoarme: „cu toate acestea îi părea că nu adormise. Pelițele de pe lumina ochiului i se roșise ca focul și prin el părea că vede” coborând luna spre pământ și scheletele de oameni, purtând „mantale” și „coroane făcute din fire de raze și din spini auriți”, călare pe oseminte de cai, se urcau în lună.

Semnificativ de remarcat sunt „capetele seci de oase” și „oasele albite de secăciune”, ca și scheletele uscate din Rime alegorice, pentru că viziunea aceasta, deși expusă într-o formulă de basm, are ceva în comun cu cea a învierii de obște/ universale, respectiv cu capitolul 37 din Iezechiel: „Vedenia oaselor uscate. Alcătuirea din nou a trupului și învierea morților”. Aici se spune: „oasele acelea erau foarte multe pe fața pământului și uscate de tot (s. n.) […] și au înviat și mulțime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. […] Așa grăiește Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre și vă voi duce în țara lui Israel” (Iez. 37. 2, 10, 12).

Chiar dacă, repet, viziunile eminesciene par a fi doar imagini de basm, însumând, dintr-o anumită perspectivă, și interferențe cu macabrul baroc, semnificațiile sunt mult mai profunde și ne poartă spre descifrarea pe care am indicat-o în textul lui Cantemir și în Biblie.

De altminteri, Făt-Frumos din lacrimă nu este deloc un simplu basm, în genul celor semnate de Petre Ispirescu sau de Creangă (de fapt, nici basmele lui Creangă nu sunt lipsite de semnificații mai profunde[4]), ci o alegorie complicată, care conține multe din laitmotivele eminesciene și în care sugestiile hermeneutice în spirit medieval sunt abundente.

Descoperim o perspectivă încă neaprofundată exegetic asupra umanității, în creațiile eminesciene, adăpostită, așa cum ne-am obișnuit deja, într-un frunziș umbros de simboluri și imagini alegorice, mai des decât jungla codrilor de care se înspăimânta Călinescu.

Finalul poemului Rime alegorice este la fel de greu de pătruns: „Femeia goală, cufundată-n perne,/ Frumsețea ei privirilor așterne;/ Nu crede tu că moare vre odată/ Căci e ca umbra unei vieți eterne.// Iubirea ta-i viață – a ei iubire/ E viață iar și iar de omenire [femeia dă viață prin naștere]./ Voința ei ș-a ta de se-mpreună/ Atunci e suflet în întreaga fire”.


[1] Și cu alte ocazii, precum în Junii corupți, acuză existența unor oameni morți de vii.

[2] Este evident aici sensul creștin-ortodox al afirmațiilor repetate ale lui Eminescu, cu privire la faptul că viața este visul morții eterne. Și anume: viața păcătoasă, plină de patimi și de păcate repetate la nesfârșit este visul morții eterne, este o iluzie pe care și-o fac cei care păcătuiesc constant, considerând că nu există sfârșit pentru fărădelegile lor, că nu există moarte a desfătărilor în care trăiesc și nici răsplătire pentru faptele lor.

De aceea, viața aceasta nu este decât o moarte vie, în care ei trăiesc pentru o clipă, existența lor efemeră fiind, din perspectiva veșniciei, un vis al morții eterne.

[3] Cf. Mihai Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 25-26.

[4] A se vedea Vasile Lovinescu, Creangă și creanga de aur, Ed. Cartea Românească, București, 1989.

Did you like this? Share it: