Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: noiembrie 2017 (Page 1 of 5)

Predică la Ziua Națională a României (1 decembrie 2017)

Iubiții mei[1],

după ce ieri am prăznuit ziua religioasă a României, ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andreas, cel care ne-a dăruit identitatea eclesială, astăzi continuăm sărbătoarea noastră identitară, pentru că sărbătorim cu toții identitatea noastră națională. Căci noi suntem ortodocși și români, români și ortodocși, iar în limba română noi Îl lăudăm pe Dumnezeu și comunicăm unii altora experiențele noastre.

Și eu cred că s-a ales în mod providențial, la 1 august 1990, ca ziua de 1 decembrie să fie Ziua Națională a României[2], și aceasta din două motive majore: 1. pentru că în această zi actualizăm ziua providențială a unirii tuturor românilor de la 1 decembrie 1918[3] și 2. pentru că arătăm prin această zi, care urmează celei de 30 noiembrie, că identitatea religioasă a românilor este una cu cea națională. Pentru că mai înainte ca România să fie una la nivel teritorial, timp de 19 secole ea a fost una prin credința, limba și teritoriul ei. După cum astăzi, românii din teritoriile românești din afara granițelor României sau românii de peste granițe, sunt români prin păstrarea identității lor religioase și naționale, adică a credinței ortodoxe, a limbii române și a modului de a fi al românilor.

Însă, pentru că români suntem prin naștere, iar creștini ortodocși suntem prin Botez și prin întreaga viață a Bisericii, a ne păstra credința și naționalitatea și limba și istoria și pământul românesc înseamnă a rămâne statornici în credința noastră strămoșească și pe pământurile românilor dintotdeauna. Iar dacă, din diverse motive, suntem nevoiți să plecăm de aici, din țara noastră, a duce românitatea cu noi înseamnă a duce credința, limba, tradițiile, obiceiurile și modul de-a fi al românilor. Pe care le iubim și le prețuim, pe măsura la cât le înțelegem.

De aceea, dacă îi vedem pe unii români că își neagă credința pe care o au, dacă îi vedem că vorbesc cu ușurătate despre limba, despre istoria, despre țara, despre tradițiile, obiceiurile și tot modul de a fi al românilor, trebuie să înțelegem că atunci vorbește neștiința din ei sau interesele mărunte. Pentru că nimeni nu își poate urî familia, limba, credința, locul unde s-a născut, istoria poporului său, dacă este împăcat cu el însuși, dacă e un om valoric și dacă le cunoaște și le prețuiește în mod profund. Căci dacă le urăști pe toate acestea, trebuie să te urăști și pe tine însuți.

Însă, cu toții, avem critici…Critici la adresa altora și a noastră, și ele sunt normale. Însă a critica niște patimi în mod onest, cu durere și conștiință, a critica niște moduri de-a fi necinstite, profund corupte, nu înseamnă a urî pe cineva sau propriul tău popor, ci înseamnă a-l iubi în mod energic. Fiindcă numai cine iubește pe cineva și e atent față de problemele cuiva sau ale unui popor identifică corect patimile, problemele, nereușitele și, în același timp, și le și asumă. Subliniezi răul din alții, dar ți-l și asumi, pentru că și tu faci parte din ecuația aceluiași popor. Și când îți asumi păcatele poporului tău, atunci te rogi pentru el, cauți să îl înveți, suferi pentru erorile sale.

La polul opus, cine caută doar să se căpătuiască, să parvină, nu își asumă situația poporului său, ci se vede doar pe sine. Și de aceea, indiferența, corupția generalizată, mediocritatea, lașitatea sunt cele care dezmembrează o națiune, pe când credința, omenia, responsabilitatea, munca plină de conștiință, milostivirea unită cu dreptatea, ospitalitatea, creația valorică sunt cele care coagulează o națiune și îi dau fermitate în tot ceea ce face.

Nu îmi plac miștourile, bancurile de prost gust la adresa românilor și a României. Pentru că nu îmi place să vorbesc în mod peiorativ sau bășcălios despre români și România. Identitatea mea națională a fost întotdeauna un lucru serios pentru mine, alături de identitatea mea religioasă. Fapt pentru care eu nu pot să râd de poporul meu, de țara mea, de imnul națiunii mele, de steagul său, de aspirațiile sale demne și cinstite, de tradițiile și de obiceiurile sale, ci pot doar să mă întristez de faptul că incultura, neștiința, necredința, obiceiuri nefaste pentru noi devin tot mai „românești”. Pentru că, în comparație cu oamenii trecutului, care își iubeau Biserica, țara, limba și modul de a fi al românilor, care se simțeau acasă aici și nu concepeau să stea toată ziua degeaba, ci erau într-o continuă trebăluire, avem tot mai mulți români care nu știu de unde vin și unde se duc.

Iar neștiința lor trebuie să ne doară, incapacitatea lor de a-și găsi rostul în lume trebuie să ne îngrijoreze și trebuie să ne temem de ziua în care ei vor decide pentru alții, pentru că ei sunt viitorul nostru. Căci a consideră că oamenii se formează „de la sine”, așa, mergând brambura pe străzi și prin parcuri și pe câmpii, fără aportul Bisericii și al Școlii și al Statului, înseamnă a ne întoarce la o primitivitate păguboasă. La o stare de înapoiere socială și culturală, în care nu vom mai ști nici să citim, nici să scriem, nici să facem lucruri mărunte prin casă.

Dimpotrivă, Biserica și Școala și Statul român ne cheamă la asumarea identității noastre naționale și religioase, la asumarea științei și a istoriei lumii, la o continuă specializare profesională și umană, la o continuă înfrumusețare a vieții noastre, pentru că trebuie să fim oameni printre oameni, oameni pentru oameni, oameni valorici, oameni care își asumă tot ceea ce fac. Pentru că nu se poate trăi frumos fără cunoaștere, fără respectarea legilor, fără educație, fără cultură, fără Dumnezeu.

Iar a dărui înseamnă a te înnobila interior. A-ți face o casă a ta, o familia a ta, o sumă de prieteni înseamnă a demonstra valorile sociale în care crezi. Pentru că toate crezurile noastre au ramificații în viața noastră personală, casnică și socială, și pe cât suntem oameni cu valori evanghelice, pe atât viața noastră este una bună și noi niște oameni sociali.

Însă nu putem fi oameni sociali, oameni buni, fără să facem bine la cât mai mulți semeni ai noștri și fără să vedem pe Hristos în toți cei săraci și scăpătați. Pentru că Evanghelia, transpusă în viața noastră, ne face oameni ai milei, oameni sensibili la fiecare nedreptate și greutate din viața celorlalți.

La 1 decembrie 1918, marea unire a tuturor românilor a fost văzută ca mântuire a noastră de la Dumnezeu[4]. Pentru că numai Dumnezeu e Cel care ne-a ținut la un loc timp de 19 secole și tot El este Cel care ne-a dăruit un stat român unitar. De aceea, acum, când ne pregătim să împlinim cei 100 de ani de la constituirea României Mari[5], înțelegem de ce trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu, dar și cât de responsabili trebuie să fim pentru marele Său dar față de noi.

Pentru că cei 99 de ani de Românie unitară de până azi ne-au arătat atât binefacerile unității, cât și greutățile pe care le incumbă un teritoriu vast. Suntem la un loc, suntem împreună, dar și responsabilitățile noastre sunt altele. Iar dacă punem problema unirii celorlalte teritorii românești, din afara granițelor actuale, cu România, numărul nostru ar crește, dar greutățile noastre ar spori și mai mult. Pentru că armonizarea tuturor provinciilor românești a fost greoaie și este încă greoaie la nivel statal, ideea „regionalizării” României subliniind acest lucru.

Însă, în ciuda celor care se lamentează tot timpul cu privire la viitorul României, viitorul nostru e în mâna lui Dumnezeu. Eu cred în viitorul poporului român, pentru că cred în potențele sale reale și în ajutorul lui Dumnezeu neîncetat față de Biserica Sa din România. Iar Sfinții români din toate secolele, Părinții și ocrotitorii noștri, se roagă neîncetat pentru noi, pentru luminarea și întărirea noastră în viața cea bună, în viața cu Dumnezeu.

De aceea, dacă trăim cu Dumnezeu, dacă ne sporim talantul acolo unde muncim și trăim și dacă ne ținem familia în Biserică, poporul român rămâne creștin și unit. Unit în cuget și în simțiri[6]. Unit prin istorie, prin limbă, prin credință și prin iubirea față de acest pământ binecuvântat al nostru.

Așadar, să fim împreună și să dorim binele pentru toți românii și pentru toți oamenii! Să ne bucurăm și să ne veselim duhovnicește pentru marile binefaceri ale lui Dumnezeu din viața noastră și a Bisericii noastre și să ne rugăm pentru iertarea noastră, a păcatelor noastre celor multe! Pentru că recunoștința noastră față de Dumnezeu nu cuprinde numai mulțumirea pentru binefacerile arătate în viața noastră, ci și mulțumirea pentru dezastrele pe care El nu le-a îngăduit spre mustrarea noastră, deși le meritam din plin. Și astfel, unind în noi mulțumirea cu pocăința, recunoștința cu căința, mila cu zdrobirea inimii, știm că Îi slujim Dumnezeului Celui viu și că noi suntem moștenirea Lui. Și că de la El sunt toate ale noastre și Lui Îi mulțumim pentru toate. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 27 noiembrie 2017, zi de luni. Terminată la 16. 03, cer înnorat, 6 grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_națională_a_României.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire.

[4] Am făcut aluzie la Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc pe care a rostit-o PS Miron Cristea. A se vedea: http://www.vestitorulortodoxiei.ro/articol/biruinta-prin-jertfa-demnitate-prin-unire/.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare.

[6] Aluzie la un vers din poemul Un răsunet: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/andrei-muresanu-7zudzdt/un-rasunet-7zudzdt.html#.WhwS7DRx2po.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor (30 noiembrie 2017)

Iubiții mei[1],

ziua de azi este ziua duhovnicească a tuturor românilor ortodocși. Este ziua identității noastre religioase, ziua cea preabucuroasă în care îl pomenim pe cel care ne-a încreștinat pe noi. Pentru că îl pomenim azi pe Apostolul nostru, al românilor ortodocși, pe Sfântul Apostol Andreas [Ὁ Ἅγιος Ἀνδρέας ὁ Ἀπόστολος], Cel întâi-chemat [ὁ Πρωτόκλητος][2] la apostolat, pe întemeietorul Bisericii românești.

Căci noi, românii ortodocși, alături de celelalte națiuni ortodoxe, ne aflăm în Biserica lui Hristos și a Apostolilor Săi, în Biserica Cincizecimii, în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care a ajuns, prin veacuri, până la noi, ca prelungire mistică a vieții lui Dumnezeu în viața noastră. Noi, românii ortodocși, de două milenii suntem în Biserica Dumnezeului Celui viu, ca parte intimă a trupului Său mistic. De aceea nu ne-a plăcut niciodată să experimentăm separarea de Biserică și am considerat orice pseudo-biserică drept un atentat la identitatea noastră religioasă și națională. Pentru că credința ortodoxă, limba română și pământul românesc strămoșesc le-am văzut întotdeauna ca fiind coexistente și reprezentând identitatea noastră ca neam, aflat în legătură intimă cu celelalte națiuni ortodoxe.

Pentru că Sfinții Apostoli, potrivit poruncii Domnului [Mt. 28, 19], au creștinat neamuri. Ei nu au creștinat persoane izolate, în indiferență față de neamul, limba și modul lor particular de a vedea lucrurile, ci au creștinat neamurile așa cum erau ele la data înființării Bisericii. Din acest motiv, națiunile ortodoxe sau foste ortodoxe au fost amprentate eclesial la modul profund, au fost creștinate, pentru că Biserica, alături de Stat, a fost instituția formatoare și păstrătoare a identității naționale. Iar unde neamul încreștinat, la un moment dat, a apostaziat de la Biserică, se observă în mod pronunțat o schimbare de paradigmă existențială. Pentru că Biserica este un mod de-a fi, de-a gândi și de a vedea viața de față, în interdependență continuă cu veșnicia, iar când un neam iese din Biserică, el trăiește situația dramatică a unei repăgânizări a sa.

Din marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, românii ortodocși nu au trăit această dramă a separării lor de Biserică! Românii ortodocși au fost veacuri la rând parte componentă a Patriarhiei de Constantinopol, noua Romă, iar Biserica Ortodoxă Română a luat naștere în 1872, Patriarhia de Constantinopol recunoscând autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 25 aprilie 1885, prin Patriarhul Ecumenic Ioachim al 4-lea[3]. Însă în anul 1885, Biserica Ortodoxă Română îi cuprindea doar pe ortodocșii din Țara Românească și pe cei din Moldova. Ortodocșii din Transilvania s-au integrat în Biserica Ortodoxă Română în ziua de 23 aprilie 1919. Pentru ca, din ziua de 4 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română să ajungă un Patriarhat, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, hotărâre sinodală care a fost întărită în mod instituțional în ziua de 25 februarie 1925. De aceea, fostul Episcop de Caransebeș, Dr. Miron E. Cristea, va fi înscăunat la 1 noiembrie 1925 ca primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române[4].

Așa că, după 19 secole de existență eclesială în interiorul Patriarhiei de Constantinopol, de 92 de ani ortodocșii români sunt membrii duhovnicești ai Bisericii Ortodoxe Române, care a fost condusă de 5 Patriarhi timp de 82 de ani, pentru ca de 10 ani să fie condusă de PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea[5], cel de al 6-lea Patriarh al ei. Adică Biserica noastră, care e parte intimă a Bisericii lui Hristos, are un traseu istoric reperabil, istoria ei poate fi studiată și adâncită timp de 21 de secole, ea fiind apostolică în mod direct. Pentru că Apostolul tuturor românilor este Sfântul Apostol Andreas, cel pe care astăzi îl pomenim cu bucurie fiască.

Și pentru că am ajuns în acest punct al predicii, astăzi vreau să vă vorbesc despre apostolicitatea Bisericii, adică despre ce am primit noi, Biserica din România, prin Sfinții Săi Apostoli, de la Însuși Domnul, Patriarhul și Capul Bisericii noastre. Pentru ca să înțelegem legătura noastră directă și intimă cu Domnul, prin Sfinții Săi Apostoli, cu urmașii lor până azi. Și să începem discuția noastră pe baza teologiei liturgice a Bisericii, care este teologia dogmatică a ei integrată liturgic! În prima rugăciune de iertare a Înmormântării, spre exemplu, se spune la un moment dat: „Așa, Doamne, Dumnezeul nostru [Ναί, Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν], Cel care ai dat Sfinților Tăi Ucenici și Apostoli puterea aceasta [ὁ τοῖς Ἁγίοις Σου Μαθηταῖς καὶ Ἀποστόλοις τὴν ἐξουσίαν ταύτην δοὺς], ca să dea iertarea păcatelor, și ai zis [ὥστε τῶν ἁμαρτημάτων διδόναι τὴν ἄφεσιν, καὶ εἰπών]: «Oricâte veți lega și veți dezlega [Ὅσα ἂν δήσητε καὶ λύσητε], să fie legate și dezlegate [ἵνα ὦσι δεδεμένα καὶ λελυμένα]», și prin ei și întru noi [δι᾿ αὐτῶν δὲ καὶ εἰς ἡμᾶς], [chiar] dacă și [suntem] nevrednici [εἰ καὶ ἀναξίους], de asemenea acest mare dar, [ca] un iubitor de oameni, ne-ai dăruit [ὡσαύτως τὴν τηλικαύτην δωρεὰν φιλανθρώπως διαβιβάσας], dezleagă pe adormitul robul Tău (cutare) [λῦσον τὸν κοιμηθέντα δοῦλόν Σου (τὸν δεῖνα)] de păcatul sufletesc și de cel trupesc [τοῦ ψυχικοῦ καὶ σωματικοῦ ἁμαρτήματος], și să fie iertat și în veacul de acum și în cel ce va să vină [καὶ ἔστω συγκεχωρημένος καὶ ἐν τῷ νῦν αἰῶνι καὶ ἐν τῷ μέλλοντι]”[6].

Și de aici înțelegem că puterea și marele dar dumnezeiesc al legării și al dezlegării păcatelor oamenilor, dat de Domnul Sfinților Lui Apostoli, cu toată nevrednicia noastră, l-am primit și noi, Episcopii și Preoții, prin hirotonia noastră în Biserică. De aceea putem ierta păcatele oamenilor în mod apostolic, pentru că am primit, prin succesiunea apostolică a credinței și a harului, în Biserică, harisma iertării păcatelor celor credincioși, care vin și își mărturisesc păcatele în Taina Mărturisirii. Și numai păcatele spovedite în fața Episcopilor și a Preoților Bisericii Ortodoxe, cu toată nevrednicia lor, și iertate de către ei, sunt iertate de Dumnezeu cu adevărat.

La Dumnezeiasca Liturghie, în rugăciunea de la Heruvic, Episcopul sau Preotul care conduce Slujba spune: „și învrednicește-mă [καὶ ἱκάνωσόν με], [cu] puterea Sfântului Tău Duh [τῇ δυνάμει τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος], [pe mine,] cel care sunt îmbrăcat [cu] harul Preoției [ἐνδεδυμένον τὴν τῆς Ἱερατείας χάριν], a sta [cu] [înaintea] sfintei mesei Tale acesteia [παραστῆναι τῇ ἁγίᾳ Σου ταύτῃ τραπέζῃ] și să ierurghisesc/ să lucrez cu sfințenie sfântul și curatul Tău trup și cinstitul [Tău] sânge [ἱερουργῆσαι τὸ ἅγιον καὶ ἄχραντον σῶμά Σου καὶ τὸ τίμιον αἷμα]”[7].

Îmbrăcarea noastră în har e duhovnicească și reală, pentru că Dumnezeu ne-a îmbrăcat în har la hirotonia noastră în Episcopi și Preoți. Cei vrednici de Preoție, adică de slujirea lui Dumnezeu, au simțit și au văzut duhovnicește îmbrăcarea lor în har la Hirotonie și, prin harul lui Dumnezeu, care îi întărește, îi luminează și îi sfințește în mod continuu, ei lucrează și sfințesc toate în Biserică și în lume. De aceea, întru puterea Dumnezeului nostru treimic, Episcopii și Preoții Bisericii slujesc în Biserică și, prin ea, ei ierurghisesc toate spre mântuirea noastră.

Aceste lucruri le găsim subliniate în Hirotonia Preotului, unde se spune: „Însuți Doamne, și pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta Preoției, umple-l de darul Sfântului Tău Duh [πλήρωσαν τῆς τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος δωρεᾶς], ca să se facă vrednic a sta fără de prihană [παρεστάναι ἀμέμπτως] înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe duhovnicești, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua”[8]. Pentru că punerea înaintea Jertfelnicului sau a Sfintei Mese a unui bărbat duhovnicesc este una sacramentală și duhovnicească. Căci, prin Taina Hirotoniei, el este umplut de har, pentru a sluji Cele Sfinte ale lui Dumnezeu.

Așadar, prin puterea lui Dumnezeu și nu prin puterea lor, Episcopul și Preotul slujesc lui Dumnezeu în Biserică, dar fiecare și-a primit treapta lui ierarhică de la Domnul, prin Taina Hirotoniei, fiind introduși în succesiunea directă și istorică a credinței și a harului, pe care Domnul,  prin Sfinții Săi Apostoli și urmașii lor până azi, o lucrează în viața noastră, a tuturor celor hirotoniți de El prin Episcopii Săi. Și când vorbim despre apostolicitatea Preoției noastre, noi vorbim despre identitatea Preoției noastre cu cea a Sfinților Apostoli, pentru că noi avem Preoția pe care am primit-o de la Domnul prin ei și nu o alta.

Acest lucru e subliniat cu putere în Hirotonia Episcopului, în prima rugăciune a Tainei Hirotoniei, unde se spune: „Însuți, Stăpâne al tuturor, și pe acesta care s-a ales și s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei și vrednicia arhierească, prin mâna mea a păcătosului și a celor împreună-liturghisitori și împreună-Episcopi, întărește-l [cu] venirea și puterea și harul Sfântului Tău Duh [τῇ ἐπιφοιτήσει, καὶ δυνάμει, και χάριτι τοῦ Ἁγίου Σου Πνεύματος ἐνίσχυσον], precum ai întărit pe Sfinții Tăi Apostoli și Profeți [ὡς ἐνίσχυσας τοὺς Ἁγίους Σου Ἀποστόλους καὶ Προφήτας], precum ai uns pe Împărați, precum ai sfințit pe Arhierei”[9]. Căci, deși la vedere Episcopul e hirotonit de mai mulți Episcopi și Preotul de un Episcop, adică de niște oameni, totuși, în mod tainic, Cel care ne hirotonește pe toți este Dumnezeu, de la Care avem Preoția Lui și puterea de a sluji Cele Sfinte. Pentru că toți Episcopii și Preoții Lui din toate veacurile au primit aceeași putere dumnezeiască a Preoției Sale, fiind întăriți de El în toată slujirea lor. Însă Preoția lui Hristos are trei trepte sfinte, interdependente între ele, pentru că e formată din Diaconi, Preoți și Episcopi, și treptele Preoției Dumnezeiești sunt sacramentale și duhovnicești, pentru că te sfințesc pentru treapta Preoției în care ești pus și te fac să trăiești și să slujești duhovnicește în Biserica Sa și în conlucrare reciprocă.

De aceea, nu putem minimaliza sau absolutiza vreo treaptă ierarhică, pentru că toate sunt și slujesc împreună în Biserica lui Dumnezeu, avându-și toate existența și lucrarea în voia lui Dumnezeu cu Biserica Sa. Căci El a dorit și dorește ca Biserica Lui să fie slujită sacramental de Episcopi, Preoți și Diaconi, pentru ca prin împreuna-slujire a treptelor ierarhice ale Bisericii să învățăm cu toții comuniunea și conlucrarea frățească. După cum, în Împărăția lui Dumnezeu, Îngerii nu sunt minimalizați pentru că sunt Îngeri și nu sunt Heruvimi sau Sfintele Cuvioase nu sunt minimalizate pentru că sunt femei și nu sunt Ierarhi ai Bisericii, ci împreună și cu toții Îi slujesc lui Dumnezeu, căci Sfinții Îngeri și Sfinții sunt împreună înaintea Lui.

Pentru că Biserica e formată din toți cei credincioși, adică din ierarhie, din toți monahii și mirenii ei. Și toți cei credincioși din Biserica noastră sunt rodul propovăduirii Sfântului Apostol Andreas, care a întemeiat Biserica noastră românească.

Și după cum, pe Sfântul Andreas, l-au crezut strămoșii noștri și l-au urmat, pentru că era un Didascalos, un Învățător dumnezeiesc, și au întemeiat Biserica românească, tot astfel și noi urmăm Episcopilor Bisericii noastre, care sunt didascalii ce stau pe tronul Său și încearcă să fie imitatorii Păstorului celui adevărat, adică ai lui Hristos Domnul[10].

Însă un mimitis [μιμητής]/ un imitator mistic al lui Hristos nu este cineva care mimează evlavia, care mimează sfințenia, ci e cineva care o trăiește interior la exigențe mari. Pentru că el trăiește în ritmul vieții lui Hristos, după poruncile Lui, toți văzând în el un urmaș vrednic al Său. Și cu toții trebuie să ne facem urmași vrednici ai Domnului și ai Sfinților Lui, pentru că porunca sfințeniei ne este adresată tuturor de către Domnul și doar Sfinții locuiesc în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, îl pomenim azi pe Apostolul nostru, pe Sfântul Andreas, de la care avem Biserica și Preoția ei, pentru că Dumnezeu întemeiază Biserica lui prin oameni și în oameni! Prin Sfinții Lui Apostoli și prin urmașii lor cei sfințiți din toată lumea, Biserica lui Hristos a trecut din veac în veac, s-a extins continuu în lume și se extinde, pentru că fiecare nou botezat extinde Biserica lui Hristos în lume. Iar dacă noi am primit acest mare dar al dreptei și mântuitoarei credințe a lui Dumnezeu, dacă suntem în Biserica lui Dumnezeu cea una, sfântă, catolică și apostolică, atunci trebuie să dăruim credința ortodoxă tuturor celor însetați și înfometați de adevărul și de sfințenia lui Dumnezeu.  Să o dăruim în scris, prin faptele noastre, prin mărturia noastră față către față, prin iubirea noastră de oameni! Pentru că credința și viețuirea ortodoxă sunt cele mai mari daruri pe care noi, românii ortodocși, le putem face celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat.

Și mă uit adesea, cu strângere de inimă, în cărțile și studiile teologilor ortodocși străini sau ale eterodocșilor de tot felul și nu văd decât arareori citat vreun teolog sau Sfânt român. Părintele Stăniloae e citat cu cărțile și studiile sale în engleză, germană, franceză sau greacă, sunt citați teologii români care au scris în greacă, engleză sau franceză…și, în rest, nu se știe nimic despre ceea ce gândim și scriem noi aici, în România ortodoxă. Sau scriem de așa manieră, încât nu suntem interesanți pentru cei din afara granițelor noastre. Fapt pentru care trebuie să scriem teologie în mod actualizat, pentru publicul de azi, să traducem și să predicăm și în alte limbi pe care le cunoaștem, pentru că numai astfel putem să ajutăm cu mărturia credinței și a vieții noastre ortodoxe. Numai așa suntem lumini în sfeșnic, în marele sfeșnic al lumii, care îi invităm și îi provocăm pe oameni, pe baza adevărului Bisericii, la adevărata viață cu Dumnezeu.

Iar eu nu cred că relativismul postmodern e mai puternic decât nevoia de adevăr a oamenilor. Pentru că văd în mine și în oameni multă dorință de adevăr, de autenticitate, de firesc, adesea amestecate cu multă neștiință și cu patimi de tot felul. Dar dacă le vorbim oamenilor, dacă îi lămurim, dacă îi ajutăm să se lămurească interior asupra vieții lor și a perspectivei lor spre veșnicie, ei vor alege viața cu Dumnezeu, pentru că ea aduce împlinire și certitudini.

Pentru că Biserica este mereu neapărată pentru întreaga umanitate, însă trebuie să facem cu toții efortul de a înțelege mesajul și viața ei. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să înțeleagă învățătura și viața Bisericii, în continuitatea lor neîntreruptă de la Domnul, Capul Bisericii. Să le spunem tuturor că Biserica Lui e aceasta, că toți Sfinții Lui sunt în această Biserică și că teologia și viața Bisericii sunt știința cea mai profundă a omului din toate secolele și singura sfințitoare. Pentru că ceea ce înveți și trăiești în Biserică te sfințește, te face fiu al Împărăției, prin slava lui Dumnezeu, care coboară neîncetat în Biserica Sa.

Sfântul Apostol Andreas, cel răstignit pe lemn[11], este cu noi! Sfintele sale Moaște ne arată că el a fost una cu propovăduirea sa[12]. Iar el, cel care a fost martirizat pe la vârsta de 80 de ani[13], ne spune tuturor că putem să-I slujim lui Dumnezeu toată viața, până la ultima suflare, și că putem face lucruri folositoare pentru întreaga lume. Căci dacă el, în secolul I al Bisericii, a putut să ajungă din Israil până la noi, în Dobrogea, noi, în lumea tehnologiei avansate și a mijloacelor de transport performante, nu putem să facem lucruri mari pentru Biserică?…

Însă istoria se scrie cu fapte!

Faptele lui, ale Apostolului nostru, dăinuie până azi. Lucrarea lui apostolică și misionară este mântuirea noastră, pentru că ne-a lăsat moștenire Biserica lui Dumnezeu. Și cine dorește să rămână în conștiința istoriei ca un om bun, ca un om valoros, ca un om cu conștiință, trebuie să lucreze în Biserica Lui, trebuie să slujească tuturor, pentru ca să fie spre folosul tuturor.

Vă urez la mulți ani tuturor! Vă doresc multă sănătate și bucurie dumnezeiască, multă putere de nevoință și de dăruire, pentru ca să vă faceți tuturor toate! Căci numai împlinind voia lui Dumnezeu suntem urmași autentici ai Sfântului Apostol Andreas, Părintele nostru și Ocrotitorul nostru în tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută în ziua de 25 noiembrie 2017, o zi de sâmbătă. Terminată la 12. 31, în zi de luni, pe 27 noiembrie 2017. O zi înnorată, cu 7 grade la ora 12.00.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriarhul_Daniel.

[6] Cf. Evhologhionului grecesc (coloana din stânga): http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 234-235.

[7] Ieraticon, ed. BOG 2009, p. 124/ Liturghier, ed. BOR 2012, p. 159.

[8] Evhologhion to mega, ed. BOG 1839, p. 166/ Arhieraticon, ed. BOR 1993, p. 81. A se vedea și predica în care am vorbit despre Dumnezeiasca Taină a Preoției: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/16/predica-la-10-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2015/.

[9] Idem, p. 168/ Idem, p. 97-98.

[10] Idem, p. 169/ Idem, p. 99.

[11] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/unde-se-afla-capul-si-crucea-sfantului-apostol-andreas/.

[12] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/28/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-30-noiembrie-2016/.

[13] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/28/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-cel-intai-chemat-2015/.

Baltagul și semnele

Am scris zilele trecute despre semne la Slavici[1] și Rebreanu[2]. La Sadoveanu, semnele nu numai că există, dar multe dintre personaje cunosc cum să le citească și să le interpreteze. Și nu mă refer la cei care se consideră profesioniști în această îndeletnicire, zodieri, solomonari sau inițiații în mistere (pe care Ortodoxia nu îi recunoaște și nici nu-i recomandă), ci la altfel de personaje.

Vitoria Lipan este un caracter aparte în această privință. Ea se ghidează după semne, dar nu pentru că a făcut din aceasta o îndeletnicire predilectă (cine crede astfel are o impresie falsă), ci pentru că se află într-un moment de mare cumpănă, în care niciun ajutor nu-i vine de la oameni. Nu numai pentru că autoritățile sunt indiferente și incompetente în astfel de situații, dar și pentru că ea nu-și pune niciodată nădejdea în oameni.

E singură, numai cu băiatul adolescent, care de-abia părăsește copilăria („Înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”[3], îi spune Vitoria) și e încă stăpânit de nostalgie și de părerea de rău că trebuie să devină matur mai repede decât era firesc.

Gheorghiță e un însoțitor pentru ca Vitoria să nu pară singură și pentru că are un rol la final, dar el e un executant și nu un confident al gândurilor și planurilor ei.

Așa că, practic, Vitoria este singură, în ceea ce privește ajutorul de la oameni. Dar excepțional e faptul că această situație nu o înspăimântă și nu o descurajează.

De ce? Pentru că are alte ajutoare, în care ea își pune încrederea mult mai mult decât în oameni, după cum îi mărturisește Părintelui Daniil Milieș: „Acu la Dumnezeu am și eu nădejde, la Maica Domnului și la sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine și m-or izbăvi”[4].

Vitoria trăiește într-un sat de munte izolat, iar soțul, cioban plecat la Dorna să cumpere oi, n-a venit acasă nici după 40 de zile. Așteptarea e un infern, pentru că „dragostea ei se păstrase ca-n tinereță”[5]. Nopțile le petrece veghind și judecând.

De altfel, Vitoria e primul țăran intelectual din literatura noastră, înaintea lui Moromete, chiar dacă nu știe carte. Capacitatea ei de reflecție și de anticipație e uluitoare, pe tot parcursul romanului, și nu are de-a face cu viclenia, cum au sugerat unii. Nu gesturile și cuvintele sale sunt o mască a vicleniei, ci viclenia e o mască într-o lume care nu înțelege decât limbajul perversității…

Așadar, în nopțile în care stă de veghe și despică firul în patru, are un prim semn, care e un vis, din care înțelege că soțul ei a murit. Însă nu acționează pripit, mai ales că dragostea ei se luptă interior cu această intuiție. Ar prefera chiar să-l știe în brațele altei femei, decât să fi murit.

Părintele Daniil îi comunică poziția ortodoxă în această privință, că visurile „îs mai mult înșelări. […] Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul și vă spun să nu credeți în eresuri”[6].

Însă el nu privește profund în sufletul ei, pentru că nu-i împărtășește îngrijorarea și nu participă cu adevărat la drama ei (fie pentru că e distant, fie pentru că nu crede că s-ar putea întâmpla ceva rău). Spunând că „pe Rarău a rămas stăpână Mama-Pădurii” – acolo de unde trebuia Nechifor să cumpere oile –, nu-și dă seama că e insensibil: „Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la gură, întorcând fruntea într-o parte”[7].

Adevărul ortodox este că visele pot fi eresuri/ înșelări (și sunt adesea, pentru mulți, care nu pot să aibă o judecată profundă asupra lor). Și visele și semnele de orice fel sunt înșelări atunci când oamenii caută lucruri superficiale, când vor răspunsuri și soluții rapide, fără muncă și chin, sau când se ocupă de ele din lipsă de credință și educație teologică.

În cazul Vitoriei, lipsa unei educații teologice solide nu i se poate imputa. Însă ea e un suflet simplu, bun și o inimă mare, cu o credință profundă și cu totul autentică (Sadoveanu a realizat magistral acest personaj). Iar acum se află într-o situație crâncenă, care îi sfâșie sufletul. E o problemă de viață și de moarte. Iar Dumnezeu îi vorbește printr-un semn care e visul, pentru că nu are alt limbaj pe care femeia să îl înțeleagă și nici oameni duhovnicești aproape de ea, prin care să îi transmită adevărul.

În vechime, când lumea era mai sfântă, în asemenea cazuri oamenii apelau la Părinții sfinți, Episcopi, Preoți sau Monahi, care țineau post și se rugau până când Dumnezeu trimitea răspuns cuiva. Vitoria nu are asemenea oameni primprejur. E singură cu durerea ei sfredelitoare, pe care nimeni n-o înțelege și n-o ia în serios.

De aceea, Dumnezeu îi vorbește printr-un vis, ca unei femei, în simboluri cunoscute ei („se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”[8]), așa cum și magilor le-a vorbit prin stea, nu pentru că vroia să se răspândească în lume astrologia, ci pentru că era limbajul pe care îl înțelegeau magii care doreau să se închine Mântuitorului lumii.

Vitoria însăși nu crede în vis imediat, ci hotărăște să țină post negru 12 vineri la rând, pe lângă Slujba și rugăciunile pe care le va plăti printr-un berbec Părintelui Daniil, și să se roage la Mănăstirea Bistrița, la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana[9].

Însă, mai înainte de a ajunge acolo, după ce pleacă de la Preot, se duce la vrăjitoarea Maranda, care lucrează cu diavolul, ghicește, face vrăji și blesteme. Și gestul acesta i-a determinat pe critici să o înserieze pe Vitoria între personajele care au o credință țărănească, deopotrivă în propovăduirea Bisericii și în superstiții.

De altfel, critica literară a trecut cu extrem de multă ușurință peste nenumăratele gesturi cucernice ale Vitoriei și ale fiului ei –închinările la Sfintele Icoane și rugăciunile sunt nelipsite pe tot parcursul romanului, cum rar se întâmplă în literatura noastră, inclusiv la Sadoveanu –, considerându-le nesemnificative sau simple ritualuri și insistând pe raționalitatea și luciditatea personajului.

Însă Vitoria se duce la vrăjitoare din disperare, pentru că așteaptă semne mai puternice, care să o încredințeze asupra soartei soțului ei și asupra a ceea ce trebuie să facă. Când ghicitoarea – care, ca și în ziua de azi, amestecă Icoanele cu instrumentele magiei negre, pentru a fi credibilă în ochii oamenilor naivi – îi spune că Nechifor al ei e la „una cu ochii verzi” care nu îl lasă să plece acasă, și că petrece acolo ca „un fecior de crai”[10], Vitoria își dă seama că minte și că habar nu are de nimic.

Dar nu numai atât. Concluzia ei e pe atât de profundă pe cât e de neașteptată de la o femeie simplă ca ea, care nu pare că s-ar preocupa cu dezlegări de probleme teologice: „Acuma am înțeles că demonul acela [cu care lucra ghicitoarea], dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nicio putere (s. n.)”[11]. Și, odată cu această experiență, termină pentru totdeauna cu demonii și cu vrăjitoarele.

Nu ni se spune în roman dacă Vitoria apela pentru prima dată la vrăjitoare, dar cred că lucrul acesta se deduce din aceea că îi face această vizită după lăsarea întunericului, ca să n-o vadă nimeni. De ce să n-o vadă nimeni? Pentru că ea vroia să facă o experiență/ o cercetare, nu să producă bârfă în sat, că ar fi dintre cele care merg la ghicitoare. În lumea satului, ea știe prea bine că, odată o vorbă stârnită, nimic nu o mai oprește.

Vitoria are raționalitatea Sfintelor din vechime, din primele secole creștine, care se lepădau de idolatria părinților și a neamului lor și credeau în Hristos printr-o logică profundă și imbatabilă, cântărind drept în balanță învățăturile creștine, pe de-o parte, și neputința demonilor băsmuitori, pe de alta.

De aceea spun că personajul acesta al lui Sadoveanu este extraordinar. Și lucrul se va dovedi și mai departe.

Vitoria se întoarce, așadar, cu toată puterea ei lăuntrică, la nădejdea în Dumnezeu și în Sfinții Lui: „Era…într-a șaptea vinere de post și Vitoria hotărâse, în singurătățile ei, un drum la Piatra și la mănăstirea Bistrița”[12]. În „singurătățile” ei de nesomn, pe cînd era „plină de gânduri, de patimă și durere”[13]. Pentru că „se socotea moartă, ca și omul ei care nu era lângă dânsa”[14].

Își îndreaptă deci toată nădejdea spre Dumnezeu și spre Sfinți ca să îi dăruiască semnele mult dorite, adică veștile despre soțul ei. La Mănăstirea Bistrița merge, așadar, pentru a se închina la Icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului, Icoană făcătoare de minuni, cunoscută din vechime, după cum relatează și cronicarul Grigore Ureche.

Ultima nădejde a femeii e în rugăciune. Și iarăși autorul e impresionant de atent la detalii, urmărind-o de la intrarea ei în Biserica Mănăstirii:

„Munteanca își lepădă cojocul lângă ușa de intrare și înaintă sprintenă, numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincile. În fața iconostasului se opri și salută pe sfinți cu mare înfrângere [a inimii/ smerenie] aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ [adică face metanie]. Făcându-și cruci repetate, își murmura gândul care o ardea [s. n.]. Trecu la sfeșnice și așeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învălite în naframă. Cu naframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare și mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-și spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintrodată prin fum de lumânări și munteanca îngenunghe și-i sărută mâna. Stând umilită și cu fruntea plecată, îi dărui naframa, c-un ban de argint legat într-un colț, și-i spuse în șoaptă taina ei. Îi spuse și visul; și ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată ființa, ca o jertfă rănită, și lăsă să cadă pe naframă lacrimi (s. n.). După aceea se ridică fără să vadă nimeni și trecu în ușa din stânga a altarului, așteptând umilită, cu mâinile încrucișate sub sâni și cu fruntea înclinată”[15].

După cum se observă, Vitoria nu e deloc necunoscătoare nu numai în ceea ce privește comportamentul creștinesc într-o Biserică, dar și atitudinea interioară cu care se vine la Biserică și la rugăciune în fața Domnului și a Sfinților. Știe că rugăciunea se face cu inimă zdrobită și smerită, cu toată simțirea, și că mărturisirea în fața Lui și a Sfinților Lui trebuie să fie sinceră și deplină.

De aici ne dăm seama că era o femeie profund credincioasă și întrucâtva cultivată în cele duhovnicești. Probabil mai fusese pe la Mănăstiri, chiar pe la Bistrița, pentru că îl cunoștea pe stareț și cere sfat și de la el.

Rugăciunea ei seamănă cu cea de odinioară a Sfintei Ana, mama Sfântului Profet Samuil: în șoaptă, murmurând din buze, spunându-și taina inimii cu credința deplină că e auzită. Ea simte prezența Sfintei Ana din Icoană, se simte privită de aceasta, știe că Sfânta Ana e vie, o vede și o ascultă.

După această rugăciune fierbinte la Mănăstirea Bistrița, mai trece o scurtă perioadă în care credința Vitoriei e încercată. Convorbirea cu Părintele Visarion starețul nu îi este nici aceasta de mult folos. „Noaptea aceea, a privegheat într-o odăiță de sub stăreție, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcușurile lor. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe o lăicioară. A adormit îndată, parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o împărăție fericită. Ea rămase singură (s. n.), sub candelă și subt icoane, gândindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi”[16].

Vitoria e singură în permanență. Ea știe acest lucru și cel mai uluitor lucru este că nu se îngrijorează, pentru că primește o putere tainică, ce îi vinde de la Dumnezeu și de la Sfânta Ana, către care își îndreaptă mintea și inima în permanență. Părintele Visarion nu îi e de prea mare ajutor, nici prefectul.

Și, „deși știu [adevărul], icoanele tac”[17]. Dar femeia nu-și pierde credința și nădejdea ei va fi răsplătită degrabă. În momentul în care prefectul rostește posibilitatea ca Nechifor să fi fost prădat și omorât de hoți, Vitoria simte în inima ei că acesta este adevărul („alta nu poate fi…șopti munteanca, lovită în inimă”[18]) și socotește aceasta ca pe o înștiințare de la Sfânta Ana, la care s-a rugat. Pentru că ea știe să fie atentă la simțirile lăuntrice ale inimii, la starea duhovnicească a inimii, la mișcările și schimbările ei, ca un om sensibil și credincios ce era.

La Piatra Neamț, prefectul îi spune să facă jalbă, dar ea știe că autoritățile sunt neputincioase:

„Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? Asta era apa cea neagră din asfințit. Dacă nu s-a mai aflat știre, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-așa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leșul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate (s. n.). De-aceea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistrița cată să-i rămâie nădejdea. Voința sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înțelegere. După această înțelegere sfânta îi va hotărî într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă și cum trebuie să caute (s. n.)”.

Este întocmai ceea ce are să se întâmple în continuare în roman. După ce cugetă acestea, apoi, dintr-o dată,

Vitoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase și unde ceruse cu durere izbăvire (s. n.). Parcă intrau într-însa odată cu înțepăturile fulgilor [de zăpadă] care o biciuiau, repeziți de vânt dintr-acolo. Drumul acela la sfânta Ana și la Piatra i-a fost de cel mai mare folos”[19].

Întorcându-se acasă, ca să își pună lucrurile în rânduială și să se pregătească de drum lung, îi declară Preotului Daniil:

„Am și primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan. […] Mai am cinci vineri, și pân-atunci vând ce am și strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc și mă împărtășesc. […] Adevărul s-a dat pe față și l-am primit de la obraz sfânt [persoană sfântă]. Cuvioasa Ana numai cât s-a uitat la mine și m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit și hotărârile de-acuma (s. n.)”[20].

Până la sfârșitul romanului, Vitoria merge după luminarea Sfintei Ana, după semnele și descoperirile pe care aceasta i le trimite, prin oameni, prin schimbările vremii sau pe alte căi.

Ea e tot timpul hiperatentă la tot ce se întâmplă, de la oamenii pe care-i întâlnește și pe care îi consideră oameni trimiși, până la vorbe aruncate într-o doară sau gesturi părut nesemnificative și până la intensitatea vântului sau la glasul naturii. Nimic nu-i scapă necercetat și neanalizat. Scrutează tot ce este înafară și se autoanalizează continuu, judecând ce are de făcut: mai întâi cum poate să-și găsească soțul, apoi care sunt criminalii și, în sfârșit, cum să-i dea în vileag.

În permanență, toate luminările le consideră un dar de la Dumnezeu și de la Sfânta Ana. Și aceste daruri le primește după credința ei: „Cred că m-a ajuta Dumnezeu și mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă (s. n.)”[21].

Închinarea și mulțumirea către Dumnezeu nu lipsesc niciodată:

„Băiatul [Gheorghiță] se închină la icoane mulțămind lui Dumnezeu pentru masă”[22].

„Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistrița, întâi munteanca și pe urmă flăcăul își făcură de trei ori semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumină”[23].

„După ce rămase singură, făcu semnul crucii, mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei unde avea să-și plece capul”[24]. Etc, etc.

Schimbările vremii le consideră drept semne de la Dumnezeu ca să facă popas (pentru că vor afla ceva important despre Nechifor) sau să meargă mai departe. Astfel, ajungând în sat la Farcașa, „când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ [din cauza viscolului și a ninsorii]. Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locașul sfânt. <Gheorghiță, vorbi ea; asta-i poruncă [de la Dumnezeu] să facem popas aici>”[25].

La Vatra Dornei află, în sfârșit, în mod oficial, că Nechifor a cumpărat 300 de oi și că a cedat la preț scăzut 100 din ele altor doi ciobani, mai săraci, pe care i-a cinstit și cu care s-a întovărășit, precum și direcția în care a plecat pe drumul de întoarcere acasă. Vitoria e tot mai aproape de ceea ce caută, citind în continuare semnele:

„Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul și a prins a bate cătră miezul-nopții. Dezghețurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate și pe sub fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi [Vitoria și Gheorghiță] au umblat în tăcere ca printr-o țară nouă. Abia o văzuseră în ajun și acum n-o mai cunoașteau. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă (s. n.). Așa deslega Vitoria înțelesul acestor înfățișări [ale vremii și ale lumii] schimbate”[26].

Vitoria dezleagă o crimă cu o gândire esențial ortodoxă și cu credință neclintită în Dumnezeu și în semnele Lui. Îndrumarea de la Domnul și de la Sfinții Lui e ca în vechime, ca în Viețile Sfinților: „Munteanca simțea într-însa mare neliniște, dar și o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruința sfintei Ana, a-i da cele dintâi lămuriri și cea mai bună îndrumare, jurui în sine lumânări și daruri mănăstirii Bistrița”[27].

Femeia își caută soțul din popas în popas. Când, la Suha, nu se mai află urma a trei ciobani, ci numai a doi dintre ei, între care Nechifor nu era, „Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru […]. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit (s. n.). Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt”[28] și să-l caute pe drumul dintre Sabasa și Suha.

Dar nu are nicio clipă îndoiala că „Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă și să le găsească. Sfânta Ana i-a dat și semn, poprind vântul și întorcându-l pe crângul său”[29].

În curând își dă seama că trebuie să-și lărgească aria de investigație. „L-am căutat pe drumul mare”, zice ea, „acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistrița are să mă îndrepte unde trebuie. […] Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-și fața și grăind lămurit numai pentru urechile ei. În vremea nopții ș-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit și altă așteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi”[30].

Încă și un alt gând îi vine „de sus”: să caute câinele lui Nechifor, pe care îl găsește la un gospodar din Sabasa:

„În gândul acesta care-i venise dintrodată, să caute câinele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înțelege lesne – nu mai era între cei vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa și-i dădea îndemnuri. Era ș-o hotărâre mai de sus [de la Dumnezeu, prin rugăciunile Sfintei Ana] – cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată”[31].

Iar câinele „a dat semn”[32] la râpa în care fusese doborât Nechifor.

Lumea n-a mai văzut un Sherlock Holmes țăran(că) ortodox(ă),, care să rezolve o crimă urmărind semnele și minunile lui Dumnezeu, dar Vitoria Lipan arată că Domnul e izvorul oricărei inteligențe. Sau că credința în Dumnezeu e izvorul raționalității, al judecății fără greș.

Ea știe că Dumnezeu nu e indiferent față de oamenii în suferință și că ce nu poate toată lumea să facă, face Dumnezeu. Ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu.

Tot parcursul ei, culminând cu aflarea lui Nechifor și dezvăluirea ucigașilor, e o minune. Puterea ei nu e a ei și tocmai pentru că nu se încrede nicio clipă în puterile ei omenești, de aceea se arată și semnele și luminările de la Dumnezeu, tot mai multe și mai clare.

Dar nu numai românii ortodocși cred astfel, pentru că și negustorul evreu David considera că „toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn. […] Vra să zică toate vorbesc: așa le-a rânduit Dumnezeu”[33].

Dacă ar fi cunoscut mai bine limbajul cosmic, Vitoria ar fi putut să-și afle și mai repede soțul, dar omul căzut din Rai pe pământ face atât cât poate, așteptând mereu luminarea lui Dumnezeu. Cuvintele cârciumarului Toma din Sabasa sunt ca o sentință biblică:

„cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele și dobitoacele. Dacă ai cunoaște înțelesurile vântului și a țipetelor de paseri, și a scheunatului dihăniilor, și a umbletului gângăniilor, și a tuturor urmelor care sunt dar nu se văd dintrodată – atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu”[34].

Ucigașul de frate din invidie e un blestemat precum Cain, care nu poate afla liniște nicăieri și niciodată, fiind urât de toată creația. De altfel, în loc de mitul lui Isis și Osiris, de care vorbește Paleologu, eu cred că parabola aceasta romanescă (fiindcă Baltagul este deopotrivă roman realist și parabolă) reface, mai degrabă, pentru vremurile mai noi, povestea uciderii Sfântului Abel de către Cain.

Deși Nechifor nu e un Sfânt precum primul Martir al lumii, Abel, totuși el vine dintr-o lume mai bună, trăind sus, la munte (ca și Abel), printre oameni ca moș Pricop (și mulți alții ca el), care mai ascultă încă de porunca iubirii de străini și de legea ospitalității. În timp ce ucigașii sunt de jos, din „țara de dincolo”, unde nu se mai păstrează „datinile de la începutul lumii”.

Ca în parabola evanghelică, se poate spune că Nechifor a coborât de la Ierusalim la Ierihon și a nimerit între tâlhari…

Însă critica a făcut să pară că, în acest roman, e vorba în primul rând despre ancestralitatea/ patriarhalitatea sau non-patriarhalitatea societății și a concepțiilor. Nu despre asta e romanul! Ci despre caracterul unei femei, care iese la iveală în condiții dramatice, despre credința ei în Dumnezeu, pe care ea însăși o verifică și o amplifică, pe tot parcursul evenimentelor.

E adevărat că noile concepții, sociale și economice, pătrund tot mai mult și alterează încet-încet vechile orânduieli, că moda cea nouă și secularizarea se fac tot mai simțite (spre exemplu: Ghiță Topor e un fel de Rică Venturiano rural, mai puțin expansiv dar la fel de melodramatic; iar Vitoria e profund indignată că inspectorii veniți să cerceteze crima la fața locului nu-și fac cruce la vederea oaselor, etc.).

Dar aici e vorba în primul rând de o femeie care s-ar fi comportat la fel și în sec. XIV și în sec. X și în sec. V, dacă nu ar fi avut oameni Sfinți pe lângă ea, ca să primească revelații de la Dumnezeu și să o informeze fără greș.

E vorba de o femeie credincioasă, care își verifică și își întărește credința în Dumnezeu. Credința ei, după ce trece prin aceste încercări, nu mai este doar una teoretică, o credință nepusă în practică. Ci credința ei o ghidează pas cu pas, precum și dragostea nealterată și sfântă pentru soțul ei.

Semnele după care se conduce, crezând fără îndoire că Dumnezeu și Sfânta Ana o vor îndruma, se confirmă ca adevărate. Credința ei cea tare nu rămâne fără răspuns.

La finalul romanului, făcându-se pentru Nechifor „slujbă mare [de înmormântare], cum puține s-au văzut în Sabasa”[35], Vitoria are grijă să împlinească și acele gesturi ritualice colaterale care sunt superstiții țărănești. Însă aceasta cred că o face mai degrabă de ochii lumii, pentru că până în acest moment, n-am văzut nicio superstiție în comportamentul Vitoriei sau al fiului ei.

Iar cei care au socotit-o doar rece, calculată și vicleană, pentru atitudinea ei de pe parcursul înmormântării și al agapei de după (când regizează un întreg teatru pentru a-i da în vileag pe ucigași, iar la final pare că a uitat totul, că se gândește la nunta Minodorei și că viața merge mai departe…), greșesc profund. Vitoria însăși le răspunde:

„eu…am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ș-am fost mulțămită și înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puține zile, cu nour. Stau și mă mir într-o privință, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea și să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat și l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos și să-l bocesc. Dar știu eu cine mi-a dat îndemn și putere (s. n.). Am făcut toate ș-am să mai fac, cât voi mai avea suflet”[36].

Baltagul e romanul iubirii curate și sfinte a unei femei însuflețite de o putere dumnezeiască pentru a-și putea găsi bărbatul ucis și pentru a-i pedepsi pe vinovați. E o femeie simplă, dar a cărei credință și judecată dreaptă o fac mai puternică și mai abilă decât un detectiv al statului.

Credința e cea care o face rațională și puternică…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/24/moara-cu-noroc/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/02/ion-si-semnele-1/; https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/04/ion-si-semnele-2/.

[3] Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței. Baltagul, Ed. Minerva, București 1979, p. 129-130. [4] Idem, p. 118-119. [5] Idem, p. 128. [6] Idem, p. 118. [7] Idem, p. 119. [8] Idem, p. 109.

[9] A se vedea: http://ziarulceahlaul.ro/icoana-facatoare-de-minuni-sfintei-ana-de-la-manastirea-bistrita-alinare-acest-veac-zbuciumat/.

[10] Mihail Sadoveanu, Baltagul, op. cit, p. 122. [11] Idem, p. 127. [12] Idem, p. 128. [13] Idem, p. 127. [14] Idem, p. 128. [15] Idem, p. 130-131. [16] Idem, p. 132.

[17] Idem, p. 135. [18] Idem, p. 134. [19] Idem, p. 137. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 168. [22] Idem, p. 127. [23] Idem, p. 146. [24] Idem, p. 153. [25] Idem, p. 155. [26] Idem, p. 168-169

[27] Idem, p. 172. [28] Idem, p. 176. [29] Idem, p. 177. [30] Idem, p. 186. [31] Idem, p. 189. [32] Idem, p. 195. [33] Idem, p. 148. [34] Idem, p. 191. [35] Idem, p. 213. [36] Idem, p. 211.

A fost canonizat Sfântul Cuvios Iacovos Tsalichis

A fost canonizat azi, 27 noiembrie 2017, de Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I al Constantinopolului, și pomenirea sa a fost stabilită în ziua de 22 noiembrie a fiecărui an. Sfântul Cuvios Iacovos Tsalichis [Ιάκωβος Τσαλίκης] a adormit în anul 1991 și a fost Starețul Mănăstirii Sfântul David din Evvia, Grecia.

Eminescu: între modernitate și tradiție [135]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

După cum spuneam și altădată, Dimitrie Cantemir a utilizat sintagma „a sufletului mâni”, denumind intenţia de a apuca fericirea cea veşnică: „Deci oricine ar fi acela carile aceiii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întâi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mâni totdeodată să întinză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare…”[1].

Tot în Bogdan Dragoș, ochii sunt numiți „ferești ale gândirii” (este ușor sesizabilă și corespondența se-mantică, pe filon isihast, cu ușile gândirii, din poemul reprodus mai devreme, pentru că atât ușile cât și ferestrele denumesc simbolic simțurile prin care pătrund impulsurile din afară, în minte și inimă[2]):  „O, ochii mei sărmane ferești ale gândirii/ Sunt prinși de flori de gheață, de pânzele pieirii /…/ Stăpânu-n orice clipă e gata să mă deie/ Afară. Cine-mi este stăpânul? /…/ e moartea fără știre”[3].

În manuscrisul Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, al lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a subliniat, în capitolul Ce sânt simțurile, următoarea definiție: „ferestrele acelea prin care întră în suflet vieața și moartea […] îndulcirile…”[4]; și ceva mai devreme, în primele pagini: „prin oareșcare ferestri întră în inimă boldul păcatului și pricinuiaște sufletului pre moartea cea fără de moarte. Pentru aceasta despre o parte, adecă, prorocul Ieremiia zicea: «s-au suit moartea prin ferestri»”[5].

Cu altă ocazie, Eminescu numește simțirile lumini, fie că se gândește la ferestre, fie la ochi (ceea ce ar fi sinonim cu ochii simțirilor, acordând tuturor simțurilor capacitatea de a vedea, de a fi vederi sau percepții inteligibile ale realității): „Și privim a tale pasuri [ale morții] cu-a simțirilor lumini”[6].

Făcând o paranteză, dacă ne gândim că Eminescu denumește casă ființa însăși („să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt” (Gelozie)) și ferestre ochii, atunci considerăm că trebuie aprofundată interpretarea unor versuri precum „Lună tu, stăpân-a mării, peste-a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci, căci „în…mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri gânditoare le privești”.

Aidoma, Luceafărul „pătrunde-n casă și în gând”, adică în simțirea trupului și a sufletului.

Denumirea de casă, pentru trup, a aflat-o poetul tot în scrierile vechi. Spre exemplu, în Cazania de la Govora citim următorul pasaj, care ne lămurește în privința acestei semnificații:

„Atunce va trimite întru ei sufletele tocma care-s ale lor, den tot fealiul de locuri, pre unii den temnița iadului, cum pre păcătoș[i] și pre nebotezații păgâni și pre eretici; sufletele acestora vor ieși den prăpăstenie împuțită, dentru loc întunecat și vor întra toate sufletele care întru al său trup și va înviia a sa casă întru carea au viețuit în ceastă lume trecătoare […].

Iar și sufletele direpților vor ieși dintru viiața ceriului, pline de slava și de lumina ceriului și bună miri[a]zmă având a Duhului Svânt. Și acelea așijderea vor întra întru trupurile sale și vor înviia casa sa și o vor împlea de slava ceriului de amândoao părțile. […] Iar după acestea, va purceade Domnul casei, Judecătoriul cel dirept la Judecată și va arăta mărimea slavei Sale…”[7].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 115. Însă aceeași reticență fundamentală față de amor ca patimă („dragostele Afroditei”) se poate citi și în opera lui Cantemir, cf. Idem, p. 109-110, 256-258, 280-282.

[2] Sfântul Augustin se referă, spre exemplu, la ușile ochilor: „El însă, închizându-și bine ușile ochilor, a interzis sufletului său să pătrundă în mijlocul unor fărădelegi atât de mari”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 223. Pentru Sfântul Augustin, vederea umană este un simț (în care poate să se imprime o percepție/ înțelegere negativă), însă vederea dumnezeiască este creatoare de lumi: „Așadar, lucrurile acestea, pe care Tu le-ai zidit, noi le vedem pentru că ele există; pentru Tine însă, ele există tocmai pentru că Tu le privești”, cf. Idem, p. 510.

Dar și Cantemir vorbește despre „ușile și ferestrele simțirilor”, cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 375.

[3] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. cit. supra. p. 83.

[4] Ms. B.A.R. 3074, f. 94v. [5] Idem, f. 2v.

Dar și Sfântul Grigorie Teologul scria, în Predica a XI-a, că trebuie să ne păzim simțurile, „ca nu cumva să se suie moartea prin ferestrele noastre”, cf. PG 35, col. 837-838.

[6] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, p. 919.

[7] Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductiv, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 195. Sublinierile ne aparțin.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 15, cf. LXX

1. Iar Tu, Dumnezeul nostru, [ești] bun și drept, îndelung-răbdător și [cu] milă cârmuind toate.

2. Căci și dacă avem să păcătuim, ai Tăi suntem, știind tăria Ta. Și nu vom păcătui, știind că ai Tăi am fost socotiți.

3. Căci a Te înțelege pe Tine [este] întreaga dreptate [τὸ γὰρ ἐπίστασθαί Σε ὁλόκληρος δικαιοσύνη] și să știi [a ști] tăria Ta [este] rădăcina nemuririi [καὶ εἰδέναι Σου τὸ κράτος ῥίζα ἀθανασίας].

4. Căci nici [nu] ne-a înșelat pe noi gândirea oamenilor cea cu rău meșteșug [οὔτε γὰρ ἐπλάνησεν ἡμᾶς ἀνθρώπων κακότεχνος ἐπίνοια], nici truda cea fără de rod a scriitorilor umbrei [οὐδὲ σκιαγράφων πόνος ἄκαρπος] [și nici] chipul mânjit [cu] culori potrivite [εἶδος σπιλωθὲν χρώμασιν διηλλαγμένοις],

5. a căror față vine celor nebuni întru poftă [ὧν ὄψις ἄφροσιν εἰς ὄρεξιν ἔρχεται] și poftește al mortului chip [ποθεῖ τε νεκρᾶς εἰκόνος] [și] vederea cea fără de suflare [εἶδος ἄπνουν][1].

6. [Căci] iubitorii de cele rele [sunt] și cei vrednici de astfel de nădejdi. [Și la fel sunt] și cei care fac și cei care poftesc și cei care se închină [idolilor].

7. Căci și olarul [κεραμεὺς], călcând pământul cel moale, cu osteneală zidește, spre slujba noastră, câte una. Iar din același lut a zidit și vasele cele curate ale lucrurilor cele slujitoare, [dar] și cele dimpotrivă, asemenea pe toate. Și [din] acestea două, [după] care [cum] este folosul fiecăruia, judecător[2] [este] lucrătorul în lut [ὁ πηλουργός].

8. Și lucrătorul cel rău zidește dumnezeu deșert [θεὸν μάταιον] din același lut – [el] care, cu puțin mai înainte, din pământ născându-se, după puțin merge [în cel] din care a fost luat, a sufletului datorie cerându-și –,

9. ci [căci] grija lui nu este că se va osteni, nici că are viață scurtă, ci se sădește aurarilor și argintarilor și pe căldărari îi urmează și slavă crede [că are], că[ci] zidește pe cele înșelătoare.

10. Cenușă [este] inima lui [σποδὸς ἡ καρδία αὐτοῦ] și mai neînsemnată [decât] pământul [este] nădejdea lui [καὶ γῆς εὐτελεστέρα ἡ ἐλπὶς αὐτοῦ] și mai necinstită [decât] lutul [este] viața lui [πηλοῦ τε ἀτιμότερος ὁ βίος αὐτου].

11. Că nu L-a cunoscut pe Cel care l-a zidit pe el [ὅτι ἠγνόησεν τὸν πλάσαντα αὐτὸν] și pe Cel care i-a suflat lui suflet lucrător [καὶ τὸν ἐμπνεύσαντα αὐτῷ ψυχὴν ἐνεργοῦσαν] și pe Cel care i-a suflat [lui] pe Duhul Cel viu [καὶ ἐμφυσήσαντα Πνεῦμα Ζωτικόν],

12. ci au socotit[3] a fi o jucărie viața noastră [ἀλλ᾽ ἐλογίσαντο παίγνιον εἶναι τὴν ζωὴν ἡμῶν] și traiul [nostru] o sărbătoare avantajoasă [καὶ τὸν βίον πανηγυρισμὸν ἐπικερδη]. Căci trebuie acum, zice [el][4], de unde [se poate], [și] din rău a strânge [ceva].

13. Căci el [mai mult] decât toți a știut că păcătuiește, zidind, al lucrului [din lucrul] de pământ, vase ușor de spart și cioplite.

14. Și toți [sunt] cei mai nebuni [πάντες δὲ ἀφρονέστατοι] și cei bolnavi [mai mult] decât sufletul celui prunc [καὶ τάλανες ὑπὲρ ψυχὴν νηπίου]. [Pentru că sunt] vrăjmașii poporului Tău, asuprindu-l pe el.

15. Că și pe toți idolii neamurilor i-au socotit „dumnezei”, cărora nici folosul ochilor [nu le este] întru vedere, nici nasurile [lor] întru tragere de aer, nici urechile a auzi, nici degetele mâinilor întru atingere și picioarele lor [sunt] nefolositoare pentru urcare.

16. Căci omul i-a făcut pe ei[5] și cel care a fost împrumutat [cu] duh i-a zidit pe ei. [Pentru] că niciun om [nu] poate să zidească un dumnezeu asemenea Lui,

17. ci muritor fiind, muritor face, [cu] mâinile cele fărădelege. Că mai bun este [el decât] lucrurile închinărilor sale, pe care el le-a trăit, iar acelea niciodată.

18. Dar și la vietățile cele mai vrăjmașe se închină, căci [cu] nebunia se unesc [și decât] celelalte sunt mai rele.

19. Și nici [nu] câștigă cele bune, cât să dorești ca în fața vietăților [οὐδ᾽ ὅσον ἐπιποθῆσαι ὡς ἐν ζῴων ὄψει καλὰ τυγχάνει], ci au fugit și de lauda lui Dumnezeu și de binecuvântarea Sa [ἐκπέφευγεν δὲ καὶ τὸν τοῦ Θεοῦ ἔπαινον καὶ τὴν εὐλογίαν Αὐτοῦ].


[1] Se referă la idoli.

[2] El decide ce fel de vas trebuie să zidească.

[3] Se referă la oamenii idolatri.

[4] Omul idolatru, păcătos, avar.

[5] Pe idoli.

Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru mulți dintre noi moștenirea, cui lăsăm moștenire averea noastră, e o problemă reală. Pentru că ori nu avem copii, ori nu avem copiii pe care ni i-am fi dorit. Și, în ambele situații, a-l găsi pe moștenitorul nostru e tot la fel de greu cu a-ți găsi o soție sau un naș veritabil. Pentru că moștenitorul trebuie să te moștenească nu doar la nivel fizic, ci și spiritual.

Când e vorba de o operă și de o carieră bogată, când e vorba de o industrie întreagă concepută de tine sau de o instituție pe care ai creat-o de la zero, vrei să te vezi în cel care te moștenește. Și aceasta, pentru că vrei ca proiectul tău, opera ta, munca ta de-o viață să dăinuie și după moartea ta. Pentru că tocmai de aceea te zbați toată ziua: pentru ca să lași ceva în urma ta, ceva însemnat, ceva de care o întreagă lume are nevoie.

În descendența duhovnicească, fiul duhovnicesc primește de la Părintele său duhovnicesc anumite obiecte și cărți, anumite manuscrise ale sale, dar, în primul rând, Părintele duhovnicesc se întipărește în ființa fiului său duhovnicesc ca o icoană vie, pe care acesta o portă cu evlavie în ființa sa. De aceea, moștenirea pe care el o primește e în același timp duhovnicească și materială, e nevăzută și văzută, pentru că el s-a schimbat cu totul în viețuirea dimpreună cu Părintele său, dar ceea ce a primit de la el, sub formă materială, are o valoare unică. Pentru că lucrurile materiale poartă amprenta duhovnicească a Părintelui său.

Un copil iubitor și ascultător primește cu dragoste de la părinții și bunicii lui moștenirea pe care ei i-o lasă. Și fiecare lucru primit e mai mult decât văd alții, pentru că el este amprentat de iubirea pentru predecesorii săi. Și păstrarea și administrarea lucrurilor primite ține de familie.

Însă un poet, un artist, un scriitor, un Sfânt, un inventator, un făuritor de instituții, când lasă cuiva moștenire ceea ce el a creat toată viața, își lasă moștenirea unui om de conștiință într-o perspectivă largă, globală, pentru că moștenirea lui vizează pe toată lumea și nu doar cercul îngust al unei familii. Căci și Sfântul și scriitorul și inventatorul au nevoie de moștenitori reali, cu conștiință, pentru că lucrurile nu se păstrează de la sine. Ci, după moartea lor, lucrurile lor trebuie păstrate, întreținute, apreciate, iubite, facilitate publicului larg, pentru ca ele să ajungă la cât mai mulți.

Și când vedem azi, în Biserică, Sfinte Moaște, Sfinte Icoane, cărți de sute de ani, trebuie să fim conștienți de faptul că toate acestea au fost păstrate și întreținute de sute de ani de oameni reali, de oameni atenți, de oameni care le-au protejat de distrugere și le-au adus până la noi. Iar multele cărți ale Tradiției Bisericii, care s-au pierdut în mod total sau parțial, sunt o durere și o lipsă incalificabilă pentru cei care înțeleg aceste pierderi sfinte.

De aceea, când punem problema banilor Bisericii sau a donațiilor și a contribuțiilor pentru Biserică trebuie să o punem în interiorul ecuației moștenirii pe care o lăsăm urmașilor noștri. Ce lăsăm noi, în Biserică, celor de după noi? Cum îi ajutăm noi, pe cei care vor veni după noi, să înțeleagă teologia și istoria Bisericii și să trăiască în mod sfânt la nivel eclesial?

Căci dacă o casă nu rămâne în picioare, dacă nu e întreținută în mod continuu, cum să rămână o Biserică sau o bibliotecă teologică în picioare, dacă nimeni nu le întreține? Și casele și Bisericile și bibliotecile teologice nu se țin doar cu 50 de lei pe an în picioare, ci cu mulți bani și cu multă dăruire zilnică. Iar problema nu e „cât dăm pentru Biserică”, ci cu cât trebuie să contribuim în mod continuu pentru Biserică și pentru orice instituție fundamentală a țării noastre și a întregii lumi. Pentru că instituțiile teologice și cele culturale trebuie să meargă mai departe. Bibliotecile trebuie să fie tot mai încăpătoare și mai diversificate. Supermarketul nu înseamnă doar mâncare și băutură, ci și cărți, și computere și obiecte de tot felul pentru folosul nostru zilnic. Pentru urmașii noștri sunt importante și cimitirele, în care sunt îngropați strămoșii lor, dar și istoria clară și nefalsificată a trecutului lor.

Bisericile trebuie să fie frumoase și încăpătoare, bine întreținute și pline de viață sfântă, pentru că viața eclesială se învață din cărțile Bisericii și nu de aiurea. Dacă vrem o lume tot mai bună, ea începe cu noi, ea începe de aici, din Biserică, iar Biserica e împreună cu orice instituție care vrea binele umanității. Din acest motiv, relațiile instituționale dintr-un stat nu sunt doar o vorbă,  ci și un fapt real, și fără ele nimic nu funcționează cum trebuie.

Pentru că nici în familie lucrurile nu funcționează, dacă nu există relații reale, profunde, bazate pe iubire și încredere reciprocă. Iar moștenirea reală constă tocmai în profunda experiență pe care copiii o învață de la noi, cei maturi și bătrâni, și pe care ei o personalizează în viața lor.

Ce moștenire lăsăm și cui o lăsăm? Dacă nu o lași cui trebuie, ea se năruie în scurt timp. Iar moștenirea reală e cea pe care Dumnezeu o binecuvintează și dorește ca ea să rămână.

Însă, dacă e să luăm în calcul Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], moștenirea noastră nu are niciun viitor din perspectiva Domnului. Singurul ei viitor e acela că…trebuie să se năruie. Pentru că El i-a spus arhonului, stăpânitorului: „Toate câte ai vinde [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον] și împarte-le săracilor [καὶ διάδος πτωχοῖς]!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Nu i-a spus cui, nu i-a spus la câți săraci, din care sat sau oraș, din care țară, ci doar că moștenirea trebuie împrăștiată, trebuie dată săracilor, pentru ca să o ai cu adevărat, pentru ca să te folosești duhovnicește prin milostenie. Pentru că din porunca Domnului înțelegem că adevărata noastră moștenire e milostenia, adică împărțirea moștenirii materiale, pentru a-I urma Domnului. Și când împarți averea ta, îți faci din inima ta un cer [Ibidem], pentru că tezaurizezi în tine slava lui Dumnezeu. Milostenia ne umple de slava lui Dumnezeu, ca și celelalte porunci dumnezeiești, și dacă împlinim poruncile Sale, noi devenim un cer al multor virtuți sfinte, și numai astfel Îi putem urma Lui [Ibidem].

Pentru că atunci când ne uităm la Apostolii Domnului vedem niște Sfinți Bărbați, care au lăsat toate pentru El, pentru ca să devină vistierii ale prezenței și ale propovăduirii Sale. S-au dezgolit de ei și de lumea lor, s-au sărăcit de cele ale lumii, pentru ca să se lase pictați dumnezeiește de Chipul ființial al Tatălui, de Fiul Lui, Cel întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și Fiul Tatălui S-a pictat în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și i-a făcut biserici sfințite pe fiecare în parte și propovăduitori dumnezeiești ai Lui în Biserica Sa. Pentru că ei au avut nevoie să devină cărți vii, scrise de Dumnezeu și care să vorbească în armonie unii cu alții, pentru ca toți să vadă că sfințenia e personală, dar că ea se trăiește numai în comuniunea Bisericii.

Căci dacă te desparți de Biserică, nu Îl găsești pe Dumnezeu, ci o perspectivă idolatră asupra eclesialității. Pentru că ori îți faci religia ta, care să fie potrivită cu propriile tale înșelări demonice, ori te afiliezi unei confesiuni sau religii, care seamănă cu propria ta decadență. Și cel care spune că nu crede în Dumnezeu sau că nu crede în nimic, atunci crede în el însuși, în propriile sale minciuni sau limitări, și starea lui de necredință e…o formă religioasă de existență, una parazitară, dar religioasă.

De aceea, unii nu au ce să lase moștenire sau moștenirea lor e una negativă, pe când alții caută omul potrivit pentru o moștenire de proporții. Și moștenirea teologică și duhovnicească este și va fi una fericită, binecuvântată de Dumnezeu, fapt pentru care se perpetuează în istorie ca un fapt benefic pentru Biserică și pentru întreaga lume.

Însă Domnul i-a poruncit arhonului să vândă averea materială pentru ca să primească de la El pe cea spirituală. El i-a poruncit să se dezbrace de sine și de cele materiale pentru a intra în Împărăția Lui. Căci și noi ne putem lăsa moștenirea altora nu pe buza morții, ci din timp, pentru a fi liberi interior față de ceea ce posedăm. Există legislație în acest sens, există cadru legal pentru a ne despovăra de propria noastră avere sau pentru a ști din timp cine ne moștenește. Dar pentru a face acest pas trebuie să ai curajul vieții duhovnicești, trebuie să îți pese de sufletul tău și de mântuirea ta mai mult decât de lucrurile pe care le-ai moștenit sau le-ai dobândit în întreaga ta viață.

Pe de altă parte, în sinaxarul Bisericii există Sfinți care au fost foarte bogați, care au trăit într-o mare bogăție toată viața, dar cărora bogăția nu le-a omorât viața duhovnicească. Pentru că ei, în mijlocul atâtor averi, nu prețuiau lucrurile materiale în detrimentul celor duhovnicești, ci, fiind absorbiți cu totul de iubirea lui Dumnezeu, trăiau ca și când nu ar fi avut nimic, pentru că El era adevărata lor avere. Și viața ascetico-mistică, în mijlocul lumii și a multor averi, e iarăși un mare curaj duhovnicesc, pe care numai Dumnezeu ni-l poate da.

Pentru că ceea ce ai sau nu ai din punct de vedere material nu e problema centrală în viața creștină, ci problema noastră numărul unu este viața cu Dumnezeu. De aceea, „cele cu neputință în fața oamenilor este [sunt] cu putință în fața lui Dumnezeu [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Căci împreună cu El putem face lucruri care păreau imposibile, putem trece peste situații care păreau insurmontabile, putem crește la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu, de sine și a oamenilor, pentru că El ne ajută, din interiorul nostru, să facem toate aceste lucruri. Și dacă toate aceste lucruri sunt niște realități, pentru că oamenii se pot schimba la nesfârșit în relație cu Dumnezeu, atunci a prefera altceva decât pe El înseamnă a te mulțumi cu nimic.

Așadar, iubiții mei, suntem moștenirea lui Dumnezeu, dacă suntem moștenitorii Împărăției Sale! Ba, mai mult, suntem mădularele mistice ale lui Hristos Dumnezeu, pentru că noi toți suntem Biserica Lui. Și mădularele nu pot trăi separate de trup, ci toate sunt ale trupului și sunt împreună și se ajută reciproc, pentru că formează un tot unitar. Căci noi, deși mulți, suntem una întru El, pentru că suntem umpluți de aceeași slavă dumnezeiască a Lui, fiind hrăniți de aceleași Taine și Slujbe ale Sale. Noi, aici, în Biserica Lui, suntem unii lângă alții, dar și unii pentru alții și unii în alții în mod duhovnicește. Pentru că ne ajutăm unii pe alții și ne avem unii pe alții în inimile noastre. Și de aceea, pentru câți ne rugăm, cu atâți și suntem milostivi. Cărora le facem bine, le facem bine în mod iubitor și ne facem un mare bine în același timp. Pentru că binele ne ajută reciproc, umplând de bucurie și pe cel care dă și pe cel care primește milostenie.

Postim și ne rugăm și citim și facem bine tuturor, trăind ultimele zile ale lui noiembrie cu o tot mai mare pace, pentru că decembrie acesta ne va vorbi în mod foarte frumos despre Domnul. Ne va spune că El a venit în lumea noastră ca un Prunc, iar colindele noastre vor exprima bucuria sfântă a venirii Lui la noi. Și, cu toată prigonirea Lui, cu toată răstălmăcirea cuvintelor și a faptelor Sale, noi suntem umpluți de cumințenie și de frumusețe dumnezeiască prin venirea Lui la noi, pentru că ne ajută să creștem duhovnicește pe fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, dacă Domnul ne învață să fim curați și frumoși, să nu ne întristăm nicio clipă! Pentru că viața despre care El ne vorbește este viața Lui care coboară în noi și ne sfințește. Și noi doar cu El suntem creștini, doar cu El suntem în Biserica Lui și doar El ne învață continuu ce să facem cu viața noastră. Amin!


[1] Scrisă pe 20 noiembrie 2017, într-o zi de luni, pe timp de soare, după ploaia de dimineață.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén