Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie
Ceea ce are unic, în poezia sa, Părintele Dorin Picioruș, este o intuire incredibilă a abisalității cuvântului.
Versurile sale sunt adevăruri fundamentale.
Întotdeauna am avut senzația foarte puternică, citindu-le, că se deschide înaintea mea o lume infinită în adâncime.
S-a spus și despre alții că încearcă să recupereze puterea primordială a cuvintelor, forța aceea originară de a fi creatoare, de a fi oglinzi ale ființei lucrurilor și făpturilor, pe care o aveau în Rai, când Dumnezeieștii Părinți nu căzuseră încă.
Dar la Părintele Dorin am sentimentul deplin al acestei autenticități, al acestei sincerități absolute a cuvântului, care nu are nevoie de subterfugii stilistice, ca și cum cuvântul ar fi o țeavă cu un capăt în Adevăr.
Poate că Nichita Stănescu a fost o verigă, dar nefiind un om duhovnicesc până la capăt, doar a pregătit drumul…
Pe mine m-au convertit la credință prezența și cuvintele Părintelui Dorin (pe când era elev seminarist în clasa a XII-a), la credința Bisericii strămoșești, pe care nu o cunoșteam aproape deloc, deși eram botezată ortodox.
Poezia lui[1], care îl însoțea, a fost o susținătoare a propovăduirii lui, ca un fel de Evanghelie personală. Pentru că fiecare cuvânt poetic răsuna într-un adânc fără sfârșit, și pentru prima dată în viață vedeam deschizându-se înaintea mea un drum unde nu sunt limite pământești și unde nu se întrevede sfârșitul.
A intui fiecare cuvânt al poeziei – cel care trebuie – fără să-l cauți e ceva ce poezia românească nu a mai cunoscut.
A așterne direct cuvintele pe hârtie (mai nou: pe computer) și ele a deveni ecouri ale unor adevăruri abisale e ceva ce eu n-am mai întâlnit până la poezia sa.
Pentru că, tocmai de aceea, unele versuri, în poezia de tinerețe, pot înfățișa nedesăvârșiri formale, nu pentru că autorul nu s-ar fi priceput să le șlefuiască, ci pentru că nu a dorit niciodată (și nu a fost de acord) să șlefuiască nimic.
Pe toți poeții mari (Eminescu, Arghezi, Nichita, Sorescu) i-am văzut șlefuind foarte mult (Nichita scria direct sau dicta poemele, e adevărat, dar după ce le gândise multă vreme).
Părintele Dorin s-a așezat și…a scris. Pentru că, așa după cum mi-a mărturisit, primul cuvânt e de la Dumnezeu.
Dar inspirația de la Dumnezeu nu pică din cer, pentru cine n-o așteaptă, decât…la neoprotestanți (vorba vine).
Însă, atunci când a început să scrie, Părintele Dorin era deja un munte de experiențe și de așteptări dumnezeiești. De aceea, în poezia lui, cuvintele au sunat și sună (cel puțin pentru mine) ca…nezidite de mână omenească. Ca o Biserică de sticlă prin care se vede veșnicia.
Acest ecou abisal al versurilor sale l-am auzit în adolescența mea, și îl aud și acum, în noile sale poeme (aici), cu atât mai mult…
În opinia mea, poezia de acum a Părintelui Dorin e poezia ortodoxă cu adevărat pe care am așteptat-o de mult. Și poate că toată evoluția liricii românești a pregătit un gen ca acesta de poezie – înțelegând lucrurile mai mult în mod duhovnicesc decât estetic.
Poezia Părintelui Dorin nu are de-a face cu lirica postmodernă, deși poate părea că are legătură cu modul de a face poezie în postmodernism sau în contemporaneitate, la nivel formal. Dar e o aparență falsă. Sau e scrisă pentru o „reală postmodernitate”, așa cum este ea enunțată/ anunțată în subtitlul platformei noastre, Teologie pentru azi.
Poemele de acum sunt o…imnografie modernă. Sunt despre suferințe și luminări duhovnicești, despre Dumnezeiască Teologie Ortodoxă trăită și simțită azi.
Dar cuvintele lui poetice răsună ca venind din veșnicie și ca fiind scrise pentru veșnicie. Deși par că se referă uneori la probleme telurice, ele răspund dincolo de capătul lumii acesteia.
Am simțit și simt în ele autenticitatea sfințeniei lui Dumnezeu. De aceea am avut întotdeauna sentimentul că, dacă mă voi lua după ecoul lor, ca orbul, voi ajunge mai aproape de Rai…
Pot să dau mărturie că iubirea lui e un poem neîncetat, că viața lui e o poezie…
[1] A se vedea:
Dorin Streinu, Opere alese, (vol. 1), Despre mine însumi (Jurnal de scriitor. Fragmente) (2010, 526 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/.
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2) (2011, 160 pagini), cf, https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3) (2011, 214 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4) (2011, 129 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 5) (2011, 283 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 6) (2012, 209 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 7) (2013, 241 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 8) (2014, 216 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/;
Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9) (2017, 270 pagini), cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.