Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Iluzie, umbră și vis este (ca și în literatura veche) existența cotidiană, efemeră. Aceasta este caracterizabilă ca neînchipuit de scurtă și o seducție de-o clipă terminată în suferință și agonie.

Pe aceasta o înfățișează Glossa ca schimbându-și aparențele, vestimentația și decorul existențial, în mod teatral, de la o epocă și de la o latitudine la alta, fără ca ontologia umană sau caracterul uman să sufere modificări, ele actualizându-se în fiecare individ în parte și personalizându-se în conformitate – de aici reflecția dezabuzată din Împărat și proletar, în care umanitatea pare a actualiza mai mult potențele negative:

„În orice om o lume își face încercarea,/ Bătrânul Demiurgos se opintește-n van; /…/ A lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns și trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.// Astfel umana roadă”… .

Nu s-a luat prea serios în considerare, dar scepticismul acesta poate să vizeze, mai degrabă, masele manipulabile și iraționale, o anumită mulțime de oa-meni ce refuză să cugete profund asupra destinului individual și a condiției umane. „În calea de-a da roade cele mai multe mor”: cele mai multe, dar nu toate!

Sugestia revine în Criticilor mei: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte. /…/ Critici voi, cu flori deșarte,/ Care roade n-ați adus –/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus”.

Imaginea umanității ca un pom care dă roade – dar are și multe flori care se scutură în vânt –, se regăsește iconografie și în literatura religioasă. Rememorăm, spre exemplu, „rodoslovia de la Adam până la Hristos”[1], concepută (scriptic și pictural), în Chipurile Vechiului și Noului Testament, de Antim Ivireanul. În același loc, Antim îl laudă pe Constantin Brâncoveanu, căruia îi dedică acest cronograf ilustrat: „însuți ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur și ai înflorit ca o floare cu bun miros”[2]. Diferența se face între roade, între cei care se salvează în eternitate și florile care se scutură, cei care pier:

„Că oamenii cei deșerți, la caré deșertare să îndiamnă dintru simțiria, nu acéla ce arată socoteala și céle ce să cuvin poftescu. Din caré pom sânt izbucnite, acéluia sint asémenia frundzăle și fac roduri, precum să vedé lucrul; că finicul finice, smochinul smichinia, nucul nuci, căstanul căstane, stejarul ghindă (s. n.) face. Așia, toate lucrurile au păzit rădăcina lor, firea și orânduiala, fără numai unul, omul cial păcătos, cădzut întru răutate. […]

Mai ales de [dintre] acéia ce s-au nevoit spriia îndireptaria vieții sale, [sunt] foartia puțini. Iar de ceia care cu averile și folosurile sale să nevoescu, pria mulți sintu. Nu altă, dară, pricină să află a tulburărilor în lumia aceasta, fără căci [numai] acel stejar săc di<n> codri și din munți să fie pus între pomeți (s. n.), finicul cel umed și niated ca să îmble poftiaște; adec<ă>, céia ce nu ave<a> la casele lor eri, pentru [ca] să să potoale foame, ghindă, astădz să oțărăscu de bucatiale streine agonesite și apucate”[3].

Sâmburul de ghindă din care crește stejarul vieții a devenit o imagine căreia i s-a acordat o semnificație centrală în filosofia eminesciană (V. Streinu și alții): „Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,/ El îmi arată planul adâncei întocmele/ Cu care-și mișcă sorii. – În sâmburul de ghindă/ E un stejar /…/ din proprii rădăcine,/ Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur/ Își crește trunchiul aspru” (Andrei Mureșanu).

Eminescu o extinde la nivel cosmic (după un obicei al său care ne-a devenit familiar) – reamintim și versurile din Luceafărul (variantă):

Oricât de veșted ar și fi
La vară-n floare-i pomul
Când omul prinde-a-mbătrâni
Rentinerește omul. /…/

Dar val de mare, val de lac
Dară păduri sau neamuri
Pe orice frunză de copac
Vezi un copac cu ramuri

Şi-orice menire e-n zădar
Natura altfel leagă
În orice ghindă de stejar
E o pădure-ntreagă

Ea n-are pierderi ori folos
Ea n-are plin şi goluri
Căci stoluri cari sboară-n jos
Se-ntorc la anul stoluri /…/

Şi adevăru-l vei spori
Şi tu de-i recunoaşte
Că toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte[4].

În poemul În vremi de mult trecute, Prințul se întreba: „Dar ce e acea steauă? [întruchipând viața unui om] /…/ E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă/ Ce cade scuturată de-a morții lung samum?”. Însă copacul vieții e indestructibil: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare” (Glossă, variantă[5]) – versurile ne dovedesc apariția simptomatică a acestui motiv, al lumii ca pom/ copac/ arbore, în poezia sa.

În Sărmanul Dionis: „Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”[6].

Sâmburul lumii este o dată Kalokagatonul, „tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori) – al cărui semn fiind crucea, l-am identificat cu Hristos –, iar altădată: „îmi vine-a crede că sâmburele lumii/ E răul(Andrei Mureșanu).

Oscilația aceasta – am mai spus-o și altădată – nu este atât lirică, ci mai degrabă dramatică; de asemenea, am arătat că Mureșanu este sub o certă influență exterioară când rostește aceste sentințe și nici măcar el, ca personaj, nu este convins de veracitatea lor și nu rămâne definitiv la această concepție. Însă, este evident că Eminescu o pune în dezbatere.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 242. [2] Idem, p. 243.

[3] Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină de Nicolae Costin, op. cit., p. 11-12.

Eminescu scria, despre această carte, într-un articol din 1881: „Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului, cât și norme de virtute și înțelepciune”, cf. M Eminescu, Opere, XII, ediție întemeiată de Perpessicius, p. 169.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 382, 386, 389.

[5] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 111.

[6] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 33.

Did you like this? Share it: