Apropo de minciuna emisă de curând în online de Arhim. Mihail Daniliuc, că exegeza literară, în majoritatea ei, ar fi afirmând cu tărie că Arghezi e un poet religios[1], m-am gândit să pun alături câteva fragmente din comentariile mele și din cele cuprinse într-un volum de critică apărut foarte recent pe piață, care duce mai departe „tradiția” critică lovinesciană în materie de atitudine față de metafizică/ teme și motive religioase. Chiar dacă eu nu pun preț pe ce spune Daniliuc, care nu are nicio tangență cu literatura sau critica literară (el încearcând, ca și Mihail Stanciu[2], să își inventeze acum interesul pentru domeniul în cauză, prin colportări de informații fără citarea surselor), totuși, gogomăniile de felul acesta, spuse cu seninătate, ajung la publicul credincios și poate se înfig în minte…

Așadar, în articolul meu, Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu, polemizând cu Crohmălniceanu, între altele, eu am spus următoarele:

„Regăsim mereu în poezia sa versuri de genul acestora: […] O sută de veacuri, cusute-n cotoare, / Aduc mărturie şi semn cunoscut / Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut / Întreg, în odăjdii de brumă şi soare (Inscripţie pe Biblie).

Acest ultim poem, Inscripţie pe Biblie, este şi o mărturie solidă a faptului că poetul nu aşteaptă revelarea scriptică a Cuvântului, ci revelarea Lui reală, extatică, aşa cum Îl vedeau oamenii aleşi de odinioară (şi Îl văd şi astăzi – cererea lui Arghezi ar fi lipsită de sens în absenţa acestei credinţe):

O mie de neamuri, plecate, domoale / Te caută-n ceruri, în vis, pe pământ. / Ascuns Te-au găsit în Cuvânt [Biblie]. / Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.

Poetul se roagă pentru revelarea Cuvântului din cuvintele Scripturii, pentru înălţarea lui la o înţelegere şi o cunoaştere a lui Dumnezeu superioară lecturii şi credinţei din citire.

Acest Cuvânt scriptic nu este Hristos cel Viu dacă raportarea la El se face exclusiv în virtutea cuvintelor scrise în Biblie şi excluzând relaţia directă cu El, revelaţia personală a lui Dumnezeu în viaţa credinciosului”[3].

În Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. 2, Ed. Polirom, 2017, p. 36, Mihai Zamfir scrie:

Arghezi 001

Adică credința creștină s-a răspândit pe pământ datorită unui soi de somn cataleptic de care au fost cuprinse toate neamurile care au acceptat-o!…

Bineînțeles că Arghezi nu se referă la nimic de genul acesta, ci la extazele dumnezeiești ale Sfinților, care au confirmat totdeauna adevărul Scripturii.

Puțin mai departe (p. 38), Mihai Zamfir afirmă:

Arghezi 002

„O sută de veacuri, cusute-n cotoare” nu indică un pergament artizanal mănăstiresc oarecare, ci tocmai Sfânta Scriptură/ Biblia, care, prin mărturiile sale, vorbește despre vederea lui Dumnezeu de către Sfinți. E vorba de acele veacuri (care formează, de fapt, întreaga istorie a umanității) în care Dumnezeu a vorbit Sfinților Săi.

Cuvântul din Evanghelia Sfântului Ioannis e Dumnezeu-Cuvântul, e Hristos. După interpretarea lui Zamfir, Arghezi îndeamnă la sfărâmarea lui Hristos!…

Adică Arghezi e un fel de Nietzsche sau Ivan Karamazov…

Într-un alt articol al meu, Dumnezeu și Arghezi („din întâmplare”, Daniliuc a scris și el, la tag: Arghezi și Dumnezeu, în articolul în care m-a plagiat), am comentat poezia Un plop uscat, astfel:

„Un plop uscat și lângă plop o școală.
Jurîmprejur, Tăria goală.
O veșnicie uriașe, nentrerupt
Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt.

Atâta cer pentru atâta sat!
Atâta Dumnezeu la un crâmpei!
Un greiere de om stă-ngenunchiat
Cu cobza-n rugăciunea ei.

Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărâmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cântat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.

Plopul uscat știa mai mult: a fost.
Fă și tu trunchi, ca plopul din ogradă.
Crește la cer, de bunăvoie prost,
Dă frunze-n el și lasă-le să cadă.

 A-ți împlini rostul înseamnă a te mântui.

Lucrurile par banale, făpturile umile și neînsemnate. Toate își duc existența și ajung la momentul uscăciunii. Însă nimic nu înseamnă irosire. Nimic din tot ceea ce a existat pe pământ, chiar dacă s-a veștejit și a murit, nu și-a dus existența în zadar. Cu atât mai mult faptele omului nu pier.

Poți să iei exemplu și de la un plop uscat: a crescut „la cer”, aparent „prost”, purtându-și ca din prostie ființa spre înălțimi și ținându-și frunzele câtă vreme a avut rost pe lume, cât timp a fost verde.

În mijlocul Tăriei goale și al veșniciei uriașe și neîntrerupte, făpturile care trăiesc atât de puțin par ceva cu totul insignifiant. Budismul consideră toate acestea iluzii, vise ireale ale unui zeu, de care trebuie să te îndepărtezi nemaidorindu-ți existența, vrând să devii neant/ neființă. Creștinismul, din contră, consideră că fiecare lucru își are rostul lui, că toate au fost lăsate de Dumnezeu cu un scop pe pământ și că El proniază toate, chiar dacă noi nu vedem întotdeauna, în mod unitar, sensul tuturor existențelor și al întregii creații.

De aceea, perspectiva creștină este plină de duioșie, pentru că Îl vede pe Dumnezeu Cel mai presus de toate, Cel ce a zidit Tăria goală/ imensitatea cerului și are veșnicie neîntreruptă, îmbrățișând întreaga Sa creație: „Atâta cer pentru atâta sat!/ Atâta Dumnezeu la un crâmpei!” (versurile care l-au impresionat pe Mircea Scarlat).

Cerul și veșnicia lui Dumnezeu copleșesc rațiunea umană, care își vede nimicnicia. Dar ideea de bunătate infinită a lui Dumnezeu răsare tocmai din faptul că acestea sunt boltite peste existențele umane și terestre, în semn de ocrotire, de umplere de frumusețe și de deschidere a unui sens în veșnicie, atâta timp cât ea se infiltrează pretutindeni și este: „Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt”.

Altfel spus: Dumnezeu e în toate și în tot, deși El nu este nimic din ceea ce există, fiindcă nu este coființial cu făpturile Sale, ci mai presus de ele. Omul e „fărâmă de ceva”„un greiere de om”, care se închină Lui și nădăjduiește.

Și dacă cobza-n rugăciune/ cântecul lui nu e nici cât un strop de apă într-un heleșteu, dacă, adică, i se pare că poezia sau cântecul sau cuvintele lui nu sunt însemnate, trebuie să ia exemplu de la plopul care „crește la cer, de bunăvoie prost” și cântă din frunze până când le lasă să cadă.

Prostia lui o împlinește înțelepciunea lui Dumnezeu, care l-a lăsat astfel. Asemenea și neînțelegerea poetului e complinită de menirea pe care i-a hărăzit-o El. Despre prostia aceasta a vorbit și psalmistul: „Și eu la nimic am fost redus și nu înțelegeam, ca un dobitoc/ ca un asin m-am făcut înaintea Ta. Și eu, prin toate/ de-a pururea, cu Tine [sunt]” (Ps. 72, 22-23, LXX/ VUL).

Omul care își recunoaște zădărnicia gândurilor și a eforturilor de a înțelege rațiunile lui Dumnezeu, acela e înțelepțit de El”[4].

Mihai Zamfir comentează, de asemenea, această poezie (p. 41-43):

Arghezi 003

Arghezi 004

Arghezi 005

Arghezi 006

Arghezi 007

Arghezi 008

Și mai spune Zamfir, comparându-l pe Arghezi cu Eminescu (p. 32):

Arghezi 009

Adică și Eminescu, și Arghezi au spus „Nu!” lui Dumnezeu prin întreaga lor operă…

Derutant e faptul că titlul capitolului dedicat lui Arghezi este „Poetul apostat și mântuit”. Întrebarea firească e: mântuit de cine, dacă lui Dumnezeu Arghezi Îi spune un nu hotărât?!

De fapt, „mântuit”, pentru Zamfir, nu are sensul soteriologic pe care îl folosim în Biserică, ci se referă la…pacea sau detașarea estetică, pe care autorul i-o atribuie și lui Eminescu. Dar lui Zamfir îi place să se exprime ambiguu și să lase loc pentru echivocuri…în caz că va mai fi invitat la Trinitas. Sau pentru alte situații…

Zamfir m-a citit, cu siguranță, dar vrea să ducă mai departe ateismul promovat în perioada comunismului și încă înainte, de Lovinescu și mulți alții.

Din același motiv, comentariilor mele la Eminescu, lovinescienii (îi numesc astfel în sensul dorinței de stârpire a religiei și misticismului) le opun „comentariile” lui Alex Ștefănescu (puțin cam tembele, pentru un critic literar cu pretenții și în stadiul în care se află acum eminescologia, dar bine promovate pe piață).

Altfel, vol. 2 din Scurtă istorie nu mi-a produs nicio surpriză și se înscrie, cel mult, în seria instrumentelor utile din punct de vedere didactic, pentru cine dorește să-l folosească. Pentru mine e încă o dovadă că astfel de istorii, care își tratează fugitiv materia, nu își mai au rostul…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/21/alte-plagiate-din-comentariile-mele-literare/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/plagiat-mihail-stanciu/.

[3] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

Articolul a intrat (revăzut și adăugit) în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, în ambele ediții (2011 și 2017): https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/ și https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/. Articolul a intrat în cărțile mele: Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2015 (https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/), și, respectiv, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2017, op. cit. supra.

Did you like this? Share it: