Lună: octombrie 2017

Eminescu: între modernitate și tradiție [124]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am lăsat la urmă psalmul 48, în care se vorbește despre egalitatea tuturor oamenilor în fața morții și pe care am remarcat-o, într-un capitol anterior, în Scrisoarea I a lui Eminescu.

Toposul vanității și al morții necruțătoare a creat extraordinare imagini – din punct de vedere poetic – în toată literatura medievală.

Miron Costin reproduce aceeași paradigmă a vanității umane (combinată cu vanitatea întregii lumi) și a morții care nu alege în poemul Viiața lumii:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petréce lumea și-n ce nu-i cădére?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ.

Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?
Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sântŭ eu și nu om”, tot acela strigă /…/

Nimenea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătéște osteneala, nedireaptă foarte,
Pre toți, și nevinovați, ea le taie vacul,
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul,

Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală [motiv],
Pre mulți și fără vréme duci la această cale[1].

Am recapitulat pe un spațiu mai extins fragmente ilustrative ale acestui tipar de gândire medieval pentru a demonstra și celor mai puțin familiari cu acest domeniu cât de mult era recurentă această metaforă (în termeni literari) a vanității/ deșertăciunii în spațiul bizantin și, de asemenea, faptul că iluzia din mentalitatea budistă nu este decât o suprapunere parțială, în concepția eminesciană, peste această tradiție seculară, adânc înrădăcinată în cugetarea românească veche, pe care poetul o cunoștea în mod exemplar.

Tema vanității omului și a vieții, a existenței pământești infim de scurte, fulgurante, este ubicuă și în opera eminesciană, este un izvor subteran care între-ține toate viziunile sale poetice. Și cred că, în acest moment, nu mai e nevoie să formulez o demonstrație dezvoltată.

E de ajuns să rememorăm că magul este destinat să-l îndrepte pe fiul de împărat, arătându-i „ce e deșertăciunea” (În vremi de mult trecute), că Memento mori poartă în subtitlu și are ca temă Panorama deșertăciunilor, că discursul Părintelui din Luceafărul sau dialectica Glossei insistă pe zădărnicia celor telurice și pe disiparea iluziei vane a perpetuării efemeridelor. Ori câteva versuri esențiale, (dincolo de multiplicativele umbră și vis, despre care am mai avut ocazia să discutăm), cu valoare sentențială:

„Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor” (Revedere), „Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână /…/ Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori), „Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; /…/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul /…/ [când] lumea asta-ntreagă e /…/ precum pulberea” (Scrisoarea I);

„Ca repedea rotire a undelor albastre/ Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,/ Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,/ Trec și se pierd în zare ca paserile mării” (Nu mă-nțelegi, variantă); „Ce întâlnesc  întâi pe țărm e-un tumul[t] –/ Proroc prea sigur al vieței umane,/ Tu ești cenușa iară viața-i fumul. /…/ Noroc lumesc – zâmbiri aeriane!” (În căutarea Șeherezadei) etc.

Dimitrie Cantemir creează și el poezii (magnifice) pe această temă: împărații cei mari ai lumii,

cu o félegă de pândze
învăliți,
ca cum ar fi în căméșa
cea de mătasă învăscuți,
și într-un săcriiu aședzați,
ca în haina
cea de purpură mohorâtă
îmbrăcați,
și în gropniță aruncați,
ca în saraiurile
și polaturile
céle mari și desfătate
aședzați,
s-au dusu-să[2].

[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320 și 322.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 27.

Predică la Duminica a 23-a după Cincizecime [2017]

8 comments

Iubiții mei[1],

mie îmi plac merele dulci-acrișoare, cele încă necoapte bine, dar cel mai mult îmi place și mă copleșește iubirea plină de milă și de răbdare a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui cu noi, oamenii păcătoși. Merele acelea care nu sunt nici coapte, dar nici crude, sunt merele mele preferate și cam așa mănânc toate fructele de calitate. Însă iubirea față de oameni, ca și merele dulci-acrișoare, nu înseamnă doar dulceață, nu înseamnă doar îmbrățișări și cuvinte bune la adresa oamenilor, ci înseamnă și dulcea-acrișoară mustrare, care este sarea iubirii. Căci pe cel pe care îl iubești, îl cerți, pentru că îi vrei binele. Și cine iubește cu adevărat, cine iubește oamenii în mod duhovnicește, acela iubește cu milă și cu răbdare, cu atenție și cu delicatețe. Pentru că el caută binele omului, binele lui real, mântuirea lui și nu să profite de el.

Căci cei care profită de oameni fac totul pentru ochii oamenilor. Dar cei care iubesc oamenii și luptă pentru ei și îi ajută în chip și fel, aceia sunt purtați de iubirea lui Dumnezeu coborâtă în ei, care îi îndeamnă să fie milostivi, să fie buni, să fie îngăduitori cu oamenii.

Iar în toată Evanghelia mântuirii noastre, noi Îl vedem pe Domnul făcând tocmai acest lucru: fiind plin de o iubire plină de milă față de noi. Plin de o iubire atentă și blândă. Plin de o iubire milostivă față de bolile, necazurile și păcatele noastre. Pentru că El, ieri și azi și tot timpul, va căuta să ne ridice deasupra vieții și a gândirii noastre, va căuta să ne scoată din noi înșine și să ne facă una cu El. Și ca să ieși din tine, ca să te desparți de tine, cel vechi, pentru ca să te înnoiești în Hristos și să fii una cu El, trebuie să te lași purtat de iubirea Lui.

Căci în Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39], când l-a vindecat pe demonizat și l-a făcut să fie sănătos la minte [Lc. 8, 35], El ne-a arătat că nu iubește demonizarea, ci înduhovnicirea noastră. El nu iubește viața trăită rău, viața trăită în intimitate cu demonii, ci viața trăită împreună cu Sfinții Lui. Din acest motiv, nici noi nu putem iubi viața dezmățată, pentru că păcatul e propria noastră rușine, dar iubim și trebuie să iubim orice faptă bună și bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că ea e curățire și sfințire a noastră.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine.

Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului.

Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El. Căci dacă El ar decide în locul nostru, viața noastră ar fi lipsită de orice fărâmă de libertate. Însă El, Dumnezeul Care Se umple de milă față de noi, ne lasă să alegem, ne lasă să Îl alegem în fiecare clipă, pentru ca sfințenia noastră să fie o conlucrare voită și dorită de noi.

Imaginați-vă viața dumneavoastră fără libertate interioară! Fără libertatea de a alege ceea ce crezi și simți și vrei să alegi. Cum ar arăta viața dumneavoastră în această situație? Bineînțeles, ar fi o dramă vie! Pentru că cei care v-ar impune ce să alegeți, ce să iubiți, pe cine să iubiți, cu cine să vă căsătoriți, cum trebuie să arate familia dumneavoastră, ar fi niște oameni monstruoși. Și de ce ar fi astfel? Pentru că v-ar considera incapabili de alegeri personale.

Însă măreția omului constă tocmai în faptul că el poate alege cele mai grele drumuri pentru a se înduhovnici, dacă o lume întreagă i-ar sta împotrivă. Măreția omului constă în curajul de a merge mai departe, cu toate consecințele, pentru că așa a decis el însuși, în sinea lui. Și când omul decide să fie de partea lui Dumnezeu și să se lupte interior cu patimile sale, cu obișnuințele sale păcătoase, cu propriul lui trecut negru, atunci asistăm la asceza care îi place lui Dumnezeu, adică la eforturile de limpezire interioară ale creștinului.

Și toți avem nevoie de lupta aceasta sfântă pentru limpezire interioară. Fără de ea nu putem intra niciunul pe ușa Împărăției, pentru că ușa este Hristos [In. 10, 9, BYZ], Cel mult-pătimitor din iubire pentru noi. Și de ce a pătimit El atât de mult din iubire pentru noi? Căci a vrut să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și de ce ne-a scos din robia demonilor? Pentru că noi sufeream cumplit din cauza răutății lor. Și noi suferim și acum din cauza răutății demonilor, dacă ne înfrățim cu ei zilnic. Adică, dacă păcătuim fără să ne pocăim și fără să ne spovedim păcatele noastre.

Pentru că noi păcătuim de unii singuri, alegând moartea [Fac. 2, 17, LXX], dar El e ridicarea noastră. Și ridicarea noastră se face sacramental, prin Taina Sfintei Mărturisiri, unde noi ne spunem păcatele noastre și ne dezicem de ele, iar El, Hristosul mântuirii noastre, ne umple de iertarea și de slava Lui.

Iar Taina iertării păcatelor, Biserica a primit-o în ziua învierii Sale din morți, pentru ca să fim mereu vii întru El. Căci atunci le-a dat Sfinților Săi Apostoli Duh Sfânt [In. 20, 22], adică harul Duhului Sfânt, harul Preasfintei Treimi, harul comun al Dumnezeului treimic, pentru ca ei și noi, urmașii lor duhovnicești, adică ierarhia Bisericii, să poată ierta sau să țină păcatele oamenilor [In. 20, 23].

Însă eu niciodată în viața mea preoțească nu am ținut păcatele cuiva, adică nu l-am lăsat să plece de la Spovedanie neiertat de păcate, deși am putere de la Hristos să fac asta, pentru că inima mea e rănită de iubirea lui Hristos, „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuie [Ὃς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Fapt pentru care, eu mă bucur de fiecare păcat spovedit, de fiecare lucru pe care omul îl admite ca lucru rău în viața lui, necerând ca el să aibă o profundă și copleșitoare pocăință pentru păcatele spovedite. Pentru că acest puțin, dacă e udat cu multă răbdare și multă învățătură, rodește în timp.

De aceea, eu sunt de părere că trebuie să acceptăm pocăința omului așa cum e ea, după nivelul său de înțelegere, fără să o forțăm să fie „mai duhovnicească” această pocăință, și să îl aducem la Hristos, împărtășindu-L cu El, pentru că omul trebuie să crească, deopotrivă, și în spovedirea păcatelor, dar și în împărtășirea cu Domnul.

El, Cel care e de față când ne spovedim păcatele, ne învață tot mai mult cum trebuie să ne spovedim, dacă noi venim la El mereu ca să ne spovedim păcatele pe care le facem zilnic, după cum tot El, Cel care ni Se dăruie nouă ca Mâncare și Băutură sfinte  ne învață, pe măsură ce tot venim să ne împărtășim cu El, bunătatea Lui și sfințenia Lui și curăția Lui și bucuria Lui și mila Lui față de noi toți. Adică există o continuă școală a Spovedaniei și a Euharistiei, una interioară, în care Domnul ne învață iertarea Lui și unirea Lui cu noi. Și după cum nu ajungi la împărțire fără să înveți cifrele, tot la fel nu poți să ajungi să ai simțiri duhovnicești, dacă nu te lași pătruns de iubirea lui Dumnezeu, cea care te învață să fii delicat și iubitor cu toți oamenii și cu toate făpturile Sale.

Pentru că Dumnezeu, în Sfintele Sale Taine și în toate Sfintele Sale Slujbe și rugăciuni, ne învață iubirea Lui și raportarea Lui continuă la noi. În ele noi ne împărtășim de iertarea Lui, dar și de mila și răbdarea Lui cu noi. Căci El Se smerește continuu în toate lucrările sacramentale ale Bisericii, pentru ca să Se facă propriu nouă, spre sfințirea noastră. El vine la noi, El ni Se dăruie nouă, El binevoiește să locuiască în noi, acolo, unde au locuit și demonii, pe care El îi scoate cu prezența Sa, pentru ca să ne facă biserici sfințite, pe noi, robii Săi.

De aceea, nu putem spune că nu știm să fim milostivi, că nu știm să fim răbdători, că nu am învățat de la nimeni ce înseamnă a dărui, când El ne învață toate acestea zilnic.

…Mi-am adus aminte zilele astea un moment din copilăria mea. Poate că aveam 5-6 ani și bunicii mei m-au trimis, cu ditamai sifonul (așa mi se părea atunci!), ca să îl încarc la sifonărie. Erau vreo doi kilometri până acolo, plus doi, la întoarcere, adică 4…Nu știu de ce m-au trimis singur, nu mai îmi amintesc, dar știu că am dus de unul singur acel sifon, într-o plasă, până în centrul satului, unde era sifonăria, că mi l-a încărcat Cornel, sifonarul (ce a murit, în scurt timp, într-un accident de mașină și el a fost primul mort desfigurat pe care l-am văzut în viața mea), dar că, la întoarcere, l-am simțit și mai greu…Nu știam ce să fac…mi-era teamă să îl las acolo, pentru că aș fi fost certat…și când mi-era cel mai greu, când îmi venea să îl las acolo și să plec…atunci a venit un bărbat înalt, ale cărui picioare se sfârșeau deasupra capului meu, și el mi-a dus sifonul până acasă. Iar eu mergeam pe lângă el, ușurat de greutate și mulțumitor în inima mea și foarte bucuros…

Pentru că așa face și Dumnezeu cu noi, când credem că nu mai putem! El ne ia sifonul, ne ia greutatea noastră și o poartă El și ni se par toate ușoare, deși, până mai ieri, boala ni se părea de nesuportat, la fel și ispita, la fel și nevoia în care eram…

Iar dacă mă scufund în amintirile mele și le observ pe îndelete, văd ceva uimitor: chiar dacă eu nu aș fi citit niciodată o carte teologică și nu aș fi beneficiat de marea înțelepciune a teologiei și a Tradiției Bisericii, aș fi avut la îndemnă multele luminări ale lui Dumnezeu, pentru ca să cred în El și să fiu un om credincios, luminări prin care El mi-a vorbit, ca și în cazul greutății sifonului.

Pentru că atunci când eram prunc și nu puteam merge prea bine în picioare, o nucă, găsită în vie, mi-a vorbit prima dată despre taină, despre greutatea înțelegerii celor ascunse, despre faptul că există un înăuntru al lucrurilor. Iar câinii cei răi, care mi-au mâncat-o pe Lola, cățeaua pe care noi o hrăneam cu bomboane și prăjituri, mi-au vorbit despre demoni, despre dușmani, despre cei care distrug lucrurile frumoase din viața oamenilor.

Tunetele și fulgerele lui Dumnezeu mi-au vorbit prima oară despre seriozitatea lui Dumnezeu, despre faptul că El pedepsește și tot El binecuvintează. Sărăcia ultimei perioade comuniste mi-a vorbit despre umilință și despre durere. De aceea, când i-am văzut pe oameni, în București, rugându-se pe străzi și fiind neînfricați, am știut că ei sunt purtați de Cineva mai presus de această lume, adică de Dumnezeu, pentru că doar El poate să îi facă pe oameni neînfricați în fața morții. Pentru că, până atunci, eu văzusem multă sărăcie, multă lașitate, multă șmecherie și hoție la oameni, multă indolență…pe când acum, în zilele neînfricării românești, eu vedeam oameni care vorbeau din adâncul lor, care erau entuziasmați, care erau plini de bucurie, pentru că nu își mai cenzurau trăirile interioare.

Și atunci, credința cea sfântă a lui Dumnezeu s-a aprins în mine! Dar fiecare luminare anterioară a lui Dumnezeu din viața mea și-a vădit imediat rostul ei, pentru că ele erau treptele înțelegerii mele spre întâlnirea reală și acaparatoare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci eu mergeam către El, condus de El, dar nu știam asta. Și când El mi s-a revelat ca bucurie și entuziasm dumnezeiesc, atunci mi-am adus aminte că El mi Se revelase anterior ca înțelegere și cunoaștere sfântă, ca pace, ca judecător, ca milostiv, ca ajutător și iertător al nostru.

