Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 5 noiembrie, 2017

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie

Ceea ce are unic, în poezia sa, Părintele Dorin Picioruș, este o intuire incredibilă a abisalității cuvântului.

Versurile sale sunt adevăruri fundamentale.

Întotdeauna am avut senzația foarte puternică, citindu-le, că se deschide înaintea mea o lume infinită în adâncime.

S-a spus și despre alții că încearcă să recupereze puterea primordială a cuvintelor, forța aceea originară de a fi creatoare, de a fi oglinzi ale ființei lucrurilor și făpturilor, pe care o aveau în Rai, când Dumnezeieștii Părinți nu căzuseră încă.

Dar la Părintele Dorin am sentimentul deplin al acestei autenticități, al acestei sincerități absolute a cuvântului, care nu are nevoie de subterfugii stilistice, ca și cum cuvântul ar fi o țeavă cu un capăt în Adevăr.

Poate că Nichita Stănescu a fost o verigă, dar nefiind un om duhovnicesc până la capăt, doar a pregătit drumul…

Pe mine m-au convertit la credință prezența și cuvintele Părintelui Dorin (pe când era elev seminarist în clasa a XII-a), la credința Bisericii strămoșești, pe care nu o cunoșteam aproape deloc, deși eram botezată ortodox.

Poezia lui[1], care îl însoțea, a fost o susținătoare a propovăduirii lui, ca un fel de Evanghelie personală. Pentru că fiecare cuvânt poetic răsuna într-un adânc fără sfârșit, și pentru prima dată în viață vedeam deschizându-se înaintea mea un drum unde nu sunt limite pământești și unde nu se întrevede sfârșitul.

A intui fiecare cuvânt al poeziei – cel care trebuie – fără să-l cauți e ceva ce poezia românească nu a mai cunoscut.

A așterne direct cuvintele pe hârtie (mai nou: pe computer) și ele a deveni ecouri ale unor adevăruri abisale e ceva ce eu n-am mai întâlnit până la poezia sa.

Pentru că, tocmai de aceea, unele versuri, în poezia de tinerețe, pot înfățișa nedesăvârșiri formale, nu pentru că autorul nu s-ar fi priceput să le șlefuiască, ci pentru că nu a dorit niciodată (și nu a fost de acord) să șlefuiască nimic.

Pe toți poeții mari (Eminescu, Arghezi, Nichita, Sorescu) i-am văzut șlefuind foarte mult (Nichita scria direct sau dicta poemele, e adevărat, dar după ce le gândise multă vreme).

Părintele Dorin s-a așezat și…a scris. Pentru că, așa după cum mi-a mărturisit, primul cuvânt e de la Dumnezeu.

Dar inspirația de la Dumnezeu nu pică din cer, pentru cine n-o așteaptă, decât…la neoprotestanți (vorba vine).

Însă, atunci când a început să scrie, Părintele Dorin era deja un munte de experiențe și de așteptări dumnezeiești. De aceea, în poezia lui, cuvintele au sunat și sună (cel puțin pentru mine) ca…nezidite de mână omenească. Ca o Biserică de sticlă prin care se vede veșnicia.

Acest ecou abisal al versurilor sale l-am auzit în adolescența mea, și îl aud și acum, în noile sale poeme (aici), cu atât mai mult…

În opinia mea, poezia de acum a Părintelui Dorin e poezia ortodoxă cu adevărat pe care am așteptat-o de mult. Și poate că toată evoluția liricii românești a pregătit un gen ca acesta de poezie – înțelegând lucrurile mai mult în mod duhovnicesc decât estetic.

Poezia Părintelui Dorin nu are de-a face cu lirica postmodernă, deși poate părea că are legătură cu modul de a face poezie în postmodernism sau în contemporaneitate, la nivel formal. Dar e o aparență falsă. Sau e scrisă pentru o „reală postmodernitate”, așa cum este ea enunțată/ anunțată în subtitlul platformei noastre, Teologie pentru azi.

Poemele de acum sunt o…imnografie modernă. Sunt despre suferințe și luminări duhovnicești, despre Dumnezeiască Teologie Ortodoxă trăită și simțită azi.

Dar cuvintele lui poetice răsună ca venind din veșnicie și ca fiind scrise pentru veșnicie. Deși par că se referă uneori la probleme telurice, ele răspund dincolo de capătul lumii acesteia.

Am simțit și simt în ele autenticitatea sfințeniei lui Dumnezeu. De aceea am avut întotdeauna sentimentul că, dacă mă voi lua după ecoul lor, ca orbul, voi ajunge mai aproape de Rai…

Pot să dau mărturie că iubirea lui e un poem neîncetat, că viața lui e o poezie…


[1] A se vedea:

Dorin Streinu, Opere alese, (vol. 1), Despre mine însumi (Jurnal de scriitor. Fragmente) (2010, 526 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/.

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2) (2011, 160 pagini), cf, https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3) (2011, 214 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4) (2011, 129 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 5) (2011, 283 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 6) (2012, 209 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 7) (2013, 241 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 8) (2014, 216 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/;

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9) (2017, 270 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

Maturizarea poeziei

maturizarea poeziei

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Dragostea este rugăciune și poezie (p. 3).

Cred că aveam nevoie să tac pentru ca să înțeleg prețul cuvintelor (ibidem).

Și ochii blânzi sunt ferestre deschise spre frumusețe (p. 4).

Orice exces devine o patimă (p. 6).

Și înțeleg pe fiecare zi că numai iubirea îți dă aripi și te face larg, imens (p. 7).

Îmi displace inflația de poeți care nu cred în adevăruri (p. 9).

Nimeni nu ne mai dă înapoi bogăția neprinsă a clipei (ibidem).

Lasă-l pe cel care are nevoie de sens…să Îl întâlnească pe Dumnezeu în tine însuți!
În ospitalitatea inimii tale, ca vaporul ce acostează la țărm (p. 10).

Mă tem de tot mai multe lucruri pe cât uit tot mai multe lucruri. Văd tot mai multe lucruri, ca o avalanșă, și le uit…pentru că, se pare, că nu mai sunt interesat de foarte multe lucruri. Însă, în același timp, nu pot trăi fără aceste multe lucruri, de care mă preocup, pe care aș dori să le scriu, să le scriu la cote mari, excelente (p. 14).

O, Doamne, am nevoie de bucurii care să mă facă să fiu și mai spânzurat de mila Ta! Sau poate că tristețile de acum sunt tocmai bucuriile pe care le naște răbdarea…(ibidem).

Sunt vinovat pentru că mă rog mai puțin decât aș vrea. Sunt vinovat, alături de mulți vinovați, de iubirea pe care n-o hrănesc cu lacrima mea (p. 15).

Oboseala mi-a fost toiagul de-o viață (p. 18).

Perverșii sunt oameni care se sinucid în timp ce își beau cafeaua (p. 20).

Poemele sunt niște bucurii care au gură. Și niște lacrimi care au ochi. Și ele se văd în oglindă, cum ciugulesc oglinda și se zbat, cu penele lor, să treacă dincolo. Dar oglinda doar reflectă! În noi sunt poemele și ele ies spre oameni și spre Dumnezeu. Iar poemele care ies sunt poemele pe care inima mea le cuvântă (p. 22).

Port în mine grija multora, a întregii lumi. Ea este piatra de hotar a zilei mele și aripile nopților. Grija aceasta mă ascetizează. Mă face să am o față pentru tine, o lacrimă pentru toți, o inimă pentru îmbrățișare.
Mă culc și mă trezesc slujindu-Ți Ție, Dumnezeule, și nu obosesc să iubesc acest lucru! (p. 26).

Nu am luat timpul nimănui. Nu am luat timpul florilor, nu am luat timpul indiferenței, nu am luat timpul mâncării de linte. Eu mi-am luat propriul meu timp, propria mea alergare și am făcut-o operă. Și singurul care o poate judeca e Dumnezeu. Cu care am și făcut-o (p. 29).

Într-o lume normală lucrurile anormale sunt o rușine. Într-o lume anormală lucrurile normale sunt un râs. Important e ca într-o lume normală sau anormală
să nu pactizăm cu
ceea ce nu ne reprezintă (p. 32).

Oboseala este o măreție de frig și de transpirație, peste care se așterne mulțumirea în fața lui Dumnezeu ca o zăpadă curată (p. 37).

Tăcerea dintre mine și tine este o rugăciune care te binecuvintează (p. 38).

Mintea mea e coborâtă în inimă și de aceea inima mă doare, două degete de la mâna stângă îmi sunt amputate, ochiul drept mi se zbate.
Scriu acestea pentru cei care cred că rugăciunea inimii înseamnă doar fericire, doar vederi extatice, doar bucurie.
Nu, rugăciunea e și concentrare, e și oboseală, e și durere, e și rezistență, e și încredere nețărmurită în Dumnezeu, cât și discernere a lucrurilor!
Până când Dumnezeu ne umple cu slava Lui e multă muncă, mult efort, multă durere. Și când ne umple cu slava Lui e iarăși muncă, e iarăși efort, e iarăși durere (p. 41).

Aș vrea să scriu o poezie pentru fiecare om, o poezie ca toți oamenii. Îmi doresc să-i pun pe toți oamenii în aceeași poezie, în poezia eclesială a voii lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să fie una. Pentru că toți au nevoie să fie împreună. Pentru că nu putem fără Dumnezeu să fim împreună (p. 43).

La urma urmei,
poezia nu moare nici în strofe,
nici în versuri libere, nici în
aglomerări urbane,
nici în pajiști înverzite,
pentru că oamenii trăiesc
poezia acestei lumi.
Ea este frumusețea lui
Dumnezeu picurată în
tot ce există și fără de care
n-am putea să trăim frumos (p. 67).

El nu știe că poezia
se naște tocmai pentru că
există catastrofe
la tot pasul.
El nu știe că inima mea
scrie tocmai când oamenii mor,
când oamenii nu mai speră,
când oamenii nu mai recurg la statul în genunchi în fața lui Dumnezeu.
Pentru că poezia e glasul
simplu și direct al adevărului.
Poezia e ceea ce eu trăiesc
când oamenii mor
fără lumânare,
fără spovedanie și
fără împărtășire.
Când mor fără
nicio
lacrimă (p. 73).

Am nevoie de scris ca de neuitare. Și știu că altcineva va veni, după mine, și le va citi cu evlavie. Le va citi ca pe nevoia de-a iubi (p. 79).

Poezia mea e în sufletul meu care nu are moarte (p. 105).

*

Dacă vreți mai mult, cartea vă așteaptă să o citiți…

Eminescu: între modernitate și tradiție [129]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Iluzie, umbră și vis este (ca și în literatura veche) existența cotidiană, efemeră. Aceasta este caracterizabilă ca neînchipuit de scurtă și o seducție de-o clipă terminată în suferință și agonie.

Pe aceasta o înfățișează Glossa ca schimbându-și aparențele, vestimentația și decorul existențial, în mod teatral, de la o epocă și de la o latitudine la alta, fără ca ontologia umană sau caracterul uman să sufere modificări, ele actualizându-se în fiecare individ în parte și personalizându-se în conformitate – de aici reflecția dezabuzată din Împărat și proletar, în care umanitatea pare a actualiza mai mult potențele negative:

„În orice om o lume își face încercarea,/ Bătrânul Demiurgos se opintește-n van; /…/ A lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns și trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.// Astfel umana roadă”… .

Nu s-a luat prea serios în considerare, dar scepticismul acesta poate să vizeze, mai degrabă, masele manipulabile și iraționale, o anumită mulțime de oa-meni ce refuză să cugete profund asupra destinului individual și a condiției umane. „În calea de-a da roade cele mai multe mor”: cele mai multe, dar nu toate!

Sugestia revine în Criticilor mei: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte. /…/ Critici voi, cu flori deșarte,/ Care roade n-ați adus –/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus”.

Imaginea umanității ca un pom care dă roade – dar are și multe flori care se scutură în vânt –, se regăsește iconografie și în literatura religioasă. Rememorăm, spre exemplu, „rodoslovia de la Adam până la Hristos”[1], concepută (scriptic și pictural), în Chipurile Vechiului și Noului Testament, de Antim Ivireanul. În același loc, Antim îl laudă pe Constantin Brâncoveanu, căruia îi dedică acest cronograf ilustrat: „însuți ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur și ai înflorit ca o floare cu bun miros”[2]. Diferența se face între roade, între cei care se salvează în eternitate și florile care se scutură, cei care pier:

„Că oamenii cei deșerți, la caré deșertare să îndiamnă dintru simțiria, nu acéla ce arată socoteala și céle ce să cuvin poftescu. Din caré pom sânt izbucnite, acéluia sint asémenia frundzăle și fac roduri, precum să vedé lucrul; că finicul finice, smochinul smichinia, nucul nuci, căstanul căstane, stejarul ghindă (s. n.) face. Așia, toate lucrurile au păzit rădăcina lor, firea și orânduiala, fără numai unul, omul cial păcătos, cădzut întru răutate. […]

Mai ales de [dintre] acéia ce s-au nevoit spriia îndireptaria vieții sale, [sunt] foartia puțini. Iar de ceia care cu averile și folosurile sale să nevoescu, pria mulți sintu. Nu altă, dară, pricină să află a tulburărilor în lumia aceasta, fără căci [numai] acel stejar săc di<n> codri și din munți să fie pus între pomeți (s. n.), finicul cel umed și niated ca să îmble poftiaște; adec<ă>, céia ce nu ave<a> la casele lor eri, pentru [ca] să să potoale foame, ghindă, astădz să oțărăscu de bucatiale streine agonesite și apucate”[3].

Sâmburul de ghindă din care crește stejarul vieții a devenit o imagine căreia i s-a acordat o semnificație centrală în filosofia eminesciană (V. Streinu și alții): „Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,/ El îmi arată planul adâncei întocmele/ Cu care-și mișcă sorii. – În sâmburul de ghindă/ E un stejar /…/ din proprii rădăcine,/ Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur/ Își crește trunchiul aspru” (Andrei Mureșanu).

Eminescu o extinde la nivel cosmic (după un obicei al său care ne-a devenit familiar) – reamintim și versurile din Luceafărul (variantă):

Oricât de veșted ar și fi
La vară-n floare-i pomul
Când omul prinde-a-mbătrâni
Rentinerește omul. /…/

Dar val de mare, val de lac
Dară păduri sau neamuri
Pe orice frunză de copac
Vezi un copac cu ramuri

Şi-orice menire e-n zădar
Natura altfel leagă
În orice ghindă de stejar
E o pădure-ntreagă

Ea n-are pierderi ori folos
Ea n-are plin şi goluri
Căci stoluri cari sboară-n jos
Se-ntorc la anul stoluri /…/

Şi adevăru-l vei spori
Şi tu de-i recunoaşte
Că toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte[4].

În poemul În vremi de mult trecute, Prințul se întreba: „Dar ce e acea steauă? [întruchipând viața unui om] /…/ E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă/ Ce cade scuturată de-a morții lung samum?”. Însă copacul vieții e indestructibil: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare” (Glossă, variantă[5]) – versurile ne dovedesc apariția simptomatică a acestui motiv, al lumii ca pom/ copac/ arbore, în poezia sa.

În Sărmanul Dionis: „Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”[6].

Sâmburul lumii este o dată Kalokagatonul, „tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori) – al cărui semn fiind crucea, l-am identificat cu Hristos –, iar altădată: „îmi vine-a crede că sâmburele lumii/ E răul(Andrei Mureșanu).

Oscilația aceasta – am mai spus-o și altădată – nu este atât lirică, ci mai degrabă dramatică; de asemenea, am arătat că Mureșanu este sub o certă influență exterioară când rostește aceste sentințe și nici măcar el, ca personaj, nu este convins de veracitatea lor și nu rămâne definitiv la această concepție. Însă, este evident că Eminescu o pune în dezbatere.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 242. [2] Idem, p. 243.

[3] Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină de Nicolae Costin, op. cit., p. 11-12.

Eminescu scria, despre această carte, într-un articol din 1881: „Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului, cât și norme de virtute și înțelepciune”, cf. M Eminescu, Opere, XII, ediție întemeiată de Perpessicius, p. 169.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 382, 386, 389.

[5] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 111.

[6] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 33.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén