Iubiții mei[1],

toate cele 4 duminici ale lunii noiembrie 2017 au Evanghelii care ne vorbesc despre milostivire. Despre faptul de a fi milostivi cu cei săraci, cu cei scăpătați, cu cei neajutorați, pentru că milostivirea este una din caracteristicile fundamentale ale vieții creștine. Pentru că, dacă nu suntem buni la suflet, dacă nu știm să iertăm și să binecuvântăm, dacă nu știm să ne rugăm și să-i sfătuim pe oameni cu blândețe, e semn că nu ne bucurăm în mod zilnic de mila lui Dumnezeu. Căci de aceea nu știm să dăm altora: pentru că nu ne smerim continuu ca să primim zilnic mila lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, pe cei smeriți, îi înalță [Lc. 1, 52] pe fiecare zi, pe când, pe cei mândri în cugetul inimii lor, îi risipește [Lc. 1, 51], îi împrăștie, îi face nestatornici în cugetele lor, pentru că îi lasă în dorințele lor cele păcătoase.

– Și ce înseamnă să fii înălțat de către Dumnezeu, dacă te smerești în fața Lui?

– Înseamnă să fii umplut de slava Lui și, întru slava lui Dumnezeu, să trăiești și să muncești și să Îl lauzi pe Dumnezeu pentru toate, simțind că tu le faci pe toate cu Dumnezeu, pentru că trăiești împreună cu El. Pentru că adevărata înălțare a omului e cea care se face prin slava Lui. Numai slava Lui ne înalță la gânduri înalte și la o viață sfântă, la o viață care iubește mereu coborârea în smerenie. Coborârea duhovnicească, cu mintea și cu inima dedesubtul tuturor oamenilor și a întregului Iad, pentru a chema mila lui Dumnezeu. Căci numai de acolo, de sub toată creația lui Dumnezeu, rugăciunea este plină de smerenie, pentru că numai tu te vezi cel mai păcătos dintre toți și ceri mila lui Dumnezeu ca pe singura nădejde pe care o ai. Numai de acolo poți striga în mod autentic, când simți că numai tu ești nevrednic de mila Lui. Dar, cu toată nevrednicia ta, tu te încrezi în Cel prea-milostiv, în Singurul cu adevărat milostiv, în Dumnezeul mântuirii noastre, și, strigând către El, aștepți mila Lui dedesubtul întregii Lui creații.

Și El te înalță de acolo, „din Iadul cel mai adânc [ἐξ ᾍδου κατωτάτου]” [Ps. 85, 13, LXX]! Te înalță prin slava Lui, pentru că iubește să audă glasul pocăinței smerite, glasul pocăinței care nu se încredere deloc în sine.

Pe tine, cel flămând de mila Lui, El te umple de bunătățile slavei Sale [Lc. 1, 53]. Pe tine, cel care vii la El, Dumnezeu te ajută, pentru ca să pomenești mereu mila Lui față de tine [Lc. 1, 54]. Pentru că El întărește mila Lui în cei care se încred în El [Ps. 102, 11, LXX], o face să fie statornică în ei, pentru că mila Lui este întru veac [Ps. 105, 1, LXX], e veșnică și îi umple în mod veșnic pe Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că mila Lui izvorăște veșnic din ființa Sa și este îmbrățișarea cu care El ne îmbrățișează pe toți și ne vrea binele veșnic pentru noi toți.

Tocmai de aceea, duminicile lui noiembrie, prin Evangheliile lor, vor să ne învețe mila lui Dumnezeu. Vor să ne facă să ne încredem cu totul în Dumnezeul nostru, în singurul Dumnezeu, Care Se milostivește continuu de creația Sa și îi vrea binele autentic, adică viața în sfințenie și în bucurie dumnezeiască pentru toată veșnicia.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31] ne arată în mod clar faptul că binele are consecințe veșnice. Că milostivirea noastră interioară, exprimată în fapte bune, ne face părtași vieții cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu, iar că indiferența și nemilostivirea ne aruncă în Iadul chinurilor celor veșnice. Pentru că focul Iadului nu e unul material, ci e slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, care izvorăște veșnic din ființa lui Dumnezeu, și pe care cei păcătoși o simt ca suferință și chin veșnic, pe când, pentru cei Sfinți, ea este lumina și bucuria lor cea veșnică.

În Iad ne chinuie iubirea neîmpărtășită a lui Dumnezeu, iubirea Lui pe care nu am vrut-o, de care am râs, pe care am negat-o. În Iad ne chinuie frumusețea Lui care nu are loc în noi, ne chinuie bunătatea Lui care nu se poate odihni în răutatea noastră, în egoismul nostru, în sărăcia noastră interioară.

Și simțim acest lucru încă de aici, în inima noastră, și în visele noastre tulburate de întâmplări negre. Ce simțim noi când drăcuim, când ne batem joc de Biserică și de cele Sfinte ale ei, când îi înjurăm pe Sfinți, când spunem hule la adresa lui Dumnezeu, când îi disprețuim pe cei pe care îi considerăm „mai prejos” de noi? Simțim o întunecare și o răceală demonică în inima noastră, o singurătate interioară din ce în ce mai mare, o falsă impresie de „putere” și de „stabilitate”, împreunate însă cu frica de toți și de toate, cu neîncrederea majoră în oameni…

Însă cum suntem noi „puternici” fără ajutorul lui Dumnezeu și „stabili” interior, dacă ne e frică de oricine, dacă ne ascundem banii și intențiile în chip și fel, pentru ca nici cei apropiați, din familia noastră, să nu ne cunoască realitatea noastră interioară? Ce „putere” e aceea, care se teme de orice cuvânt și de orice privire a celor din jurul lor?

Păcătoșii nepocăiți se tem și de umbra lor, dar fac pe „vitejii”. Visurile lor sunt o oglindire a vieții lor. Câini și șerpi, demoni și glasuri, cutremure și zboruri false populează visurile lor. Fricile și întunericul din ei, patimile lor cele vii apar ca monștri în visurile lor, pentru că sunt ceea ce fac zi de zi. Iar zi de zi, păcătoșii nepocăiți trăiesc încercând să facă abstracție de Dumnezeu, de prezența Lui acaparatoare, de prezența Lui pe care o simți și o vezi pretutindeni în creația Sa, pentru ca în locul voii Lui să troneze…voia lor.

Și lumea noastră, din ce în ce mai secularizată, mai păgânizată, mai indiferentă față de Dumnezeu, încearcă să trăiască după voia ei…aici, în creația lui Dumnezeu. Însă pseudo-viața lumii nu e viața reală a omului, cea duhovnicească. Viața ei e una telurică, plină de pofte și de patimi, pe când viața omului e cea duhovnicească, cea eclesială, care se trăiește în Biserică. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu și nu s-a auto-creat pe sine. Și Cel care ne-a creat pe noi, ne-a creat potrivit scopului Său celui veșnic. Iar ca să trăiești după cum vrea Dumnezeu, trebuie să Îl accepți pe El în viața ta și să trăiești împreună cu El tot timpul, pentru ca să fii veșnic cu El. Dar dacă nu vrei să Îl ai pe El în tine și cu tine, în mod inexorabil tu trăiești o viață parazită, o viață improprie omului, o viață pătimașă, o viață nerațională, improprie scopului tău veșnic. De ce? Pentru că Cel care ne-a făcut pe noi, ne-a făcut să funcționăm potrivit Lui, așa după cum o mașină, construită de noi, funcționează conform parametrilor după care am construit-o. Iar după cum computerul nostru nu zboară și nici nu poate face clătite, pentru că el a fost creat să stea pe masă și să ne ajute la tot felul de munci intelectuale, tot la fel omul nu poate fi „ateu” și, în același timp, „împlinit” ca om. Pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca o ființă religioasă, care trebuie să trăiască și să se împlinească numai în relația ei cu Creatorul său.

Computerul e bun la scris, asculți muzică datorită lui, vezi filme, poți să vorbești pe chat, dar nu poți face copii cu computerul. Computerul stă pe masă și nu în patul tău! Nu poți să dormi cu el în pat, nu poți face dragoste cu computerul tău, dar poți face dragoste cu nevasta ta, pe care ți-ai asumat-o în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, în Biserică, căsătorindu-te cu ea și trăind în mod responsabil împreună cu ea.

Pentru că tu ai un organ sexual care intră în mod perfect în organul ei sexual, așa după cum ne-a creat pe noi Dumnezeu. Iar penisul și vaginul fac parte din organele reproducătoare ale omului[2], pe când anusul ambelor sexe face parte din aparatul digestiv al omului[3].

Tocmai de aceea sexul anal și bucal sunt exprimări perverse ale sexualității noastre, pentru că gura și anusul sunt folosite în procesul de hrănire al trupului nostru și nu sunt „organe sexuale”, ci numai penisul și vaginul fac parte din organele care asigură procesul sexual de reproducere al omului. Iar când Biserica vorbește de familia adevărată sau tradițională, ea se referă la familia formată din bărbat și femeie, cununați civil și apoi religios, și în cadrul căreia, în urma relațiilor lor intime, rezultă copii, pe care și-i asumă și îi cresc în credința creștină. Dar copiii se nasc în familie nu prin intermediul anusului și nici pe cale bucală, ci pe calea sexuală, creată de Dumnezeu, care e o minune de la cap la coadă. Căci e prea-minunat drumul pe care îl parcurg cele două celule sexuale, care se unesc, cu harul lui Dumnezeu, pentru a se naște un om[4], în care Dumnezeu pune sufletul creat de El, suflet creat atunci pentru acel om și care e unic.

De aceea, noi, creștinii, nu putem „apăra” anormalitatea sexuală, adică perversiunile sexuale sau sexul cu animale și obiecte, pentru că ele sunt inumane. Ele nu îl ajută pe om să se nască și să crească în mod duhovnicește, ci îl strică sufletește și trupește. Pentru că sexualitatea reproducătoare trebuie să se activeze numai în cadrul căsătoriei binecuvântate de Dumnezeu, ca eventualii copii reieșiți de aici să fie asumați și crescuți în mod autentic.

Așadar, omul nu poate fi om împlinit fără Dumnezeu, el nu se poate înmulți altfel decât a stabilit Dumnezeu și orice rea întrebuințare a normalității lui Dumnezeu din creația Sa îl dezumanizează pe om.

De aceea, bogatul cel nemilostiv din Evanghelia de azi este un om dezumanizat pentru că a folosit cele ale lui Dumnezeu într-un mod anormal. Le-a folosit împotriva lui, a împlinirii sale celei veșnice. Căci bogăția lui, primită de la Dumnezeu, nu a folosit-o ca pe un mijloc de umanizare a sa, de apropiere de oameni, ci ca pe un mijloc de însingurare a lui. S-a veselit de unul singur, s-a veselit pătimaș și a ajuns să fie singur în mod veșnic, adică în Iad [Lc. 16, 23]. Pe când Sfântul Lazaros [Λάζαρος], cel sărac și bolnav, pentru că a răbdat toate nefericirile în viața sa, fără ca prin acestea să ajungă un neom, a fost primit în sânurile [ἐν τοῖς κόλποις] lui Avraam [Lc. 16, 23, BYZ], în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde se veselesc cei plini de milostivirea lui Dumnezeu.

Și, prin Evanghelia de azi, Domnul ne arată că Raiul și Iadul sunt cele două locuri ale veșniciei, și că în unul dintre ele mergem ca o consecință a vieții noastre de aici, de pe pământ. Pentru că nu mai există o altă viață, în sensul falsei-reîncarnări păgâne, în care noi să ne reîntrupăm, ci așa cum vom fi judecați de către Dumnezeu, potrivit vieții noastre pământești, cea unica și singura, așa vom fi trimiși în Rai sau în Iad. Pentru că vom fi trimiși acolo unde am dorit toată viața să fim și pentru care ne-am construit interior. Pentru că am ales, încă de aici, unde vrem să fim.

Așa că omul păcătos și care nu se pocăiește de păcatele sale dorește viața telurică, pământească, plină de patimi, pe când omul duhovnicesc se curățește continuu de patimile sale și trăiește potrivit voii lui Dumnezeu, pentru că voia Lui e adevărata voie a omului. Căci omul a fost creat religios de către Dumnezeu, a fost creat îndreptat spre El, a fost creat plin de slava Lui, pentru ca să trăiască ca un om sfânt, ca un împărat duhovnicesc peste tot pământul. De aceea, acum, când trăim duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, noi stăpânim toate și le avem pe toate ale lui Dumnezeu, pentru că, în primul rând, ne stăpânim sufletul și trupul nostru. Dar le stăpânim pe toate nu pentru că le avem pe toate „în posesia” noastră, ci pentru că ne dezlipim interior de toate lucrurile, pentru ca să le privim și să le avem în mod duhovnicește pe toate.

Și când te-ai dezlipit de toate interior pentru Domnul slavei, când L-ai dorit pe El în locul întregii Lui creații, atunci te bucuri de toate ale Lui și le vezi pe toate frumos și în slava Lui. Și, deși tu ai puține în stăpânire directă, tu le stăpânești pe toate ale Lui, pentru că le vezi pe toate în frumusețea și curăția lor de la Dumnezeu. Căci cerul și pământul, munții și oceanele, copacii și florile, animalele și păsările, oamenii și cărțile, construcțiile de tot felul și descoperirile făcute de om, cu harul lui Dumnezeu, sunt spre înțelegerea și bucuria noastră. Și stăpânești ceva în sufletul tău, numai dacă le contempli și le înțelegi cu harul lui Dumnezeu. Numai dacă te bucuri în mod sfânt de ceea ce vezi.

Dar dacă consideri că „bogăția ta” e numai ceea ce posezi în mod efectiv și vrei să păstrezi, în mod egoist, acea mică bogăție a ta, reducerea ta la atât de puțin te dezumanizează. Pentru că bogăția e pentru a ne crea relații, prieteni, oameni care ne iubesc și pe care îi iubim, și nu pentru a ne îndepărta de oameni. Banii, folosiți duhovnicește, sunt cartea de vizită a bunelor relații între oameni. Pentru că, prin banii pe care îi avem, noi nu ne închidem în fața oamenilor, ci ne deschidem și mai mult lor, dorind să bucurăm pe cât mai mulți.

Însă Domnul nu ne vorbește azi numai de banii risipiți pe petreceri, pe plăceri egoiste, ci și de răbdarea sărăciei și a bolilor cu inimă bună și mulțumitoare. Pentru că bogații se mântuie prin multe milostenii și prin faceri de bine, alături de o viață ascetică susținută, pe când oamenii săraci se mântuie prin răbdarea lor și prin inima bună și smerită în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea, Dumnezeu le cere săracilor nu să fie invidioși și răutăcioși cu cei avuți, ci să fie muncitori și răbdători, pentru că răbdarea lor mucenicească e mântuitoare. Pentru că adevărata bogăție e cea a sufletului, e bogăția virtuților, e bogăția sfințeniei și fără aceasta nimeni nu e frumos în fața lui Dumnezeu.

Căci tot ceea ce vedem în lume și tot ceea ce avem sunt daruri de la Dumnezeu, dar bogăția sufletului e bogăția pe care ne-am acumulat-o noi împreună cu Dumnezeu, prin milosteniile noastre după putere, prin rugăciunile neîncetate, prin iubirea și curăția vieții noastre, prin sinceritatea și munca noastră, prin citirile noastre teologice și înțelegerile noastre duhovnicești, pin postirile și privegherile noastre. Tot binele pe care l-am făcut și îl facem în mod continuu e bogăția noastră reală, singura noastră bogăție, pe când ceea ce avem ca moștenire și ca proprietate personală sunt trecătoare. Le vor moșteni alții, le vor avea alții în stăpânire, se vor deteriora în cursul vremii…dar ceea ce avem în sufletul nostru nu se deteriorează niciodată. Pentru că aceea e comoara [ὁ θησαυρὸς] [Mt. 6, 21, BYZ] noastră, binele făcut cu Dumnezeu, binele care ne-a umanizat și care e o continuă deschidere spre bine.

De aceea, iubiții mei, a da milostenie e o necesitate pentru noi! A da altora ceva de mâncare, de băut, de îmbrăcat, de citit înseamnă a ne da nouă frumusețe și viață veșnică. Pentru că numai dacă dai oamenilor milă, respect, iubire, primești de la Dumnezeu mare milă, iertare și bucurie veșnică. Iar noi dăruim ca niște oameni, dăruim lucruri mici și trecătoare, pe când Dumnezeu ne dăruie lucruri veșnice și în mod infinit mai mult decât dăruim noi.

Iar dacă așa stau lucrurile, dacă primim veșnic conform cu ceea ce facem aici, acum, ce ne împiedică să fim milostivi? Ce ne împiedică să fim buni, dacă noi dăruim din cele ale lui Dumnezeu, din cele primite de la El? Însă, pentru ca să ne putem dezlipi de lucruri cu ușurință, trebuie să ne curățim de patima iubirii de sine și de lucruri. Căci iubirea pătimașă față de noi și de lucrurile noastre ne face nemilostivi, adică ne face să ne închidem milostivirii lui Dumnezeu. Iar dacă ne închidem milostivirii lui Dumnezeu, în Iad ne va chinui veșnic tocmai mila Lui față de noi, iubirea Lui care nu va găsi loc în noi, pentru că suntem plini de ură și de răzbunare.

Ultimul verset din Evanghelia de azi ne-a spus acest lucru: „Dacă de Moisis și de Profeți nu ascultă [Εἰ Μωσέως καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], [nu] vor crede nici dacă cineva are să învie din morți [οὐδέ, ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ, πεισθήσονται]” [Lc. 16, 31, BYZ]. Dacă oamenii nu ascultă de Sfinții Bisericii, ei vor nega și minunile evidente, ca aceea a învierii cuiva din morți. Și în primul rând oamenii neagă învierea lui Hristos din morți, învierea prin care ne-a mântuit pe noi și ne-a dat viață veșnică.

Însă, cine a negat învierea Lui, a sfârșit în mod prost. Ideologia comunistă a sfârșit-o prost, pentru că oamenii nu au nevoie numai de mâncare și de băutură, ci și de libertate duhovnicească. Iar libertatea de a-ți sfinți viața e adevărata libertate a omului, prin care te faci înger în trup, o ființă îndumnezeită, un fiu al lui Dumnezeu, pe când individualismul, ateismul, promiscuitatea, amoralitatea îl desfigurează pe om, îl fac un iad ambulant, care se pregătește pentru Iadul cel veșnic.

Așadar, așa stând lucrurile, iubiții mei, să alegem întotdeauna să trăim și să murim cu Dumnezeu! Pentru că viața duhovnicească e mereu o viață pregătită să fie cu Dumnezeu, și în viață și în moarte.

Să trăim ca niște înviați din morți, înviați de către Cel care a murit pentru noi, ca viață veșnică să avem!  Pentru că Dumnezeu e bucuria și viața noastră veșnică, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Am scris predica de față în ziua de 1 noiembrie 2017, începând de la ora 9. 29. O zi de miercuri, cu soare, dar afară sunt doar 4 grade.

[2] A se vedea: http://inimafericita.ro/2014/08/17/organele-sexuale-si-aparatul-reproducator/.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aparatul_digestiv.

[4] A se vedea filmul de aici: https://www.youtube.com/watch?v=DPfEjbUts5Q.