Și atunci toate au avut sens! Pentru că El mă chemase din prima clipă, după cum îi cheamă pe toți oamenii, și m-a învățat, ca pe toți ceilalți, pașii spre Sine. De aceea, dacă încă nu L-ați înțeles, dacă încă nu I-ați simțit iubirea, dar aveți luminări de la El, lăsați-L să intre în viața dumneavoastră! Căci numai dacă El intră în viața dumneavoastră, viața dumneavoastră capătă sens. Pentru că Domnul nu forțează ușa inimii, ci El stă la ușă și bate [Apoc. 3, 20, BYZ]. Și aceasta o face pentru că El e delicat și, cu mare și nespusă delicatețe, El intră în viața noastră, pentru ca să ne elibereze de noi înșine și să ne facă ai Lui. Căci noi, de unii singuri, nu știm ce să facem și nu putem să scăpăm de cursele cele multe și grele ale demonilor. Dar împreună cu El putem trece orice obstacol.

…Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui.

De aceea, eu am învățat și învăț mereu să iubesc oamenii din marea Lui milă și iertare față de noi. Dacă El ne iartă îndelung, dacă El ne păsuiește mereu, dacă El ne scoate iar și iar din iadul păcatelor noastre, cine sunt eu…să fiu drept, sarcastic și nemilostiv cu aproapele meu?

De aceea, la mine precumpănește mila și iertarea în relația cu oamenii, delicatețea și bunul simț. Pentru că poți să pui la punct oricând pe cineva care nu e de nasul tău, dar a-l ajuta să se ridice din mediocritatea lui înseamnă a face un lucru măreț. Pentru că a răspunde răului cu rău e un lucru ușor, dar binele…e cel care bulversează. Binele îți face bine interior, te smerește, te educă. Pe când răul nu face decât să adâncească neîncrederea în oameni și dezamăgirea față de ei.

Așadar, iubiții mei, să ne întoarcem în casa noastră și la locul nostru de muncă, și să arătăm tuturor, în mod discret, câte a făcut Dumnezeu cu noi! Cum ne-a ajutat El în necaz, dar și la bucurie, cum ne-a scos oameni în cale, dar și cum ne-a lăsat să cădem în ispite, în ispitele propriilor noastre patimi. Căci El e prezent, atotprezent în viața noastră și a întregii făpturi. Și ce nu înțelegem din purtarea Lui de grijă, să nu blasfemiem, pentru că gândurile Lui nu sunt ca gândurile noastre! Ci, dimpotrivă, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa.

Căci El îi aude și pe cei care I se roagă Lui, după cum îi aude și pe cei care Îl blestemă pe El! Ne aude pe toți, căci are auzul cel mai fin. Dar El nu ne răspunde la rugăciuni sau la blesteme după copilărismul minții noastre, ci după mila Lui cu noi. Căci El are un plan cu lumea. Și nu vrea să distrugă lumea, lumea pe care El a făcut-o, ci El vrea să o desăvârșească pe ea.

După cum și noi, cei care avem copii, nu vrem ca ei să fie niște pierde-vară, ci vrem ca ei să facă lucruri mărețe, lucruri importante, lucruri folositoare. Pentru că vedem, cu toată vederea minții și a inimii noastre, că omul se poate schimba, că el poate învăța, că el se poate civiliza, dar și înduhovnici. Și dacă vedem toate acestea, dacă le constatăm peste tot, atunci scopul lui Dumnezeu e scopul lumii Sale, pentru că El vrea să le înnoiască și să le desăvârșească pe toate. El vrea să curățească lumea de păcat și de moarte și de orice imperfecțiune.

De aceea, să cerem mereu ca să se facă voia lui Dumnezeu în noi. Să se facă voia Lui în cer, cât și pe pământ. Pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne încredem în El și să mergem împreună cu El spre descoperirea întregii Sale iconomii cu lumea. Amin!

[1] Predică începută la 17. 58, pe 19 octombrie 2017, zi de joi însorită. După o Înmormântare. Terminată la 20. 49.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 7, cf. LXX

Leave a comment

1. Și eu sunt un om muritor, asemenea [cu] toți [ceilalți]. Și [sunt] un muritor născut [din] cel-întâi-zidit [πρωτοπλάστου] și în pântecele maicii [mele] mi-am sculptat carnea [καὶ ἐν κοιλίᾳ μητρὸς ἐγλύφην σὰρξ],

2. [în] timp de zece luni, zidindu-se în sânge, din sămânța bărbatului și [cu] somnul plăcerii împreunându-se.

3. Și eu făcându-mă, am tras [în] mine aerul obștesc. Și pe pământul cel asemenea pătimitor au căzut [καὶ ἐπὶ τὴν ὁμοιοπαθῆ κατέπεσον γῆν][1], cel dintâi glas, asemenea [cu] toți, asemenea plângând [πρώτην φωνὴν τὴν ὁμοίαν πᾶσιν ἴσα κλαίων].

4. În scutece am fost hrănit și [cu] griji.

5. Căci niciunul [dintre] împărați [nu] a avut alt început al nașterii

6. și una [este] intrarea tuturor întru viață [μία δὲ πάντων εἴσοδος εἰς τὸν βίον] și asemenea [este] ieșirea [ἔξοδός τε ἴση] [noastră][2].

7. Pentru aceea m-am rugat și minte mi-a dat mie[3], am chemat și mi-a dat mie Duhul înțelepciunii [Πνεῦμα σοφίας].

8. Am preferat-o pe ea[4] [în locul] sceptrelor și a tronurilor și bogăția [ca pe] un nimic am considerat-o în comparație [cu] ea.

9. Și nici [nu] am asemănat [cu] ea piatra cea neprețuită, că[ci] tot aurul în fața ei [este] puțin nisip și ca tina se va socoti argintul înaintea ei.

10. Am iubit-o pe ea [mai mult] decât sănătatea și frumusețea și am ales-o pe ea [pentru] a o avea în loc de lumină, că neadormită [este] lumina din ea [ὅτι ἀκοίμητον τὸ ἐκ ταύτης φέγγος].

11. Și mi-au venit mie toate cele bune împreună cu ea și avuția cea nenumărată [a venit] în mâinile ei.

12. Și m-am veselit în[tru] toate, că[ci] înțelepciunea le povățuiește pe ele. Și nu o știam pe ea a fi născătoarea acestora.

13. Și fără de vicleșug am învățat [ἀδόλως τε ἔμαθον] și fără invidie dărui [ἀφθόνως τε μεταδίδωμι], [căci] avuția ei nu o ascund [τὸν πλοῦτον αὐτῆς οὐκ ἀποκρύπτομαι].

14. Căci oamenilor le este nestricată comoară, pe care, cei care au dobândit-o, spre Dumnezeu și-au trimis prietenia [πρὸς Θεὸν ἐστείλαντο φιλίαν], pentru cele din învățătură daruri arătând [διὰ τὰς ἐκ παιδείας δωρεὰς συσταθέντες].

15. Și mie să-mi dea Dumnezeu să zic după gândul [Lui] și să gândesc cu vrednicie [despre] cele care mi s-au dat, că[ci] El și povățuitorul [ὁδηγός] înțelepciunii este și îndreptătorul [διορθωτής] celor înțelepți.

16. Căci în mâna Lui [suntem] și noi și cuvintele noastre [ἐν γὰρ χειρὶ Αὐτοῦ καὶ ἡμεῖς καὶ οἱ λόγοι ἡμῶν] și toată mintea și cunoașterea lucrurilor [πᾶσά τε φρόνησις καὶ ἐργατειῶν ἐπιστήμη].

17. Căci El mi-a dat mie să știu cunoașterea celor care sunt adevărate [Αὐτὸς γάρ μοι ἔδωκεν τῶν ὄντων γνῶσιν ἀψευδῆ εἰδέναι], firea lumii [σύστασιν κόσμου] și lucrarea stihiilor [καὶ ἐνέργειαν στοιχείων],

18. începutul și sfârșitul și mijlocul anilor, schimbările schimbărilor [τροπῶν ἀλλαγὰς] și schimbările vremurilor [μεταβολὰς καιρῶν],

19. cercurile anului [ἐνιαυτοῦ κύκλους] și așezările stelelor [ἄστρων θέσεις],

20. firile vietăților și mâniile fiarelor, tăriile vânturilor și gândurile oamenilor [διαλογισμοὺς ἀνθρώπων], deosebirile plantelor și puterile rădăcinilor.

21. Și câte sunt ascunse și văzute le-am cunoscut [ὅσα τέ ἐστιν κρυπτὰ καὶ ἐμφανῆ ἔγνων], căci înțelepciunea, artizana a toate, m-a învățat [ἡ γὰρ πάντων τεχνῖτις ἐδίδαξέν με σοφία].

22. Căci este în ea[5] Duhul cel gânditor [Πνεῦμα νοερόν], cel sfânt [ἅγιον], cel unul-născut [μονογενές], cel în multe părți [πολυμερές], cel subțire [λεπτόν], cel bine-mișcat [εὐκίνητον], cel limpede [τρανόν], cel nespurcat [ἀμόλυντον], cel lămurit [σαφές], cel nevătămat [ἀπήμαντον], cel iubitor-de-bunătate [φιλάγαθον], cel ascuțit [ὀξύ],

23. cel de neoprit [ἀκώλυτον], cel făcător-de-bine [εὐεργετικόν], cel iubitor-de-oameni [φιλάνθρωπον], cel de neclintit [βέβαιον], cel sigur [ἀσφαλές], cel fără de grijă [ἀμέριμνον], cel atotputernic [παντοδύναμον], cel a-toate-supraveghetor [πανεπίσκοπον] și pătrunzând prin toate duhurile cele gânditoare, curate [și] prea-subțiri [καὶ διὰ πάντων χωροῦν πνευμάτων νοερῶν καθαρῶν λεπτοτάτων].

24. Căci mai mișcătoare [decât] toată mișcarea [este] înțelepciunea [πάσης γὰρ κινήσεως κινητικώτερον σοφία] și [ea], pentru curăția [ei], pătrunde și merge prin toate [διήκει δὲ καὶ χωρεῖ διὰ πάντων διὰ τὴν καθαρότητα].

25. Căci abur este [ea] al puterii lui Dumnezeu [ἀτμὶς γάρ ἐστιν τῆς τοῦ Θεοῦ δυνάμεως] și împrăștiere curată a slavei Atotțiitorului [καὶ ἀπόρροια τῆς τοῦ Παντοκράτορος δόξης εἰλικρινής]. Pentru aceasta nimic pângărit întru ea [nu] cade.

26. Căci strălucire este a luminii celei veșnice [ἀπαύγασμα γάρ ἐστιν φωτὸς ἀϊδίου] și oglindă fără de pată a lucrării lui Dumnezeu [καὶ ἔσοπτρον ἀκηλίδωτον τῆς τοῦ Θεοῦ ἐνεργείας] și chip al bunătății Sale [καὶ εἰκὼν τῆς ἀγαθότητος Αὐτοῦ].

27. Și, una fiind, pe toate le poate [μία δὲ οὖσα πάντα δύναται], și rămânând în sine, pe toate le înnoiește [καὶ μένουσα ἐν αὑτῇ τὰ πάντα καινίζει], și [venind] către neamuri [și] intrând întru sufletele cele cuvioase [καὶ κατὰ γενεὰς εἰς ψυχὰς ὁσίας μεταβαίνουσα], [ea Îi] pregătește prieteni lui Dumnezeu și Profeți [φίλους Θεοῦ καὶ Προφήτας κατασκευάζει].

28. Căci nimic [nu] iubește Dumnezeu, afară de cel care locuiește cu înțelepciunea.

29. Căci aceasta este mai [cu] bună-cuviință [decât] soarele și mai presus de toată așezarea stelelor. [Cu] lumina unindu-se, [ea] se află cea dintâi.

30. Căci pe aceasta noaptea o primește [τοῦτο μὲν γὰρ διαδέχεται νύξ], iar pe [lumina] înțelepciunii nu o biruie răutatea [σοφίας δὲ οὐ κατισχύει κακία].

[1] Primii oameni sau oamenii în general.

[2] Iar intrarea noastră în viață e nașterea, iar ieșirea e moartea.

[3] Se referă la Dumnezeu.

[4] Se referă la înțelepciunea ca dar primit de la Dumnezeu.

[5] În înțelepciunea dumnezeiască.

Sfântul Dosoftei al Moldovei, Psalmul 1

2 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Psaltirea în versuri a
Sfântului Dosoftei al Moldovei
în formă actualizată

*

Am folosit ediția: Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, cu studiu introd. de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978, 544 p.

*

Psalmul 1

Fericit este omul care nu merge
în sfatul celor fărădelege
și cu cei răi nu stă în cărare,
nici nu stă în scaun de pierzare.
Ci voia lui va fi tot cu Domnul
și-n legea Lui își va petrece somnul,
încât se va învăța zi și noapte
să-I cunoască poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
care tot timpul va da roadă,
și frunza sa încă nu-și va pierde,
ci în toată vremea va sta verde.
Și cu cât lucrează sporește,
iar bogăția lui va crește,
iar voi, necuraților, ca pleava,
degrabă vă veți cunoaște isprava.
Când se va vântura din arie snopul,
vă veți duce cum se duce colbul,
și cu grâul nu veți cădea-n hambare,
ci veți fi suflați cu spulberare.
La judecată nu vi se va afla locul
să vă înălțați, ci veți pieri cu totul.
Nici păcătoșii nu vor fi în dreapta,
ca să își ia cu cei Drepți plata,
căci celor Drepți toată calea le vede
Domnul, din scaunul în care El șade.
Și calea păgânilor cea strâmbă
va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.

Lucrarea pastoral-misionară a unui cleric ortodox se vede în creația sa online

Leave a comment

Titlul articolului de față reprezintă o realitate marcantă și, în același timp, un crez al meu, care mă definește. Căci de 11 ani de zile, pe Teologie pentru azi, eu am pledat pentru o activitate zilnică pastoral-misionară și culturală, în care să fii angajat cu totul.

Pentru că atunci când nu sunt la Biserică în mod fizic, prin tot ceea ce am scris și scriu online, eu slujesc Biserica. Adică sunt și propovăduiesc în Biserică și ziua și noaptea prin munca mea online și prin ea zidesc Biserica din sufletele oamenilor sau îi fac să se simtă în Biserică și să dorească să se integreze tot mai mult în ritmul de viață al Bisericii.

De 11 ani pledez pentru predica online, pentru cursul de teologie online, pentru cartea de teologie online, toate puse la îndemâna publicului cititor în mod gratuit.

Pledez și demonstrez că se poate în mod continuu.

Se poate să cugeți și să muncești zilnic în favoarea Bisericii, să vorbești în cunoștință de cauză și în mod profund și responsabil cu oamenii care te întreabă diverse lucruri.

Dar pentru a fi un misionar al teologiei și al vieții Bisericii trebuie să te pregătești în mod zilnic. Trebuie să vorbești ca omul de azi, trebuie să îi știi nevoile reale și să vii în întâmpinarea sa cu delicatețe.

Și fiecare Episcop, Preot, Diacon, Monah și Mirean al Bisericii, care își pot permite accesul la online și care au o inițiere profundă în teologia și viața Bisericii pot face o misiune reală și de anvergură la nivel online, cu costuri financiare foarte mici, dar în care se va vedea caracterul, entuziasmul și iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni, dar și harismele și competențele lor reale.

Căci atunci când vorbim despre o lucrare pastoral-misionară sau preoțesc-învățătorească la nivel online, Episcopul, Preotul sau Diaconul care creează online stau în mod dezvăluit în fața tuturor membrilor Bisericii și a celor din afara ei și arată, cu harul lui Dumnezeu, cine sunt și ce pot să facă. Iar munca lor edifică, entuziasmează și convinge pe măsura dăruirii lor, dar, mai ales, a valorii creațiilor lor teologice.

Din păcate, în România, nu avem niciun Episcop ortodox care să-și fi asumat creația online zilnică. Nu știu însă niciun Profesor de teologie român care să fi făcut acest lucru. Preoții ortodocși români se cantonează adesea în parohia lor, fără să vadă Biserica și lumea în ansamblu. Mirenii ortodocși aflați la nivel online pendulează cel mai adesea între pietism și extremism.

Pe Basilica s-a ajuns la concluzia că sunt bune cursurile online de teologie ortodoxă abia acum două zile. Mai trebuie să ni se demonstreze și faptul că ele nu sunt formate prin compilare, ci prin muncă de cercetare și pe baza unei experiențe profunde de viață și de studiu.

Când vom ajunge la concluzia benefică pentru toți că sunt bune și…cărțile ortodoxe gratuite la nivel online, dar muncite cu toată seriozitatea?

Când vom ajunge să înțelegem că e nevoie să scanăm toate bibliotecile ortodoxe și să le uploadăm online, pentru că numai așa putem face o reală muncă de cercetare în paradigma prezentului?

Predica din Biserică e auzită de câteva zeci sau sute de oameni. Conferința publică e o bucurie pentru câteva zeci sau sute de persoane. Creația radio sau de TV, pentru a fi păstrată, trebuie tezaurizată online, alături de predicile și conferințele publice ale Bisericii. Pentru că numai existente online, toate acestea pot fi un bine continuu pentru toți oamenii.

Însă prezența online continuă a unui cleric nu înseamnă numai creație de laborator, ci și viteză de reacție, adică comunicare reală cu oamenii. Și în discuțiile prilejuite de diverse comentarii ale cititorilor se vede fața reală a celui care și-a asumat pastorația continuă.

Bineînțeles, slujim și predicăm în Biserică. Vorbim cu oamenii la ei acasă, pe stradă, oriunde ne întâlnesc. Însă, în comparație cu Slujbele din Biserică și cu sfaturile date prin viu grai, în online putem vorbi despre înțelegerea a ceea ce slujim și putem arăta, cu adevărat, experiența noastră teologică și duhovnicească. Pentru că aici nu numai că se poate transmite ceea ce credem, dar se poate și verifica, în funcție de experiența altora, propria noastră experiență.

Lăsând la o parte deranjul inerent al opțiunii de a fi online, totuși munca online este o mare binefacere și o mare împlinire. Pentru că poți întâlni oameni foarte diverși, cu care să comunici și cu care să te împrietenești, dincolo de arealul și de țara ta, cu timpul ostenelile tale devin tot mai evidente și ceea ce vezi te bucură, iar contribuția ta teologică schimbă oamenii.

De aceea, pe mine mă miră și mă mâhnește faptul că clericii și teologii și credincioșii ortodocși nu vor să participe în mod masiv la creația și la comunicarea online. Pentru că nu ai ce să pierzi dacă scrii și comunici online, ci ai numai de câștigat interior. Reticența, frica, rușinea, delăsarea nu cred că au ce să caute în sufletul nostru vizavi de online. Pentru că onlineul face parte din viața noastră, e mediul prin care noi comunicăm cel mai direct și mai repede, și nu văd de ce ne-am teme tocmai de ceea ce ne facilitează întâlnirea dintre noi.

Mă rog tot timpul ca viitorul  imediat al Bisericii să fie altul în materie de comunicare și de creație online. Pentru că îmi doresc să lăsăm la o parte fricile, manipulările, intimidările, pretextele de tot felul și să ne concentrăm tot mai mult pe discuția aplicată pe teologia și experiența ortodoxă. Fiindcă avem cu toții de câștigat din întoarcerea la teologia și viața Bisericii, unii chiar dacă nu vrem sau nu știm că avem nevoie de ele.

Onomastica în „Ciocoii vechi și noi”

Leave a comment

Este de remarcat importanța onomasticii în romanul lui Nicolae Filimon, ca mai înainte în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, dar și ca la Vasile Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Vasile Voiculescu, M. Sadoveanu, Marin Preda etc.

Andronache Tuzluc: numele indică o sinteză greco-turcă (Ș. Cioculescu), adevărată emblemă a epocii fanariote.

Andronache vine de la Andrei (bărbat). În roman ni se spune chiar că își serba ziua de Sfântul Andrei.

Iar tuzluc (cuvânt de origine turcă) înseamnă: „un fel de ghetre [învelitoare pentru glezne] încheiate la spate cu copci sau cu șireturi, care se trăgeau peste ciorapi și apoi se băgau în cizme; (astăzi, regional) un fel de ciorapi groși (cu sau fără talpă) care se poartă la țară (uneori fără altă încălțăminte)”, cf. DEX. Adică desemnează un articol de încălțăminte.

Atât Tuzluc, cât și Păturică sunt nume rizibile, așadar, care sugerează originea joasă a personajelor (un corelativ ar fi Ipingescu, în rândul personajelor lui Caragiale, al cărui nume vine de la ipingea, alt cuvânt turcesc, care denumea o manta bărbătească).

Filimon repetă că unii ca aceștia ajung avuți din trențăroși.

Pe Dinu Păturică îl chema de fapt Constantin Păturică. Dar nimeni nu îl numește astfel, fiind lipsit de solemnitatea lui Constantin.

Andrei e în antiteză cu Tuzluc, după cum și Constantin e în antiteză cu Păturică. Mai potrivit pentru ei e Andronache și Dinu, diminutivări care sugerează că personajele nu sunt la înălțimea numelor lor. (La fel va proceda și Caragiale cu Agamemnon/ Agamiță Dandanache etc.)

Andronache Tuzluc se îndrăgostește de o tânără grecoaică: chera Duduca (după nume: personificarea răsfățului – sau o femeie fatală în variantă balcanică, zice Cioculescu), care îi devine amantă.

Pe când Maria e o icoană a virtuții, Duduca e întruchiparea răsfățului, tiparul femeii întreținute, care trăiește în lux și în luxură și pe care n-o interesează iubirea și fidelitatea.

Duduca vine de la „dudu”, care înseamnă „doamnă” în turcă (titulatură folosită pentru tinerele de origine armeană și greacă), în timp ce chera (kira) înseamnă doamnă în greacă (Panait Istrati are un roman intitulat Kira Kiralina). Prin urmare, și chera Duduca e tot o sinteză greco-turcă, realizată în plan onomastic, la fel ca și Andronache Tuzluc.

Interesant e că Maria înseamnă doamnă/ stăpână (în ebraică, fiind un nume biblic), dar și chera Duduca (care s-ar traduce prin: doamna doamna, un personaj cu două fețe, care se dedublează) înseamnă același lucru. Fiecare e o stăpână, dar în două lumi diferite. Prima în lumea virtuții, a doua în lumea depravării, a viciului și desfrâului.

Numele Gheorghe nu numai că e efigia justițiarului (cum zice Cioculescu), dar Sfântul Gheorghe este „vechiul patron al României”, ne spune autorul. Adică acest Gheorghe e un fel de Romândor, din epopeea lui Budai-Deleanu, este întruchiparea viitorului României, dacă România vrea să aibă viitor…

Valoarea morală nu este apreciată de autor neapărat pe criterii sociale. Gheorghe nu este de viță nobilă, ci are origine socială umilă. Însă ascensiunea lui socială e sprijinită de banul C, care apreciază virtutea. Iar Filimon spune că boierii de neam făceau adesea acest lucru, adică susțineau tineri conștiincioși și virtuoși ca să înainteze în rang, cât mai sus. Și, adaugă el, arhondologia Țărilor Române specifică faptul că mulți boieri  aveau, în fapt, origine țărănească, pentru că atât Ștefan cel Mare cât și Mihai Viteazul (și alți voievozi, se subînțelege) au ridicat adesea la rangul de boieri țărani care și-au arătat noblețea pe câmpul de luptă.

Susținerea lui Filimon pentru boierii autohtoni nu e ideologică, ci din rațiuni patriotice, pentru că aceștia ar fi păstrat, în opinia sa, obiceiurile de demult: acelea de a iubi dreptatea și de a vrea binele țării, de a căuta prosperitatea ei.

Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album

4 comments

Album monografic

Episcopia Alexandriei și Teleormanului, Protoieria Turnu Măgurele. Monografie-Album, lucrare apărută din îndemnul și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, în al XV-lea an de la înființarea Episcopiei, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, 423 p.

Această carte masivă și în condiții grafice excepționale am primit-o cadou de la Părintele Stelian Oleg Velea, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

*

Cartea are 3 prefețe: prima semnată de PS Galaction Stângă (p. 5-6), a doua de primarul Turnului de la acea dată, Prof. Nicolae Mohanu (p. 7-8), iar a treia și cea mai consistentă este o prezentare istorică a Protoieriei Tunu Măgurele semnată de Pr. Prof. Dr. Marin D. Ciulei (p. 9-27).

PS Galaction ne spune că „vitregiile istoriei, dar uneori și răutatea oamenilor, au făcut ca multe din mărturiile trăirii autentic creștine a Teleormanului să dispară sau să zacă ascunse sub pământul ori sub colbul uitării noastre”, p. 5.

Și acest album, prin datele și imaginile pe care le conține, dorește să înlăture în parte „colbul uitării”, p. 5. Și eu cred că a reușit să facă acest lucru, pentru că el conține, așa cum voi prezenta în parte, multe date prețioase despre satele și Bisericile din această parte a Teleormanului.

Orașul Turnu a fost înființat în 1836 în apropierea cetății romane Turris, prin decretul domnesc al lui Alexandru Dimitrie Ghica din 27 februarie 1836, p. 9. E situat la altitudinea de 38, 30 m de la nivelul mării, p. 9.

Bibliografia principală a articolului e redată în n. 1, p. 9. Eliberarea orașului din 10 februarie 1828 a determinat hramul Catedralei orașului Turnu Măgurele, p. 10. În 1837, orașul Turnu a devenit în acte capitala județului Teleorman, dar în mod efectiv în 1840, p. 10-11.

În timpul războiului din 1877-1878, orașul Turnu Măgurele a devenit pod de trecere peste Dunăre pentru armata româno-rusă, p. 11.

Pe la 1869-1870 erau 5.000 de locuitori creștini ortodocși în Turnu, plus 700 de străini, iar în 1899 erau 8.668 de locuitori, dintre care 7.105 erau români ortodocși, iar restul erau străini, p. 12.

Străinii din Turnu au construit o sinagogă pe strada Victoriei și o capelă romano-catolică pe strada General Praporgescu și, din 1870, evreii și catolicii din Turnu își aveau propriul lor cimitir, p. 12. Au fost anexate recent orașului Turnu și satele Măgurele și Odaia, p. 12.

În 2011 erau 28. 350 de locuitori în Turnu Măgurele, iar 99% dintre ei erau români și ortodocși, p. 12. Din 1897, Turnu Măgurele a devenit Protoieria județului Teleorman, p. 12.

Tocmai în anul 1831 s-a reglementat salariul Protoiereilor, p. 13.

Pe 6 mai 1925 s-a stabilit, în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ca un protopopiat să fie format din cel mult 50 de parohii și cel puțin 20, p. 15. Iar prin circulara 2.961, din 23 iunie 1925, s-a stabilit ca Protoiereul să fie Doctor în Teologie sau licențiat în Teologie și cu o vechime de cel puțin 5 ani în Preoție, el fiind numit pe 5 ani, p. 15.

Cf. Statutului BOR din 28 noiembrie 2007, Protoiereul e numit de Episcop pe 4 ani de zile, p. 15. Și el trebuie să aibă media de minim 8.50 la licența în Teologie, cel puțin 5 ani de vechime în Preoție, fără impedimente juridico-canonice și activitate deosebită liturgică, administrativ-pastorală, misionară, culturală și socială, p. 16.

Protoieria Turnu Măgurele e formată din 57 de parohii urbane și rurale, p. 17-19. Adică trei urbane și restul rurale.

Între p. 19-22 avem date despre Preoții fiecărei parohii și numărul de credincioși din fiecare parohie. Spre exemplu, în 2011, parohia Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele avea 7.580 de credincioși și 3 Preoți, Protoiereul Marin Ciulei fiind unul dintre ei, pe când la parohia Sfânta Parascheva, tot din Turnu, erau 9.700 de credincioși și tot 3 Preoți, p. 19-20. La Islaz I erau 2.533 de credincioși, iar la Islaz II 2.534 de credincioși, în toată localitatea fiind 4 Preoți, p. 20. La Lisa erau 1.813 credincioși, p. 20, la Lunca erau 2.393 de credincioși, p. 21, la Putineiu erau 1.252 de credincioși, p. 21. Alături de cele 57 de Parohii, Protoieria Turnu are și două Mănăstiri: Mănăstirea Sfântul Cuv. Mc. Galaction de la Crângu și Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni, p. 22.

Sediul Protoieriei a fost cumpărat în 4 iunie 1947, p. 23, cu suma de 150 milioane de lei, p. 24. Pe atunci era Protoiereu Părintele Metodie Popescu, p. 24.

Însă primul Protoiereu de Turnu a fost Pr. Haralambie Constantinescu, născut la Radomirești, în 1868, și devenit Protoiereu în 1897. Va fi Protoiereu până în 1919. După el a fost Pr. Ioan Băldescu: între 1919-1933, p. 24. După Băldescu a fost Pr. Metodie Popescu, până în 1948, cu o întrerupere între 1942-1944, p. 24-25. Pr. Petre Chirea a fost Protoiereu între 1948-1950, a urmat Pr. Gheorghe Netcu, după care Pr. Vanghelie Mihăilescu, pentru perioada 1948-1962. De la 1 noiembrie 1962, Pr. Emil Băldescu devine Protoiereu de Turnu, până în 1977, după care urmează Pr. Alexandru Dincă, până în 1984, începând cu 1 februarie 1984 și până azi fiind Protoiereu Pr. Dr. Marin Ciulei. Și-a început activitatea ca Protoiereu la 29 de ani, p. 25.

Din p. 30 începe prezentarea parohiilor. Cu date și fotografii de format mare.

Băduleasa e cea mai veche localitate de pe Valea Călmățuiului, fiind atestată documentar la 7 mai 1617, p. 30. Biserica din Băduleasa, cu hramul Sfânta Parascheva, a fost pictată de Ștefan Stătescu, p. 30, 34, iar mai apoi pictura a fost refăcută de Ionica Luminița Roman și Costel Lupu, p. 35.

La Băneasa avem același hram, p. 36. Pisania Bisericii e scrisă cu litere chirilice și din ea aflăm că, inițial, Biserica avea 3 hramuri și a fost sfințită în 5 noiembrie 1853, p. 40. La 1910 murea Pr. Mihalache Mirodot, p. 41.

La Bârseștii de Jos, în fața Bisericii, există un monument al eroilor din 1944, p. 43. Biserica e construită în 1887, iar în 1929 s-a construit clopotnița, p. 47.

La Beciu avem hramul Sfântul Ierarh Nicolae, p. 48. Biserica a fost zidită de oamenii din sat în 1876, p. 48. Primul Preot care a slujit aici a fost Pr. Dumitru Scărișoreanu, p. 53.

La Bogdana avem o Biserică cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și ea a fost zidită de Pr. Drăgan Popescu și Pr. Petre Rotaru, fiind ajutați de Monahi de la Sfântul Munte Athos, p. 54.

La Brâncoveanca, Biserica s-a început în 1947 și s-a terminat în 1957, p. 60, iar între 1958-1977 a slujit aici Pr. Artemie Păscaru, p. 65. Îmi plac numele pe care nu le găsim în mod cotidian și de aceea le pun în evidență.

Biserica de la Bujoru e închinată Dumnezeului nostru treimic, p. 67. E vorba de Bujoru din componența comunei Călmățuiu, p. 67. Și satul și-a luat numele de la „puzderia de bujorii din pădurea din apropiere”, p. 67.

Niciuna dintre Bisericile de până acum nu are o pictură ortodoxă tradițională, ci una edulcorată, primând pictura românească naivă. Mi-am dat seama de acest fapt din fotografiile care prezintă pictura interioară a Bisericilor.

La Caravaneți avem hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, p. 72. Înaintea Bisericii de zid, de astăzi, a fost una de lemn, acoperită cu șiță, p. 72. Cea actuală e din 1864, p. 72. Găsim aici o frescă în care este reprezentat PFP Justinian Marina, p. 72.

Între 1880-1888 a slujit la Caravaneți Părintele Măndică, în 1964 Părintele Ion Obretin, iar între 1997-2001 Părintele Marius Costin Bulagea, p. 78.

Biserica din Călmățuiu e închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, p. 80, și a fost terminată în 1891, zidindu-se la ea între 1866-1891, inițial având două hramuri, p. 84. Maistorul care a ridicat-o a fost Stan Flueran, p. 84. Catapeteasma ei e din lemn de stejar, având cărți de cult din sec. al 19-lea, p. 85. Aici, între 1964-1977, a slujit Pr. Ion Obretin, p. 85, cel care va preda Omiletică la Seminarul din Turnu.

La Cârlomanu îl avem patron tot pe Sfântul Gheorghios, Biserica fiind din 1862, p. 87. Vechiul cimitir e în jurul Bisericii, p. 91.

La Ciuperceni avem același hram, p. 92, și găsim aici și o frescă a Sfântului Sava Brancovici, p. 95. Există și vechea Biserică a satului, acum rămasă în ruină, din păcate, în care mai sunt urme de pictură, p. 95. Vechea Biserică avea un pridvor deschis, p. 96.

Biserica de la Crângu e patronată de Sfântul Nicolaos și e din 1825, fiind ridicată „de marele culcer clucer Iancu Mihăilescu”, p. 98. Inițial avea două hramuri, p. 98.

La Dracea avem același hram, satul fiind atestat documentar în 23 iulie 1512/1513, p. 106. Pe Biserică, la intrare, scrie 1881, p. 107. Dracea se numea înainte Sichir, p. 110. Cel care a scris textul consideră că Sichir sau Sichira ar fi sinonim cu Paragină, cf. p. 110.  Însă numele Dracea vine de la numele armașului Drăcea Golescu, p. 110. La 1864, satul Dracea se numea Paragina, p. 110.

La Dudu avem hramul Adormirea Maicii Domnului, p. 112. Biserica nouă a fost terminată în 1982, p. 112. Pictura interioară are titluri scrise cu litere chirilice în cea veche, p. 115, care e alăturea de cea nouă, p. 113. În cea nouă avem o frescă cu PFP Teoctist, p. 117. Din păcate nu avem nicio dată despre vechea Biserică din Dudu, în afară de câteva fotografii. Iar pictura vechii Bisericii e mult mai profundă și apropiată de canonul bizantin în comparație cu pictura celei noi.

La Fântânele avem același hram și găsim și aici o frescă a fostului Patriarh al României, p. 120. Există amintirea unui om din vechime, numit Ciovică, p. 120. Iar numele de Fântânele vine de la faptul că existau multe izvoare în zonă, p. 120.

De la vechea Biserică din Fântânele se păstrează pisania, din care aflăm că acolo a fost o Mănăstire, terminată în 20 ianuarie 1885, p. 124. Mai există ziduri, cu urme de pictură, din fosta Biserică mănăstirală, p. 124. Actuala Biserică e din 1987, p. 124. Aici, la strană, a cântat și Olan Adrian Rodolfo, p. 125.

La Florica îl avem ca patron pe Sfântul Dimitrios, p. 127. Actuala Biserică s-a terminat de zidit pe 10 iunie 1910, p. 127.

La Furculești a fost o Biserică din lemn până în 1884, p. 132. Actuala a fost terminată în 1892, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, p. 136. Turla Bisericii are peste 20 de metri, p. 136. Aici a slujit și Ierom. Gherasim Luca, care a fost mai apoi superior al Bisericii Românești din Ierusalim, p. 137. Pr. Ioan Viorel Bățăuș, Profesorul meu de Muzică psaltică de la Seminar, a fost Preot aici între 6 aprilie 1977 și 2 februarie 2001, p. 137. Monumentul eroilor este și fântână publică, p. 137.

La Islaz I e hramul Sfântul Nicolaos, p. 139. În satul Islaz s-a citit Proclamația de la 1848, de unde a pornit Revoluția de la 1848, p. 139. Pe la 1626 era atestată aici Mănăstirea Sfânta Treime, p. 139. La 1800 aici erau 6 cătune, din care unul se numea Funduleț, p. 142. Biserica actuală a fost terminată în 1873, p. 142.

La Islaz II hramul e Sfinții Trei Ierarhi, p. 142. În fața actualei Biserici s-a citit Proclamația de la Islaz[1], p. 148. Biserica lui Măglașu, existentă până în jurul anului 1830, a fost dărâmată de apele Dunării, p. 148. Satul se numește Islaz de la izlazul vitelor, p. 148. Forma veche a cuvântului este islaz, de aici și denumirea satului de Islaz.

Biserica din parohia Islaz II a fost construită între 1835-1857 pe cheltuiala vornicesei Zoe Brâncoveanu, p. 148.

Biserica din Lisa e închinată Sfântului Gheorghios și a fost construită între 1930-1938, p. 150. Există aici și o frescă cu chipul PS Galaction Stângă, îmbrăcat în mantie roșie, p. 150. Biserica are 3 turle, p. 153, iar în 1957 a fost sfințită de PS Atanasie Dincă, p. 158. Biserica are înălțimea de 25 de metri și catapeteasma e din lemn de brad, p. 158. Tudorin din Lisa a devenit împăratul Theodoros al II-lea al Etiopiei între 1855-1868, p. 159.

Biserica din Lița e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul și a fost terminată în 1869, p. 161.

Biserica din Lunca are hramul Bunavestire și se află lângă râul Sâiul. Mai înainte de 1967, satul se numea Râioasa, de la numele boierului Rioșanu, p. 169. Biserica veche se afla în partea de nord a satului și datează de la 1700, aici fiind înmormântat serdarul Ion Rioșanu, adormit la 9 decembrie 1855, păstrându-se până azi piatra lui tombală, p. 175. Biserica actuală are 3 turle, p. 168, a fost începută în 1896 și a fost sfințită în 1904, p. 176, fiind zidită de meșterul bulgar Stavre, p. 176.

La Margareta avem hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, p. 179. Biserica are înălțimea de 17 metri, p. 182, și o pictură ceva mai aproape de canonul iconografic. A fost pictată de Ștefan Stătescu din Câmpina în 1928, p. 183.

La Măgurele avem pisania scrisă cu litere chirilice, p. 184, iar denumirea vine de la măgurile pe care s-a construit așezarea, p. 184. Biserica a fost zidită în 1865 și are lungimea de 24, 4 metri, p. 187.

La Moldoveni avem o frescă cu PFP Teoctist Arăpașu și o alta cu PS Galaction Stângă, p. 193. Biserica veche e lângă cea nouă, dar cea veche e neîngrijită, p. 192. Cea veche a fost construită înainte de 1832 și în ea au slujit Preoții Radu Marmalic și Andrei Zarafu, p. 198. Cea nouă a fost începută în 1940 și terminată în 1989, când a fost și sfințită, p. 199.

La Moșteni, Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită între 1884-1897, fiind sfințită în 1903 de PS Iosif Gheorghian, p. 201.

Satul Năvodari, până în 1968, s-a numit Cioara. Aici avem o Biserică cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, p. 207.

În satul Nicolae Bălcescu, Biserica e patronată de Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, p. 213. Biserica are două turle, p. 214-215, și a fost terminată în 1909. Are turle octogonale, cu 8 ferestre, p. 218.

La Odaia s-a păstrat fresca ctitorilor, p. 220. Biserica e zidită în 1872 de Crăciun și Petra Deboveanu, din Turnu Măgurele, p. 224. Are 17 m. lungime, 8 lățime și 20 de m. turla, p. 224.

La Olteanca avem o frescă a Pr. Marin Gh. Popescu, p. 226. Biserica a fost construită între 1899-1903 și e închinată Sfântului Dimitrios, p. 226-227.

La Piatra s-a pus piatra de temelie a Bisericii pe 11 iulie 1895 și s-a sfințit Biserica în 26 octombrie 1902, p. 233.

La Pleașov, la intrarea în Biserică, găsim anul 1883, p. 238. Însă Biserica s-a început în 1883 și s-a terminat în 1884, p. 243.

La Plopii Slăvitești, Biserica a fost începută în 1886 și sfințită în 1890, p. 244. Are 12 m. lungime, p. 249.

Poiana s-a numit înainte Flămânda, p. 250. Biserica de aici e din 1870, p. 255.

La Prundu, Biserica a început să fie construită pe 23 august 2005 și e din BCA, pe fundație de beton armat, p. 256. În 2011 nu era pictată interior, p. 258.

La Putineiu, Biserica e din 1868, iar clopotnița din 1985, p. 260. Ctitorii apar într-o frescă în sumane albe și cu motive geometrice, p. 264.

Numele satului Saelele vine de la turcescul saia, care înseamnă grajd de vite, p. 266. Și Biserica de aici a fost începută în 1869 și sfințită pe 4 februarie 1871, p. 266.

La Salcia, Biserica s-a terminat în 1894, p. 272. Aici s-a născut Zaharia Stancu, unde există și casa sa memorială, p. 277.

La Seaca, Biserica are 4 turle și e construită între 1914-1916, p. 278-279. Ea a fost sfințită de PS Vartolomeu Stănescu, p. 278, care era originar din Ciuperceni[2].

La Secara, Biserica e construită între 1889-1894, având două hramuri, p. 290.

La Segarcea Deal, Biserica e dintre anii 1879-1883, p. 300. Mormântul Pr. Andrei V. Popescu și al Preotesei Teodora Popescu, soția sa, se află în curtea Bisericii. Ei sunt cei care au ctitorit-o, p. 300.

La Segarcea Vale, Biserica are 3 turle, p. 302, și a fost sfințită în 21 noiembrie 1921, p. 309.

La Slobozia Mândra, Biserica a fost sfințită pe 10 octombrie 1851, p. 311. Ea are 3 turle acum, dar în fresca de deasupra pisaniei ea avea numai o turlă, p. 310-311.

La Spătărei, Biserica are 14 ferestre, p. 317. După ce a fost sfințită în 1904, PS Galaction a resfințit-o în 1997, p. 317.

La Suhaia, Biserica a fost construită în 1857 cu cheltuiala Mănăstirii Clocociov, p. 323.

Satul Traian se numea înainte Suraia, p. 333, și fusese oferit în 23 iulie 1512 Mănăstirii Cutlumuș din Sfântul Munte Athos, p. 333. După Războiul de Independență, Suraia a primit numele Împăratului roman Traianus, p. 333, pentru că pe lângă ea trece „drumul lui Traian”, p. 333. Biserica de aici a fost zidită în 1884, p. 333.

La Tudor Vladimirescu, Biserica a fost începută în 1899, p. 340., iar clopotnița în 1936, p. 345.

Biserica Cuvioasa Parascheva din Turnu Măgurele e situată pe strada Sfânta Vineri, nr. 4-6, p. 347. A fost construită între 1861-1864 și a fost sfințită în 14 octombrie 1864 de Protoiereul Ioan Văleanu, p. 347. Fără să ni se indice Episcopul care l-a mandatat pentru acest lucru.

Ctitorii sunt în dulame și cojoace, p. 347. Biserica a fost pictată în 1894, p. 348. Pr. Ion Obretin a slujit aici până în 2008, p. 353. Înmormântarea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu[3] a fost slujită de Pr. Ion Obretin și Pr. Lixandru Tudor Cosmin.

Biserica cimitirală din Turnu Măgurele are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și a fost construită în 1882, p. 355. În 1977 a fost afectată de cutremur și nu s-a mai slujit în ea până în 1996, p. 355. Ea a fost resfințită de PS Galaction Stângă și PS Calinic Argatu pe 3 mai 1997, p. 359.

Catedrala Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele se află pe str. Independenței, nr. 4, p. 360, lângă parcul central al orașului. A început să fie construită în 1900 și a fost terminată în 1905, ea fiind o copie a Catedralei arhiepiscopale de la Curtea de Argeș, p. 360. Piatra de temelie s-a pus într-o zi de joi, pe 28 iunie 1901, p. 365. Are 3 turle mari, p. 364, și vitralii, p. 367. Catapeteasma e din lemn de tei, p. 368, și a fost pictată de Eugeniu Voinescu și Romeo Girolamo, după modelul bisericii „San Marco” din Veneția, p. 369. În pronaos sunt pictați Regele Carol I și Regina Elisabeta, considerați ctitorii Bisericii, p. 369. Vitraliile au fost pictate de August Zwölfer din București, amvonul e din lemn sculptat, mobilierul e din stejar masiv, fiind executat de Ilie Mateescu din Turnu Măgurele, p. 371.

Biserica de la Uda Clocociov a fost ridicată în 1867, p. 373.

Biserica de la Uda Paciurea e din 1910, p. 380.

La Ulmeni, Biserica actuală e din 1928, p. 382. Există aici cruci din vechiul cimitir, p. 387.

La Vânători, Biserica a fost construită între 1947-1965, p. 388.

La Viișoara, Biserica e din 1847 și a fost construită de familia Constantin Cantacuzino[4], care deținea această moșie, p. 398.

La Voevoda, Biserica a fost zidită între 1891-1895, p. 40.

Mănăstirea Sfântul Galaction de la Crângu e la 27 de km de Alexandria, p. 408. În 2002 s-a cumpărat terenul și din 2005 a devenit Mănăstire, p. 408. Hramul e la 5 noiembrie, p. 409.

Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni[5] e creată în jurul Bisericii Mănăstirii Aluniș din 1648, ctitorie a vornicului Dragomir și a soției sale, Elina, p. 416. Ea a fost creată în 2002, p. Între 1686-1688 aici a fost Igumen Ieremias Cacavelas[6], dascălul lui Dimitrie Cantemir, p. 417. Acest amănunt e cuprins în manuscrisul nr. 35.072 din British Museum[7], p. 417.

Între p. 420-421 avem o hartă a parohiilor, iar cuprinsul e între p. 422-423.

Bineînțeles, eu mi-aș fi dorit și mai multă istorie în această carte, dar și mai multă cercetare științifică, dar nu cred că acesta a fost targhetul cărții. Datele istorice sunt puține, primează cele din sec. 19-20, textele, probabil, aparțin parohilor acestor Biserici și nu unui singur autor, de aceea e compozită la nivel stilistic. Însă, pentru cine nu știe nimic despre aceste locuri, e o mină de informații cartea de față și pe mine m-a luminat în multe privințe.

Fotografiile sunt bine realizate, cartea e grea când o ții în mână, unele amănunte te îmbie să vrei să vizitezi aceste locuri.

Și eu aș vizita, cu precădere, parohiile unde sunt Biserici vechi, mai mult sau mai puțin aflate în ruină, și, la fel, cimitirele vechi. Pentru că mă interesează programul lor pictural, formele Crucilor și ale mormintelor, cum s-au construit zidurile, diverse inscripții, diverse amănunte ce țin de epocă și de regiune.

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vartolomeu_Stănescu.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino_(stolnic).

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ieremia_Cacavela și

https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερεμίας_Κακαβέλας.

[7] Idem: http://www.britishmuseum.org/.

1 2 3 4 5 6