Chiar și fără o referire directă la Creator, același mesaj îl poartă și poemul Mulțumire (din vol. Traversarea):

Să le mulțumim
Păsărilor,
Că nu zboară cu benzină.
Demult s-ar fi isprăvit
Generoasele rezerve ale pământului.

O odă smerită
Motoarelor lor simple –
Gușii care ferecă cine știe ce firimitură.
Un fir de iarbă
Și milioane de aripi
Împânzesc aerul.

Și peștilor
O laudă sinceră,
Pentru nevinovatele lor centrale atomice,
Care le pun în funcțiune aripile dorsale și coada,
Peștilor să le mulțumim,
Care își subvenționează singuri
Înaintarea prin apă
Și sunt descoperiți și prinși aproape în toate mările
Ca submarinele.

Poemul este, ca și cel anterior, o laudă adusă Creatorului lumii, realizată, însă, de data aceasta, în regim de taină și purtând reputatul aer „ironic”, ca o semnătură soresciană.

Însă, dacă tot vorbim neîncetat despre ironie, poate că ar trebui să descifrăm și cui se adresează. E un subiect care, în mod mirabil, a fost foarte puțin tratat. S-a vorbit numai despre ironie și parodie ca stare generală a poeziei lui Marin Sorescu, din care a rezultat, până la urmă (inevitabil, s-ar putea zice), „postmodernismul” poetului, fără detectarea și analiza motivațiilor adânci.

În cazul de față, ironia vizează fără echivocuri o umanitate care își savurează cu frenezie și luciferism înecat de emoția autoadulării evoluția și cuceririle civilizației.

Mulțumirea, oda și lauda lui Sorescu nu se transmite însă păsărilor și peștilor, în primul rând, ci lui Dumnezeu, pentru că aceștia nu s-au creat singuri. Nu ei și-au creat un organism care să funcționeze atât de imbatabil, încât toate invențiile omenești să nu ajungă vreodată să le întreacă performanțele.

Furat de autoidolatrie, fascinat de roadele inteligenței sale, omul nu mai vrea să privească prea des și spre latura adversă, negativă, a descoperirilor științifice, spre daunele pe care le provoacă naturii (și lui însuși, implicit). Daune de care se vorbește, pe un ton părut îngrijorat, adesea, dar de fapt nu se dorește renunțarea la tot ce înseamnă confort prezent și viitor adus de progresul științei și tehnologiei, oricât de mari și de severe ar fi costurile în ce privește consumarea resurselor planetei și degradarea mediului.

Poezia lui Marin Sorescu e la zi în această chestiune și în multe alte privințe (sociale și politice), dar în același timp clasică și tradiționalistă în atitudine.

La zi erau și Dante și Villon (iau două nume la întâmplare…) și totuși nu erau postmoderniști[1].

Postmodernismul literar nu e niciodată ironic la adresa tehnologiei aflate în plin progres. Dimpotrivă, el dinamitează orice rezerve de bun simț tradițional și de clasicism al mentalităților tocmai pentru a putea face loc cât mai repede acceptării senine a produselor noii lumi. Chiar și atunci când pare că se autoironizează, autorul postmodern o face deliberat ideologic, pentru a demoniza instituția genialității, criteriul excepției impus de secolele anterioare.

E derutant pentru mine faptul că, deși lirica lui Marin Sorescu nu e nici pe departe o poezie ermetică (nici măcar obscură!), pare că e atât de greu de înțeles și de descifrat – sunt derutante pentru mine ambiguitatea și ocolișurile prin răzoare ale criticii noastre literare.

Și, cu Sorescu, se dovedește încă o dată că exegeza noastră – care deține pârghiile instituționale și impune viziunea generală în mod public și didactic (eu îi spun critica oficială) –, unde vrea, forțează fără scrupule limitele interpretării, chiar și acolo unde nu ar fi nevoie deloc de asemenea „manevre subtile”. În vreme ce, în situațiile în care poemele sunt cu adevărat obscure (îi am în minte acum, în primul rând, pe Eminescu și Arghezi), ea citește textele…literal sau foarte aproape de literalitate, când i se pare că sonoritățile aparente ale termenilor poetici îi avantajează ideologia…


[1] În mod similar se exagerează și în ceea ce privește romanul interbelic subiectiv. Tudor Vianu, vizibil iritat de atâta avans în materie de procedee literare, observa, legat de romanele lui Camil Petrescu, că „Gheorghidiu…, după scena discuției violente la popota ofițerilor, se reîntoarce cu povestirea sa în trecut și continuă de-acolo pe direcția uniliniară a dezvoltării evenimentelor în timp. O tehnică clasică, folosită de Virgil în Eneida”. Și că „Patul lui Procust ni se prezintă ca un document, ca un dosar de existențe”, dar „convenția literară a acestui mod de încadrare… amintește destul de aproape pe acel[a] romantic al caietelor regăsite sau al schimbului de scrisori”. Cf. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, ediție îngrijită de Geo Șerban, Ed. Orizonturi, București, 2010, p. 404, 406.

Dacă Vianu era iritat în 1932, când a părut Arta prozatorilor români, nu știu ce am mai putea spune astăzi, după ce lucrurile au evoluat trepidant în ce privește sublinierea performanțelor sau a progreselor înregistrate de acest tip de roman, ca și când maratonul strategiilor literare ar fi singurul care contează…

Tocmai aceste discuții interminabile despre strategii și curente mi se par ele însele o încercare de orientare pe o pistă falsă, care a avantajat și avantajează tot ce e (post)modern, ca și când ceea ce e clasic sau tradițional (în formă sau fond) nu ar putea angaja la fel de bine deliberări infinite, analize și aprofundări.

Până la urmă, interesează atât de mult curentul în care poate fi încadrat un autor, sau ideile lui fundamentale și filosofia de viață? Însă tocmai aici e problema: pentru că, integrând un autor într-o anumită direcție literară (înaintea unor analize amănunțite și a unor dezbateri ample!), interpretarea operei lui poate fi apoi mai ușor manipulată. Odată ce autorul e încărcat în căruța progresului, și opera lui trebuie să țină pasul neapărat cu ce gândim și ce vrem noi astăzi

Did you like this? Share it: