Iubiții mei[1],

„noi, ce din mila Sfântului [Dumnezeu]/ umbră facem pământului”[2], avem aversiune față de cei care cer milă, față de cerșetori. Și aceasta, pentru că nu conștientizăm întotdeauna faptul că noi trăim din mila lui Dumnezeu. Că noi înșine, mai întâi de toate, suntem primii cerșetori, apoi sunt cerșetorii care au ajuns astfel din cauza unui necaz, a unei boli, a unei escrocherii. Și dacă noi, mai întâi de toate, suntem beneficiarii milei lui Dumnezeu, tocmai de aceea El ne îndeamnă ca, la rândul nostru, și noi să fim buni cu cei scăpătați, cu cei ajunși pe drumuri. Căci oricând, în orice clipă, și noi putem să ajungem ca ei…Să ajungem la mila oamenilor…

Pentru că Dumnezeu îi înalță pe unii și îi coboară pe alții, El îi slăvește pe unii și îi smerește pe alții, spre folosul lor și spre folosul multora. Iar dacă Dumnezeu nu ne coboară până într-acolo, încât să ne cerem mâncarea cu multe eforturi, în fața indiferenței multora, atunci trebuie să fim recunoscători pentru mila Lui.

– Și ce înseamnă să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu?

– Înseamnă să ne bucurăm cu evlavie de fiecare clipă pe care o trăim și să Îi mulțumim pentru ea. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre, fiecare lucru pe care îl avem, tot ceea ce noi suntem ca oameni sunt darurile Lui. Sănătatea e de la El. Aerul e de la El. Mâncarea e a Lui, chiar dacă o cumpărăm de la magazin. Pământul e al Lui, chiar dacă unii se cred „nemuritori” aici, printre noi. Pacea pe care o trăim acum, faptul că putem munci, că Îi putem sluji Lui, că putem să ne bucurăm de familia noastră sunt darurile Sale, ale Dumnezeului nostru treimic.

Toate sunt daruri pentru fiii Lui! Căci și boala și necazul și prigoana sunt daruri ale Sale. Înțelegem acest lucru cu timpul, înțelegem când suferim, înțelegem numai atunci când Dumnezeu ne luminează asupra lucrurilor pe care le trăim. „Căci, pe care îl iubește, Domnul îl ceartă [ὃν γὰρ ἀγαπᾷ Κύριος παιδεύει]; și îl biciuiește pe tot fiul pe care îl primește [μαστιγοῖ δὲ πάντα υἱὸν ὃν παραδέχεται]” [Evr. 12, 6, BYZ].

– Și de ce trebuie să ne certe și să ne biciuiască Dumnezeu, dacă ne iubește? De ce nu poate fi iubirea Lui…liberă de dureri? Pentru ce trebuie să ne provoace chinuri, ca să ne spună că…ne iubește?

– Însă El nu ne ceartă și nu ne biciuie pentru că „dorește” acest lucru, ci pentru că noi avem nevoie de mustrările și de pedepsele Lui, pentru ca să ne venim în fire și să facem voia Lui. El e nevoit să procedeze în acest fel, pentru că ține cont de slăbiciunea noastră, de aplecarea noastră repede spre păcat, dar și pentru că El ne iubește în mod real, pentru veșnicie, și nu pentru două clipe. Și se comportă dur cu noi, după cum și părinții unui copil sunt nevoiți să fie duri cu el, dacă copilul lor o ia pe căi greșite. Și cu durere multă în inimă îl pedepsesc, dar știu că pedeapsa e pentru binele lui, a copilului lor. Pentru că preferă să sufere când e mic, când e în formare, când e receptiv la sfaturi și nu să îl lase să se rateze. Pentru că un copil ratat e consecința unei iubiri mult prea permisive din partea părinților și, din acest motiv, iresponsabilă. Pentru că îl lași pe copil să își facă de cap, el își face…dar îl pierzi pentru acum, pentru societatea de azi, și, poate, pentru veșnicie. Căci numai Dumnezeu ne întoarce la pocăință, atunci când o luăm pe căi greșite! Numai El ne poartă de grijă în rătăcirea noastră, în nebunia noastră, în orgoliul nostru!

Și putem rătăci zile, luni, ani, aproape o viață de om în afara Bisericii și a voii Lui…crezând că „facem bine ceea ce facem”. De ce? Pentru că nu vrem să Îl ascultăm pe Dumnezeu! Nu vrem să ascultăm de ierarhia Bisericii și de predica ei! Căci El ne-a spus: „Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă [Ὁ ἀκούων ὑμῶν Ἐμοῦ ἀκούει]; și cel care se leapădă de voi, de Mine se leapădă [καὶ ὁ ἀθετῶν ὑμᾶς Ἐμὲ ἀθετεῖ]” [Lc. 10, 16, BYZ]. Și observați că Domnul nu vorbește despre conținutul predicării, despre ce predică ierarhia Bisericii, ci se referă la starea interioară pe care trebuie să o avem față de predica Bisericii. Pentru că starea noastră interioară trebuie să fie aceea de ascultare, de acceptare a voii lui Dumnezeu, pe care ierarhia Bisericii o predică în mod liturgic și teologic.

Căci ierarhia Bisericii Îl slujește pe Hristos, pe capul Bisericii sau Hristos lucrează și acum, în mod viu și actual, prin toată slujirea și predicarea ierarhiei Bisericii. Iar dacă ne raportăm în mod ascultător față de Hristos, ne raportăm în mod ascultător și față de slujitorii Lui. Pentru că ascultarea e a conștiinței și a bucuriei inimii. Asculți adevărul lui Dumnezeu cu sufletul tău și îl înțelegi și îl crezi și îl iubești cu toată inima ta. Pentru că te raportezi la Dumnezeu în mod integral, ca un credincios al voii Lui și nu ca un contestatar.

Și pentru că pe 31 octombrie 2017 s-au împlinit 500 de ani de la actul de „protest” al lui Martin Luther din 31 octombrie 1517[3], putem vedea cu ochiul liber ce nu înseamnă reformă/ înnoire în viața Bisericii. Căci atunci când sunt puse sub semnul întrebării fundamentele Bisericii sau când Biserica e secătuită de fundamentele ei, Biserica nu se reformează, ci se fărâmițează. Iar „reforma” protestantă nu a fost „o înnoire” a Bisericii, ci o desfigurare demonică a realității Bisericii, plină de ură și de lipsă de evlavie, și mai mare decât aceea pe care romano-catolicii o operaseră după căderea lor de la trupul Bisericii. Căci dacă romano-catolicii începuseră să intelectualizeze teologia și experiența Bisericii, să se dispenseze tot mai mult de aspectul ascetico-mistic al vieții creștine și să centreze Biserica în ierarhia ei, adică în istorie, și nu în Dumnezeul treimic, protestanții au rupt Biserica de apostolicitatea și catolicitatea ei, au desființat unitatea și sfințenia ei, pentru că au renunțat la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei, la Tainele și Slujbele Bisericii, la viața ascetico-mistică a Bisericii, reducând relația cu Dumnezeu la citirea Scripturii și la săvârșirea unor slujbe, care nu au de-a face cu Tradiția Bisericii. Pentru că protestantismul nu „a reformat” Biserica, ci a desființat mai toate fundamentale Bisericii, făcând-o de nerecunoscut.

De aceea e ipocrită dorința protestanților și a neoprotestanților după „unitatea” Bisericii. După cum e ipocrită sublinierea „impactului cultural al reformei” în istorie, atâta timp cât gestul lui Luther și al primilor protestanți a fost unul eminamente teologic și nu cultural. Faptul că ei, protestanții, au vrut Scriptura în limba lor națională, au vrut-o, în primul rând, pentru ca să se despartă de latina promovată de Papă și nu pentru profunzimile limbii germane, franceze sau engleze. Acum, privind retrospectiv lucrurile, te bucuri, ca lingvist, să vezi eforturile lui Huldrych Zwingli[4] sau ale lui Martin Luther[5] de a traduce Scriptura, atunci, în acele secole. Dar când vrei să le evaluezi traducerile scripturale protestanților și neoprotestanților de tot felul, când vrei să fii teolog cu ele, vezi că ele, acele traduceri, nu au cinstit Dumnezeiasca Scriptură, ci au falsificat-o în chip și fel, așa cum au desființat și cultul și viața Bisericii.

De aceea, traducând în mod falsificat Scriptura în limbile naționale, interpretând-o confesionalist și păstrând o infimă relație cu Biserica, protestanții nu au ajutat Europa să fie „creștină”, ci au desacralizat-o și au secularizat-o într-un ritm foarte alert. Pentru că „biserica” promovată de protestanți nu mai avea aproape nimic de-a face cu Biserica lui Hristos, cu Biserica Lui, în care există o continuitate directă și continuă a voii și a slujirii Dumnezeului nostru treimic, prin toată viața și slujirea ei.

Căci aici, în Biserica lui Hristos, au propovăduit și Sfinții din secolul 1 și cei din secol 6 și cei din secolul al 20-lea, adică toți Sfinții Bisericii. Și toți Sfinții Bisericii sunt învățătorii și povățuitorii noștri, călăuzitorii noștri pe calea mântuirii, și la niciunul nu i-a trecut prin cap „reforma” lui Luther, adică dorința de desființare a Bisericii. Ci, dimpotrivă, toți Sfinții Părinți ai Bisericii au fost grijulii cu ceea ce au primit de la înaintașii lor în credință și în har, și s-au curățit pe ei înșiși continuu pentru a se face proprii înțelegerii a ceea ce au primit. Pentru că, pentru ei, a te înnoi interior însemna a te sfinți și nu a protesta.

De aceea, Biserica nu cunoaște instituția protestului împotriva fundamentelor teologice, dogmatice și canonice ale Bisericii, ci doar pe aceea a mărturisirii fundamentelor ei harice și teologice. Căci noi nu putem „dărâma” și „rezidi” Biserica lui Hristos, care este „stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας]” [I Tim. 3, 15, BYZ], dar putem dărâma în noi toți idolii patimilor, pentru a sluji și a ne închina duhovnicește Dumnezeului Celui viu.

Iar dacă ne omorâm idolii, dacă ne curățim de toată învățătura lor păgână din noi înșine, atunci înțelegem că toată viața noastră depinde de mila lui Dumnezeu. Pentru că viața noastră e darul Lui, anii vieții noastre sunt darul Lui, plecăm de aici, prin moarte, care e iarăși lucrarea Lui, pentru a primi de la El după faptele noastre, după profunzimea vieții noastre. Căci și viața în timp, cât și cea în veșnicie, sunt darul Lui cel prea mare. Pentru că El a ales ca noi să existăm! El a ales ca să ne bucure cu dragostea Lui. El a ales să intre în relația cu noi, pe când noi eram…căzuți cu tâlharii [Lc. 10, 30, BYZ].

Căci, în ediția BYZ [bizantină/ ortodoxă] a Noului Testament, ni se spune că omul care „cobora de la Ierusalim întru Ieriho [κατέβαινεν ἀπὸ Ἱερουσαλὴμ εἰς Ἰεριχώ], și cu tâlharii a căzut [καὶ λῃσταῖς περιέπεσεν], care, și dezbrăcându-l pe el [οἳ καὶ ἐκδύσαντες αὐτὸν], și răni făcându-i s-au dus [καὶ πληγὰς ἐπιθέντες ἀπῆλθον], lăsându-l pe el pe jumătate mort [ἀφέντες ἡμιθανῆ τυγχάνοντα]” [Lc. 10, 30]. Adică El a venit să aibă o relație cu noi pe când noi eram în comă…pe când eram pe jumătate morți.

Dumnezeu nu ne-a găsit bine deloc! Eram pe jumătate morți, pentru că noi eram căzuți ca și tâlharii noștri, demonii, care ne-au vândut „nemurirea” închipuită și ne-au jefuit de slava lui Dumnezeu și de comuniunea veșnică cu El. Pentru că Satanas, potrivnicul nostru cel fără de trup, ne-a spus și ne spune mereu că „vom trăi”, chiar și dacă „vom păcătui” înaintea lui Dumnezeu. Pe când Dumnezeu ne spune contrariul: „Oricând veți naște păcatul în voi înșivă, veți muri prin el, pentru că moartea e neascultarea de Mine”.

De aceea, Hristos S-a pogorât „în valea plângerii [ἐν τῇ κοιλάδι τοῦ κλαυθμῶνος]” [Ps. 83, 7, BYZ], aici, pe pământ, pentru ca să ne învețe că plânsul autentic, real, adânc, e cel care ne naște din nou, că plânsul pocăinței ne învie din morți. El a coborât la noi, pentru că noi nu puteam urca la El, datorită păcătoșeniei noastre, pentru ca să ne arate că mila Lui e viața noastră. Și El a fost biciuit pentru noi, El a fost torturat atroce, pentru că a purtat păcatele noastre și pentru noi a suferit dureri [Is. 53, 4, LXX] în fiecare mădular al trupului Său celui preacurat.

Dar acestea toate le-a pătimit, pentru că ne iubește pe noi! Și ne-a ales pe noi din lume [In. 15, 19] și ne-a făcut ai Lui și ne-a curățit de păcatele și de fărădelegile noastre, făcându-ne mai albi decât zăpada [Ps. 50, 9, LXX], pentru că ne-a făcut casnicii și intimii Lui. De aceea, a nu asculta de El și de Biserica Lui și de slujitorii Lui înseamnă a cădea de la ascultarea Domnului precum tâlharii cei spirituali. Pentru că demonii ne învață să tratăm cu ușurătate și cu indiferență predicile Bisericii și viața ei, spunându-ne că viața de acum „e totul”, că „nu mai urmează nimic după moarte” și că „aici e Raiul și Iadul”. De ce? Pentru ca să trăim fără credință, fără nădejde și fără dragoste de Dumnezeu, ca unii care ne bucurăm doar de clipa de față și moartea ar fi „o desființare totală” a noastră.

Numai că moartea…e continuarea acestei vieți! Și cel care se bucură, aici și acum, cu Dumnezeu, se va bucura veșnic cu El, fiind plin de lumina slavei Sale, pe când cel care nu Îl vrea acum, nu Îl va vrea nici în veșnicie. Pentru că viața de aici este stadiul de pregătire pentru veșnicie. Aici și acum ne facem tot mai cuprinzători și tot mai proprii vieții cu Dumnezeu sau ne facem tot mai neprimitori și mai improprii lui Dumnezeu.

Pentru că mila față de alții, da, bucata de pâine dată altora, banii dați altora, cartea dată altora, sfatul bun dat altora ne fac tot mai încăpători, tot mai umani! Fără milostenie nu suntem oameni! Fără ea nu simțim că trăim, ci doar ni se pare că facem asta!

Și ori de câte ori dărui ceva anume, ori de câte ori mă dărui în slujire oamenilor, simt că trăiesc, că sunt viu, că multă viață dumnezeiască coboară în mine. Și de aceea iubesc să dărui, să mă dărui oamenilor! Pentru că iubesc să fiu viu. Să fiu viu în relația mea cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că nu contează cât dai, ci faptul că vrei să dai. Și dacă vrei să dai…„ești deja cu un picior în Rai”[6]. Pentru că milostenia înseamnă iubire. Milostenia înseamnă grijă față de oameni. Milostenia înseamnă atenție și răbdare cu oamenii. Pentru că toți avem nevoie de dragoste, de atenție și de răbdare, ca să creștem în înțelegerea lui Dumnezeu și în viața cu El.

Dar mila noastră, a creștinilor, se revarsă din mila Lui față de noi. La baza milosteniilor noastre nu stă o filosofie umană, ci poruncile Lui. Adică iubirea și mila, răbdarea și atenția față de toți oamenii, pentru că noi trebuie să îi iubim pe toți, după cum El ne-a iubit pe noi [In. 13, 34] și S-a dat pe Sine pentru noi.

Iar tot cultul Bisericii ne învață despre mila lui Dumnezeu față de noi. El ne învață să cerem mila Lui mai mult decât viața, decât sănătatea și decât prosperitatea noastră. Pentru că „mila Ta [este] mai bună decât viața [κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωά]”. [Ps. 62, 4, LXX]. De aceea, când cerem Domnului, în rugăciunea continuă către El, să ne miluiască pe noi, păcătoșii, cerem ca El să ne ierte, să ne umple de slava Lui și să ne facă moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice.

Căci fără mila Lui nu există Rai pentru nimeni. Dar, prin mila Lui, și pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților și Îngerilor Lui, noi cerem și nădăjduim că vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu, cea pregătită nouă mai înainte de a fi întemeiată lumea [Mt. 25, 34]. Amin!


[1] Am început predica la 17. 25, miercuri, 8 noiembrie 2017. Și am terminat-o la 20. 28, în aceeași zi.

[2] Două versuri din poemul Rugăciune, al lui Mihail Eminescu. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Rugăciune_(Eminescu).

[3] A se vedea: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-a-fost-martin-luther-si-ce-a-insemnat-reforma-pentru-occident.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Zürich_Bible.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Luther_Bible.

[6] M-am referit la cântecul ei: https://www.youtube.com/watch?v=PK0uTzr7kKQ. Care a preluat mai multe sintagme ortodoxe în el, implicit faptul că a dărui înseamnă a face un rai în inima altora.