Ion și semnele [2]

Ion ar fi avut și alte căi, decât cea aleasă de el, pentru a se îmbogăți și chiar pentru a-și depăși condiția. Ni se spune că era cel mai deștept flăcău din sat. Învățătorul Zaharia Herdelea îl considerase cel mai bun elev al său și s-a zbătut să-l înscrie la școala cea mare din Armadia (pe care o urmase el însuși, care era tot fiu de țărani și nu fusese deloc privilegiat în comparație cu Ion).

Ar fi putut ajunge domn, dar Ion renunță la școală după două luni. De ce? Pentru că el nu vrea să vadă lucrurile decât în limita patimilor sale, nu dorește să facă niciun efort mai departe. Nu vrea decât să-și împlinească patimile – și aici Rebreanu observă foarte bine ratarea celor care au aptitudini intelectuale, dar nu-i lasă ca să se împlinească spiritual râvna pentru avuție. Mai târziu are momente de regret, dar care nu țin mult.

De ce ar fi fost Ion predestinat? Nici datele genetice, nici situația istorică și socială nu erau chiar atât de restrictive încât să îl limiteze sever numai la anumite opțiuni. Tatăl său avea o fire de artist, cânta din trișcă[1] ca dintr-un clarinet (de unde numele Glanetașu) și nu avea nicio aplecare spre munca fizică: ar fi putut și Ion să moștenească aceste date genetice. Însă el era mai degrabă o fire practică, e adevărat, dar îi plăcea și să citească: cărți și reviste. Autorul ne spune că moștenise hărnicia și firea practică de la mama sa, Zenobia. Cu toate acestea, suntem foarte departe de a putea trage o concluzie categorică în sensul predestinării lui Ion.

Ion ar fi putut opta și pentru alte soluții ca să scape de sărăcie, după cum am spus mai devreme (și autorul introduce cu multă pătrundere psihologică aceste amănunte în roman), însă iubirea lui avară pentru pământ nu are nimic de-a face cu predestinarea, ci numai cu patima sa, pe care nu și-o poate învinge.

Singura lui dorință era să posede cât mai mult pământ. Ceea ce nu e o dovadă a predestinării, întrucât Ion nu era limitat la această opțiune nici prin datele genetice și nici prin condiția socială. Rebreanu ne lămurește cât se poate de bine în această privință. Personajul său alege foarte conștient ce să facă și ce să devină.

O dovadă împotriva tezei predestinării e și faptul că – ne spune autorul – Ion era un fel de copie a lui Vasile Baciu, a ceea ce fusese acela în tinerețe. Numai că Vasile Baciu se căsătorise cu fată urâtă, pentru zestrea ei, și…o iubise toată viața, până când aceea murise la nașterea unui copil. O iubise tocmai pentru că îi adusese averea pe care și-o dorise. Ar fi putut și Ion să facă la fel cu Ana…

Și în ceea ce privește iubirea pentru pământ, autorul ne oferă toate datele pentru a înțelege ce fel de sentiment era acesta în sufletul lui Ion. Pentru că cineva l-ar putea considera o trăire nobilă și îndreptățită, a țăranului care își iubește moșia. S-ar putea crede că Ion are motivații profunde, dacă cineva nu e atent la detalii. Însă, tocmai de aceea Rebreanu introduce acel fragment poetic în care surprinde reacția lui Ion aflat la cosit când se crapă de ziuă:

„Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștele, holdele de grâu și ovăs, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșăiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:
– Cât pământ, Doamne!…”[2].

Ion pare sincer și profund emoționat în fața pământului, în zorii zilei. Rebreanu descrie frumusețea răsăritului de soare, deșteptarea naturii, felul în care elementele naturii convorbesc (eminescian!) între ele și impresionează sufletul omului. Descrierea lui Rebreanu, deși scurtă, demonstrează însușirea unei atitudini poetice frecvente la Eminescu și în tradiția poetică românească (romancierul era atent la poeți).

Însă Ion nu simte ca un Sfânt sau ca un poet fiorul în fața naturii. După un scurt moment de aplecare spre smerenie, i se îndreaptă spinarea și se vădește adevărata lui simțire și adevăratul sens al exclamației: „Cât pământ, Doamne!”. Pentru că în el se redresează rapid mândria și egoismul posesiunii:

„În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar  el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…[3].

Ion nu simte să se smerească în fața lui Dumnezeu, Creatorul acestei întregi frumuseți cosmice, care convorbește în fața lui. Se simte mic și slab și ca un vierme, dar pentru foarte scurt timp. El nu prelungește contemplația și nu ajunge la a înțelege că Dumnezeu este Cel ce a zidit toate și că El este Atotputernic și Atotînțelept. Poezia lui Eminescu o înțelege numai Rebreanu, nu și Ion (nu mă refer la faptul că Ion l-ar fi putut citi pe Eminescu, ci la înțelesurile și sensibilitatea pe care splendoarea cosmică le poate naște în om, prin harul lui Dumnezeu).

Dimpotrivă, inima lui primește simțirea contrară smereniei pe care ar fi trebuit să o cultive. Inima lui e umplută de „o mândrie de stăpân. […] Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. […] Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”.  Ion nu simte că natura cântă și se închină lui Dumnezeu, Care a creat-o, ci simte că acest cosmos ar trebui să se închine lui, ca unui stăpân. E un mic Lucifer, un mic Satan.

Ceea ce altora le provoacă un simțământ de adâncă umilință și le îndreaptă mintea spre Dumnezeu, lui Ion îi produce exaltare demonică. De ce? Ne spune tot Rebreanu: pentru că „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”[4].

În locul lui a contempla și a te bucura, Ion pune pe a poseda tot ce vezi și îți place. E, de fapt, definiția demonismului și a păcatului. Rebreanu ne arată, într-un mod destul de elocvent, că iubirea lui Ion pentru pământ era, de fapt, adorație de sine, că nu era iubirea firească de moșie a omului de la țară. Dragostea lui pentru pământ nu e aceeași cu a țăranilor din Lucșa, care sunt stâlciți în bătaie de jandarmi, dar rezistă, pentru ca o bucată de pământ să nu fie înstrăinată: „ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas”[5].

Nicolae Balotă a remarcat, de asemenea, diferența enormă dintre sensul îngenuncherii și al sărutării pământului de către Alioșa Karamazov și cel al gesturilor aidoma împlinite de Ion: în timp ce Alioșa plânge și pentru stelele de pe cer, lui Ion nu-i curge „nicio lacrimă, căci Ion nu plânge de fericire pentru toate câte sunt, ci savurează toate câte are”.

Și, de altfel, dorința ulterioară a lui Ion de a o avea pe Florica, după ce renunțase la ea, provine din aceeași credință lăuntrică a țăranului care se autoidolatrizează.

Așadar, Ion nu simte niciun fior mistic, niciun fior poetic în fața frumuseții creației. „Cât pământ, Doamne!”, pentru el, nu înseamnă Doamne, ce mare ești! sau Cât de mare și înfricoșător ești Tu, Doamne! sau Câtă slavă și frumusețe ai Tu, Doamne, Care ai zidit un univers atât de măreț! Ci, pentru Ion, înseamnă: îmi trebuie mai multe hectare ca să mă simt bine ca stăpân de pământ!

De revelația aceasta se bucură, în schimb, învățătorul Zaharia Herdelea:

„În răcoarea dimineții nemărginirea firii se înfățișa mai copleșitoare și pătrundea adânc în sufletul învățătorului. În fața lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simți atât de mic că-l cuprinse o neliniște dureroasă. Ce înseamnă el, cu temerile și speranțele lui, cu toată viața lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari? Nici cât un fir de nisip pe care întâmplarea îl aruncă ici-colo. «Dumnezeu are grije și de păsările cerului și de nisipul mării, se gândi dânsul vrând să-și mângâie tulburarea și căutând din ochi, în noianul de case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se hotărăște soarta viermilor!» oftă apoi”…[6].

E încă o dovadă că Ion nu e forțat de nicio fatalitate biologică să simtă și să aleagă într-un anumit fel…

Sigur că Rebreanu ar fi putut să creeze un alt personaj, ar fi putut să creeze un Dmitri Karamazov, care se pocăiește – sunt numeroase elemente, în roman, care indică o conștiință religioasă puternică a autorului (un pocăit este însă învățătorul Zaharia Herdelea, chiar dacă păcatele sale nu sunt dintre cele pe care de obicei le numim mari și, ca atare, nici pocăința lui nu este peste măsură).

Rebreanu ar fi putut să-i dea o altă direcție de dezvoltare, o altă evoluție acestui personaj al său. Însă autorul nu face acest lucru și motivul cred că este acela că a dorit să reprezinte un personaj tipic. Așa cum mulți scriitori realiști ai noștri au dorit să înfățișeze personaje tipice, în conformitate cu o teză a realismului: înfățișarea unor personaje tipice. Autorii noștri au ținut să o respecte și să o urmeze.

Comportamentul lui Ion este tipic pentru omul/ țăranul avar –  ceea ce are Ion, în plus, față de alții, poate, este mai multă iscusință în viclenie, mai multă determinare și cruzime.

Și remarc faptul că sunt destul de mulți avari în proza noastră realistă tânără: Alexandru Lăpușneanu (însetat de putere), Dinu Păturică, Ghiță din nuvela lui Slavici, Stavrache din nuvela lui Caragiale, Mara etc. Așa încât, iată că scriitorii români consideră avariția o patimă tipică. Sfințenia nu e tipică, din păcate, sfințenia e rară. Iar Rebreanu nu simte, cel puțin în acest roman, tentația de a înfățișa un om pocăit sau un Sfânt. Sfântul nu e un personaj tipic, este un personaj atipic, excepțional.

Și prin aceasta avem aici o dovadă că, ceea ce se spune, în critica noastră literară și nu numai, în legătură cu Viețile Sfinților, că înfățișează niște situații tipice sau care se repetă sau că hagiografiile sunt niște povestiri tipice, nu este adevărat. Pentru că, dacă Sfântul ar fi un personaj tipic și nu atipic în societatea umană, fără îndoială că scriitorii realiști ar fi mizat pe un asemenea personaj.

În afară de cazul celebru al lui Dostoievski, care a aprofundat astfel de situații, nu avem prea mulți scriitori tentați de a surprinde personaje de acest gen, poate și pentru că ei se inspiră în primul rând din viață și viața nu prea le oferă un astfel de material. Și nici ei nu au capacitatea de a pătrunde în adevărata complexitate a personalității Sfântului, pentru care e nevoie totuși și de experiență personală. Experiența patimilor o avem cu toții, pe când cea a sfințeniei rămâne de neînțeles pentru cei mai mulți oameni.

Dar să revenim la Ion. În mod evident, Rebreanu nu a simțit tentația să îi ofere personajului său o altă direcție în viață. Acest lucru se va întâmpla în alt roman, Pădurea spânzuraților, unde Apostol Bologa trece prin transformări sufletești și duhovnicești radicale. Nu e și cazul lui Ion. Ceea ce înseamnă că Rebreanu nu a ignorat posibilitatea aceasta, dar a dorit să descrie evoluția unor patimi grele, precum iubirea de sine și avariția, în sufletul unui personaj, cât și consecințele lor.

Însă autorul era conștient că ar fi putut să îi ofere lui Ion o altă viață. Ar fi putut să-i schimbe profilul psihologic, la un moment dat, în roman. Dar Rebreanu a dorit să urmărească și să prezinte cazul unei evoluții liniare, să-i zicem (deși termenul nu e cel mai potrivit), a unui pătimaș care n-are niciodată de gând să-și înfrunte patimile sau să renunțe la ele și, care, dimpotrivă, le iubește și le prețuiește foarte mult și, în consecință, le cultivă avid în sufletul său. Până când realitatea îi dovedește că nu e atotputernic și nici nemuritor.

Toate acestea mie nu-mi arată că Ion ar fi un personaj predestinat, ci contrariul. Dar chiar dacă Rebreanu ar fi schimbat conflictul sau deznodământul, Manolescu tot predestinat l-ar fi considerat pe Ion, pentru că nu vrea să creadă în libertatea de alegere a oamenilor și nu vrea să accepte culpa personală.

Tot timpul, Ion are și alte opțiuni și o mare libertate de a alege. Chiar în momentele cruciale, nu e pus la zid, nu e obligat să accepte un anumit deznodământ. Când îi moare copilul, Petrișor, și Herdelea îl sfătuiește să cheme doctorul, Ion refuză, pentru că simte că…acolo e voia lui Dumnezeu, pentru păcatele lui, și că doctorul nu poate face nimic în fața voii lui Dumnezeu: „Ce să facă doftorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? Oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea”[7]

Aici nu e niciun fel de fatalitate, ci o conștiință vinovată care e mai puternică, în om, decât omul și voința lui pătimașă. Doctorul putea fi chemat, dar el știe că e zadarnic. La fel, când e omorât, Ion putea să fugă pe unde venise (mai ales că lăsase poarta deschisă) sau să se apere, dar „își dădu seama deodată că i-a sosit ceasul”[8]. Un individ plin de viață, cinic și viclean ca Ion nu e doborât de fatalitate, ci e conștient că pedeapsa lui vine de la Cel care face dreptate și că nu I se poate opune.

Fatalitate ar fi fost dacă nu ar avut niciodată nicio ieșire. Dar Ion a avut întotdeauna opțiuni multiple. Și autorul romanului a avut foarte multă grijă să le menționeze întotdeauna.

Ion e un caz tipic de posedat de o anumită patimă. În cazul de față: patima dobândirii pământului. E cazul – cum spune critica – unui suflet primitiv. Pentru că patimile sunt primitive (asta n-o mai spune critica). În mod special, patimile lui Ion sunt cât se poate de primitive, de grosiere, și le întâlnim la mulți oameni, chiar dacă nu e vorba de o atmosferă rurală și de o situație similară cu a lui Ion.

În situația lui Bologa, evoluția sa nu mai e previzibilă. Acolo e vorba de transformări sufletești de adâncime, de evoluție sinuoasă a personajului. Cu toate acestea, niciunul dintre personaje nu este condiționat de mediul său pentru a acționa într-un anumit fel. Personajele Lui Rebreanu – și Ion, și țăranii din Răscoala, și Apostol Bologa, și Puiu Faranga – acționează în deplină libertate a conștiinței.

Semnele există peste tot, ele avertizează, dar nu predestinează pe nimeni.

Existența semnelor în romane oglindește o situație reală, o realitate a vieții, în care Dumnezeu, adeseori, presară drumul vieții noastre cu semne, cu avertizări, pentru ca să înțelegem să ne ferim de anumite lucruri rele, să ne pocăim, să alegem un anumit drum șamd. E o situație existențială, concretă, reală, pe care scriitorii realiști dau dovadă că o cunosc. Și acest lucru pledează pentru credincioșia lor.

Chiar dacă proza/ romanele lor nu dezbat sau nu întotdeauna, în mod evident, problema credinței, a religiozității, chiar dacă personajele sunt construite în așa fel încât pot să lase impresia că pe scriitor nu l-a interesat în mod deosebit problematica religioasă, sau chiar dacă personajele par mai adesea niște ființe pătimașe, înclinate spre păcat (dar realitatea lumii nu este alta!), faptul că aceste creații literare sunt pline de semne prevestitoare dovedesc că autorii sunt totuși niște oameni credincioși, că ei au (re)cunoscut în viață această realitate, în existența și experiența umană. Ei recunosc implicit că această realitate este de la Dumnezeu și o transpun în proza lor realistă, care înfățișează, cum s-a spus, oglinzi ale vieții sau fâșii de existență.

Ion ar fi putut avea o astfel de traiectorie în roman, ar fi putut deveni un om credincios, cu conștiință religioasă, dacă ar fi dorit să meargă pe această cale. Zenobia își făcea rugăciunile cu regularitate dimineața (dar făcea și descântece), Ion se închina, mergea la Biserică…

Înfiorarea lui în fața măreției cosmice l-ar fi putut îndrepta spre o asemenea opțiune. Ceea ce nu se întâmplă pentru că…nu se întâmplă cu foarte mulți oameni. Sau ar fi putut să fie înduplecat spre milă/ compătimire profundă în multe momente, de care el însă nu se lasă niciodată copleșit.

Am văzut caracterul poeziei române, faptul că, de la Dosoftei până la Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, foarte mulți poeți au trăit, au receptat și au înscris în poezia lor acest sentiment mistic, această înfiorare profundă în fața universului ca și creație a unui Dumnezeu minunat și atotputernic. Lui Ion nu i se întâmplă o asemenea revelație, pentru că Rebreanu a vrut un personaj…tipic, opus atitudinii pe care o au Sfinții și  poeții.

Însă, și urmărirea acestei tipologii este pilduitoare…În definitiv, și romanul Ion este, dintr-o anumită perspectivă, despre: unde duc patimile, unde duce sângele ațâțat (sintagma reapare aproape de final, când George decide să îl omoare pe Ion pentru Florica[9]).

Chiar dacă oamenii își fac mai mult voile lor decât voia lui Dumnezeu, pe Crucea de la marginea satului „Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor”[10]. Mut, dar prezent și răsplătitor…

După ce Ion e coborât „în pământul care i-a fost prea drag”[11] și i se confirmă o cugetare anterioară („Unde-s pământurile?…În pământ se duc toate pământurile…”[12]), romanul se termină cu sfințirea Bisericii noi a satului și petrecerea care are loc în cinstea acestui eveniment.

Hristos și Biserica Lui, care păreau a nu fi băgați în seamă la începutul romanului, chiar dacă era zi de duminică, Se întorc în centrul atenției satului.

Experiențele personajelor le îmblânzesc, le înțelepțesc și le maturizează: învățătorul Herdelea, Preotul Ion Belciug, Titu Herdelea, tatăl Anei, părinții lui Ion…

Și experiențele lor îi conduc spre El, măcar și numai prin potolirea patimilor deșarte…


[1] Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. Fluier scurt (de paltin, de trestie sau de soc) având, la capătul prin care se suflă, numai o mică deschizătură lunguiață. Fluier, tilincă. Cf. https://dexonline.ro/definitie/trișcă.

[2] Liviu Rebreanu, Ion, op. cit., p. 47. [3] Idem, p. 48. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 332. [6] Idem, p. 300-301. [7] Idem, p. 375. [8] Idem, p. 426. [9] Idem, p. 399. [10] Idem, p. 407. [11] Idem, p. 433. [12] Idem, p. 359.