Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lectura îndelungă și repetată a operei lirice eminesciene, ne-a purtat către conștientizarea unor caracteristici semnificative ale versurilor sale. Am ajuns la sesizarea faptului că ceea ce se imprimă pe pânza conștiinței, în urma acestor lecturi și relecturi, este urma unei lupte acerbe cu negația și nihilismul și refuzul rațional al unei lumi absurde[1].

Avea dreptate Slavici când, în repetate rânduri, contesta teza pesimismului lui Eminescu? El susținea că:

„am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar și noi, cei ce-l știm și ni-l reamintim după ființa lui cea adevărată și să ne întrebăm dacă nu cumva e greșită imaginea ce ne-am făcut despre el. Eu, bunăoară, am petrecut cele mai frumoase zile din tinerețile mele stând de vorbă cu dânsul și nu pot să mi-l reamintesc decât râzând cu o seninătate copilărească. […]

Era foarte deștept și știa foarte multă carte; eu îndeosebi însă nu l-am iubit nici pentru deșteptăciunea lui, nici pentru știința lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viața mea un om atât de fericit ca dânsul (s. n.) și mă simțeam și eu mai fericit când stăteam numai noi doi împreună.

Bună, rea cum o fi, lumea în care trăim, oglindită în capul lui Eminescu, era cea mai frumoasă din lumile care sunt cu putință (s. n.), și era peste putință să nu-l iubești pe om când îl vedeai ca dânsul și să nu treci cu inima ușoară peste toate mizeriile vieții când el îți arăta nimicnicia lor (s. n.). [Cu alte cuvinte, rostul sublinierii deșertăciunilor nu este acela de a cădea în apatie și pesimism/ scepticism, ci exact contrariul, de a recăpăta optimismul și vitalitatea].

Așa era Eminescu atunci și tot așa a rămas până în primăvara anului 1884, când căile noastre s-au despărțit. Pe el nici vârsta, nici nevoile vieții, nici mediul social n-au putut să-l schimbe și n-are să-l schimbe nici moartea”[2].

Slavici considera că Hașdeu, „puind pe Eminescu în rând cu pesimiștii, s-a pus pe sine însuși în rând cu cei ce nu sunt în stare să-și deie seamă despre ceea ce zic”[3] și că

„Eminescu a fost prezentat de cei atinși de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoința oamenilor cu mare trecere care-l îmbrățișaseră, lovea orbește când într-unul, când într-altul și li se făcea tuturora nesuferit. Nu, așa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Disprețul lui față cu unii era manifestarea iubirii lui către toți (s. n.)”[4].

Revenind la discuția noastră, credem, mai degrabă, în pofida a ceea ce se afirmă de obicei, că Eminescu a evoluat de la a bănui că totul ar putea fi „vis al morții-eterne” (Împărat și proletar), în sens nihilist (dacă totuși a luat în considerare și această perspectivă sumbră) la a considera că nimic nu se pierde: „Oricâte par a se fi șters,/ Oricâte se mai curmă/ Nimic din ce-i în univers/ Nu piere făr’ de urmă. /…/ Că tot ce naște-n univers/ Aceea și declină/ De-ar înceta totul în mers/ S-ar naște lumina, lumină!” (La steaua, variante)[5].

Nu este însă vorba de repetiția ciclică mitologică, nu la aceasta se gândește Eminescu, pe aceasta o contestă și o detestă, ca pe o reluare necontenită a aceleiași vanități și o infinită și absurdă reproducere a durerilor.


[1] Semnalăm și următoarea opinie: „oare într-adevăr a fost Eminescu un schopenhauerian fără nicio rezervă, a fost el oare un adept așa de devotat al pesimismului german încât și pentru dânsul lumea se reduce, în fond, la nimic?

Dacă există atâtea pasaje evident schopenhaueriene la Eminescu, aceste nu sunt oare numai reflexii teoretice, speculații abstracte? Și dacă ne gândim că adevărata poezie nu este teoretizare abstractă […], ne întrebăm: oare nu cumva găsim la Eminescu, în afară de filozofia teoretizantă, o vână de gândire imagistică, poetică, plină de viață și caldă, care în concepția ultimă ce se degajă din ea, se deosebește fundamental de ceea ce a enunțat el așa de des în mod teoretic?

Cu alte cuvinte: nu cumva întreaga problemă Eminescu este cu mult mai complexă decât suntem obișnuiți s-o privim, oare marele nostru poet nu are, în fond, două fețe, una mai superficială și alta mai adâncă?…”, cf. Liviu Rusu, Eminescu și Schopenhauer, în vol. Studii eminesciene, EPL, București, 1965, p. 108-109.

Problema ridicată nu este tocmai superficială, pentru că o inadecvare cel puțin parțială între poezie și teorie se poate depista într-o destul de largă acoladă temporală, care începe înainte de Eminescu și se continuă cu Macedonski, Blaga, avangardiști ca Voronca sau Vinea etc.

În relație cu cele afirmate mai sus, cred că sunt binevenite și aceste precizări, pentru cine ar putea considera superfluă gândirea poetică în comparație cu cea filosofică: „Gândirea poetică nu este creație de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gândire poetică, nu se confundă însă cu aceasta”, cf. Al. Philippide, Eminescu și gândirea poetică, în vol. Studii eminesciene, op. cit. supra, p. 171.

[2] Ioan Slavici, Amintiri, op. cit., p. 578-579.

[3] Idem, p. 580. [4] Idem, p. 30.

În aceeași direcție, Ilarie Chendi făcuse observații de bun simț, interpretând prietenia dintre Eminescu și Creangă:

„Judecând pe Eminescu prin prisma unilaterală a pesimismului, prietenia dintre cei doi scriitori s-ar părea paradoxală. Lumea era obicinuită să știe că Eminescu, cel înzestrat cu o cultură apuseană considerabilă, admiratorul Nirvanei, victima mediului social și mai știu ce…n-are ce căuta în tovărășia optimistului, veselului și seninului Creangă.

Excesul de teorii, lipsa de date biografice și de cunoaștere a materialului literar făcuse mulțimea să considere în cei doi mari scriitori români două firi eterogene, cu idealuri și direcțiuni estetice opuse. Adevărul este însă contrarul. Firile acestea se dovedesc din ce în ce mai omogene, mai ales în obârșia lor. Un șir de trăsături comune din lumea lor de cugetare îi unește”, cf. Ilarie Chendi, Eminescu și vremea sa, op. cit., p. 87.

[5] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 319 și 324.

Did you like this? Share it: