Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dincolo de acea perpetuare a repetiției teatrale, dincolo de acel eșec al efemeridelor, există altceva, ce nu moare, un „dincolo de mormânt” (Din noaptea…), în care se aude chemat și în care ființa individuală (omul individualizat mai ales prin gândire, prin creație) nu se se pierde, în care se percep permanent ecourile unei existențe fericite, dorite, chiar dacă întrezărite numai sub forma unor imagini/ zvonuri îndepărtate: ele nu sunt însă nimic/ gol/ neființă, ci izbucnirile înnăbușitei, de către spiritul secular (pe care Eminescu îl numește „a veacului suflare” (Dumnezeu și om)), neîncrederi în nimic[1].

Se pierd cei ce vor să se piardă, cei care îngăduie aceasta, care nu sunt în stare să poarte rod. Lumea evoluează însă și se perpetuează într-un perfect echilibru și într-o desăvârșită armonie.

Aceeași concepție se regăsește reprodusă succint în Archaeus: „când vezi că unul și același princip de viață încolțește în mii și mii de flori, din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puține rămân, și și aceste puține au în sfârșit aceeași soarte, atuncea vezi cum că ființa în om e nemuritoare (s. n.). […] În fiece om se-ncearcă spiritul universului[2], se opintește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oarecum un nou asalt spre ceruri”[3].

Dar filosofia despre arheu/ archaeus a fost enunțată anterior, în literatura română, de Cantemir, acesta reprezentând o forță seminală/ germinativă, nucleară, aflată în semințele create în ziua a treia a Genezei – și oferim un citat extins: „pământul originar, în mod necesar trebuie să fie și să se creadă un fruct al apei[4], ca o creatură mediat creat [în sensul că a fost creat la început acoperit de ape]. Ea fiind ca și impregnată de spiritele arheale ale lucrurilor (s. n.)[5] și deschizând aerul spirit [vânt] și primind nenumărați pori [pământul], întocmai ca o corabie încărcată la cântar, a stat plutind între și pe deasupra apelor și chiar opusă din diametru. Căci știința sacră ne învață că apele au fost congregate într-un loc, deci trebuie să înțelegem că și [partea] cea uscată a fost separată [de ape] la un loc… […].

În aceeași a treia zi se creează Archeus, se delimitează și se prefigurează modul spețelor produselor vegetale.

În fine, văzui că forța aceea glorifică, un fel de facultate în chipul unui ferment de făină, că se aruncă în pământul virgin, și el fiind primit, produce o fierbere, o clocotire, și e distribuit în toată masa pământului. Așadar, prin influența zisei forțe, se creează to enormon sau archaeus, artizanul spețelor, sprijinul sau propagatorul semințelor, care este ascuns în nucleul intim (s. n.), așezat în centrul seminței și introdus de afară și împresurat în animale ca o materie spumoasă, iar în vegetale doarme încrustat într-un nucleu mai gros și mai des.

În fine, archeul pământesc distribuit diferit în diferite locuri și dotat cu o forță specială și cu o facultate proprie, devenind săltăreț îndată ce primi o umoare elementară, fiecare părticică dintre ei sări să acopere speța proprie sieși. Așadar el transformă umoarea pură, simplă – adică apa lichidă, fluidă și elementară, creatoare întotdeauna prin ajutorul forței, – în substanțe solide, concrete și în special vegetale, adică în specii, figuri și forme de ierburi, de lemne, precum și de metale.

Apoi cele produse în mod creativ participând la acea putere arheală, încep să parcurgă învârtirea conform cu perioada determinată a duratei proprii. Așadar toate genurile și speciile de vegetale ocupară suprafața pământului, facultatea de propagare fiind continuă și neobosită. […]

Între nenumăratele corpuri cerești sunt două, pe care literatura sfântă le numește, după cuprinsul simțurilor, lumânările mai mari, pentru că sunt mai aparente [aproape de vedere] și sensibil mai puternice. Ele imprimă celor pământești imaginile calitative ale efectelor lor. Cel mai mare, soarele, a fost făcut ca să culeagă în sine lucirea confuză, ca să dividă ziua de noapte, ca să ilumineze celelalte constelațiuni cu lumina universală [de obște], ca să le excite [să le determine] la mișcare încălzind archeii locali și ca să încuibeze fermenții specifici încredințați pământului (s. n.)[6].

Cel mai mic, luna, a fost făcută ca să stăpânească noaptea, ca prin mișcarea sa să restituie primei purități apa elementară și s-o păstreze în prima sa stare de frăgezime, căci alminterea, din cauza forței fermenților locali ar fermenta poate toată, și s-ar transforma într-o substanță groasă.

Ea prezidează de asemenea la archeu, adică la facultatea vitală a viețuitoarelor ce se vor produce în-dată din ape. Celelalte corpuri cerești, cunoscute îndeobște cu numele de astre, au fost destinate să fie în semne, timpuri, zile și ani. […] [Luna] este prepusă peste ape și peste archeii viețuitoarelor, care se vor naște din ape (s. n.)[7]. În a ei stăpânire pe toate acestea le-a dat Creatorul tuturor și prea înțeleptul Cârmuitor”[8].

În nuvela amintită a lui Eminescu (care vroia „să delimiteze programatic” o „philosophie românească[9]), „Archaeus este singura realitate pe lume. […] Archaeus este tot”[10]. El înseamnă conservarea individualității, a personalității ființei:

„Cu toate schimbările, ce le dorește un om în persoana sa, totuși ar vrè să rămâie el însuși…persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoși (câte femei!), mai cuminți (câți oameni de stat!), mai geniali (câți scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorințe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi…dar ei vroiau să fie tot ei. Cine și ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el?

Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieții. […] Ei, ai priceput ce-i Archeus? […] Nici nu-i ușor de priceput – pentru că-i etern. Și etern este tot ce este totdeauna de față… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăși stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am putè vedè lămurit ce-i etern [de fapt: ce este eternitatea]…

Numai într-un punct în care s-ar naște un moratoriu între moarte și viață, căci lumea nu-i decât o vecinică plătire către viață, o vecinică încasare din partea morții”[11].

Concepția despre arheu și arhetip nu este străină arealului bizantin și literaturii patristice. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că „Dumnezeu, isprăvind de creat rațiunile prime și esențele universale ale lucrurilor, lucrează totuși până azi, nu numai susținând acestea în existență, ci și aducând în actualitate, desfășurând și constituind părțile date virtual în esențe; apoi asimilând prin Providență cele particulare cu esențele universale”[12].

În ce îl privește pe om, Dumnezeu însuși este Arhetipul lui: „în om este minte, cuvânt și duh. […] Prin acestea omul poartă un chip întunecos [tainic] al Treimii nenumite și arhetipice. Cuvântul după chipul [Fac. 1, 26-27] arată și aceasta. Tatăl e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevărat Duhul, precum învață, folosindu-se de asemănare, Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu”[13].

Iar lumea spirituală este arhetipul celei materiale: „lumea necunoscută cu mintea și nevăzută o cunoaște [cel ce este filosof adevărat] din cea supusă simțurilor și văzută, precum [pe] cea supusă simțurilor și văzută din cea nevăzută și nesupusă simțurilor, asemănându-le între ele, pe cea văzută ca chip al celei nevăzute și pe cea nevăzută ca arhetip al celei văzute. Alăturatu-s-au, zice, chipurile celor fără chip și formele celor fără forme”[14] – recunoaștem în aceste ultime formulări antinomice, pentru care și Eminescu avea predilecție (ca și pentru ființa fără de ființă), o preocupare frecventă și cugetări recurente ale poetului asupra chipului și a formei.


[1] O concepție similară exprima și Victor Hugo, în poemul L’univers, c’est un livre.

[2] Dumnezeu suflă duh, „suflare de viață” în om, Fac. 2, 7.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 187.

[4] Ceva foarte asemănător enunță și Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului (1629-1709), din care Eminescu a deținut și un exemplar manuscris (din păcate acefal, dar cunoștea și ediția tipărită):

„Și era întâia făptură nevăzută întru adânc, ca o sămânță și pârgă a făpturilor care avea să se scoată de acolo (s. n.). Că precum când socotim vreo sămânță sau sâmbure sau vreun pom de grădină, zicem că este într-însul rădăcina și pomul și ramurile și frunzele și florile și rodurile, nu ca și cum acelea iată sunt, ci ca și cum au să fie acolo, când acel sâmbure ar răsări și ar crește, tot astfel cea de Dumnezeu zidită întâia făptură sau materie era pârgă făpturii celeilalte. Deci cerului îi era întâia materie apa, iar pământului grosimea cea închegată [mâlul], sau grunzul [din apă] (s. n.). Iar după aceea, prin dumnezeiasca poruncă despărțită fiind apa de noroi, pământul din [de] cer, s-a arătat în mijloc văzduhul și s-a luminat focul, apoi celelalte făpturi [creații] cu a lor rânduială și vreme au mers”, cf. Hronograf, op. cit., p. 9.

[5] Chiar dacă teoria despre arheu este inspirată din Van Helmont, cred că este o exprimare în acord cu precizarea Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron, pe care am semnalat-o undeva anterior, cu privire la purtarea Duhului Sfânt pe dea-supra apelor ca o cloșcă, pregătindu-le nașterea vieții din ele.

Fratele Sfântului Vasile extinde explicațiile: „Cât despre apa peste care Se purta Duhul lui Dumnezeu […], credem că ea desemnează plenitudinea dumnezeieștilor puteri cugetătoare”, cf. Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în Scrieri. Partea a doua, op. cit., p. 104.

Cantemir nu ar fi preluat o doctrină despre care ar fi putut crede că reprezintă o erezie, în contradicție cu învățătura patristică.

În câteva exerciții manuscrise pentru Rugăciunea unui dac, Eminescu menționează: „Întâiu eși această sămânță a luminii… /…/ De unde alergară puternicele ape/ De germeni purtătoare, luminii născătoare?”, cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 71.

Arheii ar putea fi esențele de lumină ale lucrurilor, ceea ce numește sămânța de lumină (p. 72).

[6] Fără a introduce conceptul de arheu, Antim Ivireanul făcea însă precizări identice: „iaste soarele vârf celoralalte stele şi le covârşaşte cu lumina pe toate şi de la răsărit şi pân’ la apus, tot pământul şi unghiurile lui luminează, încălziaşte, îngraşă şi revarsă pretutindea razele lui. […] Căldura soarelui are lucrare firească a dărui copacilor, erburilor, pietrilor scumpe şi plodurilor pământului vieţuitoare, umejoasă şi îngrăşătoare putere spre creştere. […] Soarele cest simţitoriu [sensibil, văzut, pentru că autorul introduce o comparație cu Soarele-Hristos, după cum și Cantemir face același lucru], când răsare şi să înalţă de pre pământ, să face pricină şi mijlocitor a multor bunătăţi, că întinzându-şi razele, luminează pământul şi marea, goneşte şi răsipeşte toată ceaţa şi negura, încălzeşte şi hrăneşte toate neamurile dobitoacelor, şi, în scurt să zic, toate le însufleţeşte şi le înviază şi pre toate împreună le bucură şi le veseleşte. […]

Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 58, 74 și 211.

[7] O precizare de asemenea identică celei a lui Antim Ivireanul, care desemnează luna a fi „stăpâna mării” – după cum am arătat undeva mai sus – calitate preluată de Eminescu în Scrisoarea I.

Apropierile care se pot face între Antim și Cantemir sunt foarte numeroase și am atras atenția, deja, asupra acestui subiect, în monografia dedicată lui Antim Ivireanul. O analiză comparativă detaliată, însă, a celor doi mari scriitori români ai secolului al XVIII-lea, nu a făcut încă, din păcate, obiectul niciunui studiu, dar considerăm că ar putea scoate în evidență multe elemente invizibile momentan, și, în primul rând, o viziune în mod esențial comună a celor doi.

[8] Dimitrie Cantemir, Metafizica, op. cit., p. 70-78.

[9] Cf. Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, op. cit., p. XLIX.

Sigur că se pune problema, din nou, ca și în cazul Istoriei ieroglifice, dacă Eminescu a citit sau nu lucrarea aceasta a lui Dimitrie Cantemir, dacă ar fi putut să fie, la un moment dat, în posesia vreunei copii. (Divanul însuși, după publicare, și-a continuat existența mai mult printr-o circulație manuscrisă.) Călinescu nu credea că ar fi cunoscut-o. Dar nu putem spune cu certitudine. Prin mâinile lui Eminescu au trecut foarte multe manuscrise, despre care nu mai avem cunoștință, așa încât probabilitățile negative sunt simple opțiuni și nu pot să aibă o greutate mai mare decât ipoteza contrară.

[10] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 183.

[11] Idem, p. 186.

[12] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, op. cit., p. 45.

[13] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete [capitole] după acrostih, în Filocalia, vol. VII, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 106.

[14] Idem, p. 150.