Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Uneori, cel care se încearcă în om este un Demiurg având atributele unui daimon nefast, ale unui demon în sens tradițional (dacă nu cumva Eminescu asumă, în acest caz, demiurgului antic masca pe care i-o atribuie retorica/ literatura creștină, aceea de a fi un demon):

„De trăiți, trăiește altul, robi de Demiurg învinși/ El prin gura-vă răsuflă, împingând sunteți împinși./ Bucuros [fiind], nu tu te bucuri și plângând iar nu tu plângi,/ Căci al tău nu e nimica nici trăind, nici când te stingi. /…/ Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască/ Demiurg se mișcă-n mine vrând să mă ademenească,/ Îmi oferă bucuria și să fiu cu voi de-o samă,/ Numai să-mi orbească mintea și să nu spun cum îl chiamă./ Îmi dă tot…ce el numește tot…El cată-o nouă casă[1],/ Vrea să puie și cadavru-mi l-a lui jocuri curioasă/ Și visând o fericire lumei, o fericire mie,/ Să alerg precum aleargă viața lor întreag-o mie,/ Să-mplinesc și eu o cursă și să treier în zadar/ Ca un cal legat la ochii-i împrejurul unui par” (Scrisoarea IV, variantă)[2].

Alteori susține deschis că Dumnezeu nu providențiază răul, că pe cei neproductivi/ nerodnici („care roade n-ați adus” (Criticilor mei)), pe cei ignobili: „Nu cerul i-a menitu-i, nici stelele în zodii/ Copiii reci și cinici ai comicei tragodii” (Scrisoarea III, variantă)[3].

Semenilor legați de pământ, fascinați de înțelesurile efemere, poetul le impută instinctualitatea telurică, iraționalitatea, mecanicismul: „Aveți viața și puterea, sunteți roți ale mașinei/ Ce se mișcă-n jur de soare prin puterile luminei” (Scrisoarea IV, variantă)[4].

Eminescu concepe o lume eternă în care există răsplătire, în care creatorii/ geniile se bucură de rodul creației lor[5] („Ce samănă în lume, în stele ei culeg” (În vremi de mult trecute)), „acea altă lume, a geniului rod,/ Căreia tot prezentul i-e numai un izvod”[6]. Un univers etern, construit de/ prin geniul minții, departe de lumea „strâmbă, urâtă într-un chip,/ Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip” (Scrisoarea I, variantă)[7], lumea vană a demagogiei și a viciului, flagelată de poet în Scrisori (intitulate inițial Satire, după modelul, probabil, al celor scrise de Antioh Cantemir, din care a citit în Lepturariul lui Aron Pumnul[8], Antioh pe care l-a menționat în Epigonii) și în alte poeme. De aceea declamă:

Ce-atribuiți Dumnezeirii
Al gândurilor proprii chaos?
Tot ce se naște, aleargă, piere
E-n ochii Domnului repaos

Și ce-n gândire odihnește
E-n ochii Domnului mișcare.
Între gândire și-ntre moarte
Nu este vro asemănare.

(Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[9]


[1] Poetul comunică aici un mesaj care pare a avea ceva în comun cu această parabolă biblică: „Și când duhul necurat [demonul] a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea (s. n.) de unde am ieșit…” etc. (Mt. 12, 43-45).

Demiurgul de aici al lui Eminescu pare un daimon în sens antic și un demon în sens creștin. Însă nu este o concepție fermă a poetului, ci mai degrabă încă un element de mitologie romantică poetizat secvențial.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 328.

[3] Idem, p. 287. [4] Idem, p. 329.

[5] Întrebându-se dacă există un moralism românesc (o filosofie etică tradițională) și răspunzându-și afirmativ, Al. Duțu adaugă:

„Putem conchide, pe baza elementelor furnizate de cărțile de înțelepciune, că față de neta diversificare a preocupărilor intelectuale de pe restul continentului și în special în raport cu les grands courants de la pensée individualiste: rationalisme, empirisme et Lumières, care au separat deux modes de la conscience individuelle: la connaissance rationelle et la valorisation, tradiția literară română a pătruns în secolul al XIX-lea cu o viziune unitară asupra lumii și a omului, asigurată în primul rând de statornicia cu care a fost cultivată timp de secole înțelepciunea – ca slujire a esenței, ca singură călăuză în obținerea fericirii ca factor ce unește valoarea, cunoașterea și acțiunea ei […].

Normele de comportare au alcătuit o sumă de repere și de sfaturi, așa cum oglinda [pareneza] pusă în fața principelui l-a ajutat să mediteze asupra limitelor și destinației puterii lui; cititorul și-a extras din paginile cărților de înțelepciune mereu alte maxime și alte pilde; filosofarea nu s-a închis în sistem, gândul rămânând legat de existență și de posibilitățile oferite faptei. De aceea am vorbit de o forma mentis…”, cf. Alexandru Duțu, Cărțile de înțelepciune în cultura română, Ed. Academiei RSR, București, 1972, p. 123.

[6] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 208. [7] Ibidem.

[8] A se vedea Lepturariu românesc. Cules de scriptori români prin comisiunea denumită de către naltul ministeriu al Învățământului, așezat spre folosința învățăceilor din clasa I și II a gimnasiului de jos. De Arune Pumnul, profesoriu de limba și literatura română în gimnasiul plenariu din Cernăuți, tom. I-IV, Viena, 1862-1864.

O traducere a Satirelor lui Antioh Cantemir a făcut-o Costache Negruzzi împreună cu Al. Donici, volum care s-a tipărit la 1844, cf. Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura didactică și pedagogică, București, 1971, p. 38 sau Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, op. cit., p. 60-61, 71.

[9] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.

Did you like this? Share it: