Zi: 28 octombrie 2017

Iubiții mei[1],

fiecare zi a vieții noastre este o înviere din morți, dacă vrem să ne ridicăm din păcatele noastre. Pentru că din prima clipă a zilei, îndreptându-ne mintea spre Dumnezeu, începem să ne rugăm Lui și să Îi cerem iertarea noastră. Iertarea noastră de păcatele pe care le-am făcut. Iar iertarea Lui e întotdeauna o înviere duhovnicească a noastră. Pentru că nu ne-a pierdut în fărădelegile noastre, ci, din multa Sa iubire de oameni, ne-a ridicat și azi la viață pentru a slăvi puterea Lui[2].

Și tocmai de aceea, încă de la rugăciunile dimineții, noi trăim noua zi pe care El ne-a dat-o ca pe o nouă viață, ca pe o înviere din morți, din somnul morții și al păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El. Căci aseară ne-am pus în pat și L-am întrebat pe Stăpânul vieții noastre: „Încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?”[3]. Căci lumina zilei și viața noastră sunt de la El.

Și degeaba ne încredem în sănătatea noastră, în tinerețea noastră, în banii noștri, în medicamentele și în oamenii pe care îi avem prieteni, care sar întotdeauna în ajutorul nostru. Pentru că atunci când e să murim…moartea e porunca lui Dumnezeu, prin care sufletul nostru se desparte de trupul nostru[4], iar noi nu putem să avem o viață mai lungă decât cea pe care ne-o dăruie Dumnezeu. De aceea, în Slujba Înmormântării, ni se aduce aminte de „scurtimea vieții noastre”[5] și că moartea cea bună e cea în care ne bucurăm de „odihnă de la Hristos”[6], de la Dumnezeul nostru.

– Însă ce înseamnă să ai odihnă de la Dumnezeu? Și unde trebuie să ne odihnim după moarte?

– Ne spune tot Slujba Înmormântării, într-o cântare a Sfântului Ioannis Damaschinos: odihna noastră cea adevărată, odihna de după moarte, e „în latura celor vii și în locașurile Drepților”[7]. Adică în Împărăția Lui cea veșnică. Și acolo se odihnește sufletul nostru, dacă e plin de slava lui Dumnezeu, pe când trupul nostru se desface în pământul din care a fost alcătuit[8]. Însă odihna cea veșnică a Sfinților nu e o stare de inactivitate, ci, dimpotrivă, Împărăția „este locașul tuturor celor ce se veselesc”[9] în mod veșnic, iar veselia lor este și odihna lor veșnică. Căci întru Împărăția Lui „este locașul tuturor celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii”[10], pentru că toți Sfinții și Îngerii Lui se bucură de Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă, dacă unele trupuri devin pământ, pentru că sunt ale unor oameni păcătoși, trupurile Sfinților Lui devin nestricăcioase după moarte și noi le numim Sfinte Moaște.

– Și de ce devin nestricăcioase trupurile Sfinților?

– Pentru că „trupul participă la sfințenia sufletului”[11] în această viață. Și „buna mireasmă și nesfârșitele minuni ale Cinstitelor lor Moaște fac dovada legăturii care există între suflet și trup în mod corespunzător în aceștia, în chip de negrăit și mai presus de fire”[12]. Căci, accentuează Sfântul Patriarh Callistos, dacă sfințenia omului ar sta numai în sufletul său, atunci, după despărțirea sufletului de trup prin moarte, ar trebui ca sufletul să plece cu toată sfințenia omului și trupul lui să nu aibă nimic de-a face cu ea[13]. Însă, deși Sfinții mor, ca toți ceilalți oameni, cu toate acestea nu numai sufletele lor sunt sfinte, ci și trupurile lor, pentru că sfințenia lor, a Sfinților, s-a sălășluit din timpul vieții lor pământești și în sufletele, cât și în trupurile lor[14]. Pentru că tot omul se sfințește și nu doar sufletul lui. Iar noi, când cinstim Sfintele Moaște ale Sfinților, cinstim templele personale ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. De aceea, nu ne închinăm la „cadavre”, ci la trupuri transfigurate, îndumnezeite de Însuși Dumnezeu, la trupurile Sfinților Lui, pe care Dumnezeu le-a împodobit cu slava Lui cea veșnică. Iar dacă cinstim filele Scripturii, doar pentru că pe ele sunt scrise cuvintele lui Dumnezeu, deși Scriptura e tipărită de un om, la tiparul electronic, cum putem să nu cinstim trupurile Sfinților Lui, când ele sunt sfințite de Însuși Dumnezeu în mod tainic, în mod de negrăit? Căci Dumnezeu, Care îi sfințește pe Sfinții Lui, tot El sfințește și Biserica și Icoanele și Crucile și veșmintele și casele noastre și toate ale noastre, pentru că slava Lui, care e în Sfintele Moaște, e și în noi și în toate cele sfințite de El.

Și trebuie să știți cu toții că aceasta e sfințenia: prezența lui Dumnezeu în noi prin slava Lui cea veșnică și în toate cele sfințite în Biserică și în lume. Și unde Dumnezeu e prezent, noi trebuie să stăm cu sufletul dezlegat de gânduri pământești și să I ne închinăm Lui cu evlavie. Căci toate sunt ale Lui și în fața Lui oriunde ne putem închina în Duh și în Adevăr [In. 4, 24], pentru că ne putem închina Dumnezeului nostru treimic cu toată ființa noastră, iubindu-L și ascultându-L pe El.

Așadar, iubiții mei, fiecare zi poate fi o înviere din morți a noastră și ocazia binecuvântată de a se naște o dorință vie în noi pentru a trăi în sfințenie. Căci omul poate alege în fiecare clipă a vieții sale pe Dumnezeu. El poate decide oricând, la orice oră din zi și din noapte, să-și lase în urmă viața lui păcătoasă și să înceapă o nouă viață, o viață călăuzită de Dumnezeu, în care el să trăiască și să se bucure ca un înviat din morți.

Și, o, cât de frumoși sunt acești înviați din morți de către Dumnezeu! Cât de frumoși sunt cei care au înviat din moartea lor sufletească și au pus început bun vieții lor prin pocăință! Pentru că pocăința e cea care ne rezidește interior, alături de teologia și evlavia Bisericii. Căci acestea trei sunt împreună în omul care se mântuie, în omul care se schimbă continuu, în omul care trăiește ca un înviat din  morți.

Și am vorbit despre fiecare zi a vieții noastre ca despre o zi a învierii, pentru că Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ne-a propus învierea la sfârșit de octombrie ca pe o biruință continuă în noi a păcatului și a morții sufletești. Căci rostul citirilor scripturale în Biserică e tocmai acesta: ca să facem din Scriptură propria noastră viață.

Și când am reascultat azi, în mod liturgic, vindecarea femeii care era în curgerea sângelui [ἐν ῥύσει αἵματος] [Lc. 8, 43, BYZ] și  învierea fiicei lui Iairos [Lc. 8, 54-55], ne-am reîntâlnit cu Domnul, cu Cel care are puterea [Lc. 8, 46] de a vindeca orice boală și neputință și Care poruncește morților să învie, și duhurile lor se întorc înapoi, în trupurile lor [Lc. 8, 54-55]. Ne-am reîntâlnit cu Domnul cel viu și adevărat, pentru că fiecare recitire a Scripturii e o reîntâlnire cu El de și mai mare profunzime.

Însă Scriptura, în Biserică, se citește liturgic, adică integrată în Slujbele Bisericii, iar acum, la Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia ne pregătește pentru întâlnirea sacramentală cu Domnul. Căci de aceea avem mai întâi Evanghelia, integrată în Liturghia catehumenilor, pentru ca, mai apoi, Liturghia credincioșilor să aibă în centrul ei sfințirea Darurilor și împărtășirea noastră cu ele, adică cu Domnul Cel euharistic. Pentru că, auzind despre El în Evanghelie și în Apostol, auzind cuvintele Lui în Liturghie, văzându-L pe El iconic, în toată pictura Bisericii, alături de Sfinții și Îngerii Lui, noi nu rămânem la stadiul de spectatori ai lui Hristos, ci ne împărtășim cu El, cu Trupul și Sângele Lui, pentru ca să fim în mod intim uniți cu El.

Căci una e să Îl vezi și să Îl auzi pe Hristos, și, cu mult mai mult e să Îl ai pe Hristos în tine, locuind și trăind cu tine. Pentru că Cel care este în Evanghelie și în Icoane, Cel pe care Îl iubesc toți Sfinții și Îngerii Lui cu iubire negrăită, prin Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii Se lasă mâncat și băut de către noi, Se lasă adăpostit în trupul și în sufletul nostru, pentru ca El să ne facă locașuri vii, sfinte ale Lui, în care El să locuiască veșnic. Și de aceea, orice Sfântă și Dumnezeiască Liturghie e ziua și clipa în care ne putem face purtători de Dumnezeu, în care ne putem face locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, în noi și cu noi.

Din acest motiv, canonul 9 apostolic ne obligă pe noi toți, pe toți cei credincioși, care venim la Liturghie și ascultăm Evanghelia și predica zilei, să ne și împărtășim cu Domnul[15]. Pentru că finalitatea Liturghiei e tocmai împărtășirea cu El. Toată slujirea noastră e pentru a ne împărtăși cu Domnul și a fi cu El zilnic. Iar împărtășirea, precedată de spovedirea păcatelor noastre, e o înviere duhovnicească din morți. Pentru că noi ne-am lepădat de păcatele noastre pentru a fi cu Domnul slavei, știind că Lui nu Îi place niciun păcat.

Iar Domnul ne spune că slava Lui e putere [δύναμιν] [Lc. 8, 46, BYZ] vindecătoare și îndumnezeitoare, pentru a nu căuta în altă parte, în afara Bisericii Lui, „puteri” și „vindecări minunate”, pentru că nu le vom găsi. Căci puterea vindecătoare a ieșit din trupul Lui [Ibidem], pentru a ne arăta că numai în Biserică Sa El ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi. Și eu cred că dăm dovadă de o mare neîncredere și de nesimțire față de Dumnezeu, când cautăm vindecări și în Biserica Lui dar și în altă parte, în alte pseudo-biserici, sau la vrăjitori și pseudo-doctori. Căci omul care se încrede în Dumnezeu, așteaptă voia Lui aici, în Biserica Sa. Și Dumnezeu ne dăruie tuturor după cum consideră că e mai bine pentru noi. Dar nu doar pentru acum, ci pentru veșnicie.

Iar noi, cum nu putem înțelege voia lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, nu trebuie să ne smintim și să ne punem întrebări necredincioase, dacă unul moare, iar altul se face bine, dacă unul e prosper, iar altul zace în sărăcie lucie, dacă unul e sănătos, iar altul a avut zeci de boli în viața lui și necazuri, pentru că El știe cel mai bine folosul real, adică veșnic, al omului. Și, în veșnicie, vom vedea cu adevărat ceea ce nu am înțeles aici și acum. Vom vedea de ce unul a trăit în huzur, iar altul a avut multe necazuri, de ce unul a murit la 15 ani, iar altul la 99 de ani. Pentru că acolo va conta doar ceea ce am făcut noi în scurta noastră viață și cum ne-a rânduit Dumnezeu pe fiecare.

Căci, la urma urmei, ce e mai bine: să trăiești aici mulți ani și fără necazuri, apoi să ajungi în Iad, sau să pătimești multe aici și să te bucuri veșnic? Ce e mai bine: să fii mare pe pământ sau mare în Împărăția lui Dumnezeu? Să nu îți lipsească nimic aici, dar să te chinui veșnic în Iad, sau să fii moștenitor, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, în mod veșnic, după o viață trăită în smerenie și în simplitate? Și toți recunoaștem că ne place veșnicia bună, că ne place bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, dar nu ne place la mulți asceza pentru Împărăție. Însă nu putem intra în Împărăție decât pe poarta cea îngustă [τῆς στενῆς πύλης] [Mt. 7, 13, BYZ], pe poarta ascultării de Dumnezeu, în care trebuie să ne facem voia Lui voia noastră.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne oferă toată cunoașterea sfântă și toată împodobirea duhovnicească interioară de care avem nevoie pentru a ne sfinți viața. Aici, acum, în clipa de față, noi putem primi har și întărire și cunoaștere sfântă, pentru ca să ne facem din oameni păcătoși, niște ființe îndumnezeite și preafrumoase ale Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că sfințenia e ontologică, sfințenia cuprinde și umple întregul om, iar omul sfânt e omul în care locuiește Dumnezeu Cel viu.

Iar eu îmi doresc ca toți dintre dumneavoastră să se umple de dor sfânt pentru Sfinții Lui din cer și, în același timp, să îi iubească pe oamenii de acum, din Biserică, care vor să trăiască cu Dumnezeu și acum și veșnic. Pentru că cine se îndrăgostește de Sfinții Lui și de cei care trăiesc cuvios înaintea Lui, acum, în Biserică, se îndrăgostește de Dumnezeu, Care lucrează toată sfințenia întru ei. Căci Dumnezeu locuiește cu Sfinții și Îngerii Lui și binevoiește întru ei, iar cine îi cinstește pe ei, Îl cinstește și pe El. Sau, mai bine zis, cine Îl cinstește pe Dumnezeu, îi cinstește și pe Sfinții Lui, căci Dumnezeu locuiește în ei prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, terminăm o nouă lună din viața noastră, iar, pentru mine, sfârșitul acestei luni înseamnă și împlinirea vârstei de 40 de ani! La 40 de ani am intrat în al 13-lea an al preoției mele, în al 14-lea an de căsătorie și voi începe, în curând, al 12-lea an de creație online. Ani și zile în care am încercat să lucrez în și pentru Biserica lui Dumnezeu, iar acest lucru e mângâierea inimii mele. De aceea, orice zi este un nou început, e un nou început pe care trebuie să îl trăim cu Dumnezeu, pentru că El ni-l dăruie.

Și Lui trebuie să Îi mulțumim, pe El trebuie să Îl binecuvântăm și de la El trebuie să cerem tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi. Căci El știe cel mai bine ce ne trebuie, când ne trebuie și la ce folosește fiecare lucru din viața noastră.

La mulți ani, multă bucurie și pace și înțelegere în Biserica lui Dumnezeu și în lumea întreagă! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne bucure cu bucuria Sa cea negrăită, El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 octombrie 2017, o zi de marți ploioasă. Afară sunt 14 grade.

[2] Prima rugăciune din Rugăciunile dimineții, cf. Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMO, București, 1993, p. 9.

[3] Rugăciunea Sfântului Ioannis Damaschinos din Rugăciunile de seară, cf. Ceaslov, ed. cit., p. 172.

[4] Prima rugăciune din Rugăciunile de iertare ale Înmormântării, cf. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 234.

[5] Idem, p. 228. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 229. [8] Idem, p. 234. [9] Idem, p. 228. [10] Idem, p. 223.

[11] Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la față, împotriva lui Gregoras, trad. din lb. gr. veche de Laura Eanche, cu studiu introd. de Constantin Paidas, trad. în rom. de Emanuel Dumitru, fiind o ed. îngrij., cu note, bibliografie și indici de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 126. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 125-126. [14] Idem, p. 126.

[15] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. 1992, p. 13.