Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 26-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi, în prima duminică din post, Dumnezeu ne vorbește tot despre mila Lui, prin intermediul parabolei bogatului căruia i-a rodit pământul [Lc. 12, 16-21]. Căci atunci când vorbim despre belșug, despre productivitatea muncii, despre ceea ce au oamenii în gospodăriile lor vorbim despre mila lui Dumnezeu. Da, fără ca să minimalizăm aportul oamenilor la belșugul lor, dar și fără a minimaliza aportul lui Dumnezeu la acest belșug! Căci oamenii muncesc, trudesc, se zbat pentru culturile lor, pentru casa lor, pentru ca să aibă ce pune pe masă, dar Cel care face ca roadele lor să fie din belșug e Dumnezeu. Pentru că toate sunt în mâinile Sale și nimic din ceea ce avem noi nu e „al nostru”, ci e primit de la El. Pentru că viața și existența noastră sunt primite de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, și toate sunt darurile Sale cele iubitoare față de noi.

De aceea, dacă se înmulțesc ideile în mintea noastră, dacă se nasc în inima noastră înțelegeri și sentimente sfinte, dacă suntem îndemnați de Dumnezeu, în mod interior, să facem lucruri bune, atunci toate acestea sunt consecințele studiului sfânt, ale rugăciunii, ale slujirii lui Dumnezeu, ale iubirii aproapelui nostru, pe care Dumnezeu le binecuvintează și le face să crească în noi. Pentru că Dumnezeu ne vrea, în fiecare clipă, partenerii Lui. El vrea să muncim dimpreună cu El, să slujim dimpreună cu El, să iubim dimpreună cu El. Pentru că tot lucrul cel bun din viața noastră e sinergic, e făcut dimpreună cu Dumnezeu.

Și, din acest motiv, Domnul nu blamează niciodată belșugul, ci nemilostivirea. El nu vrea ca noi să producem puține lucruri, ci ca lucrurile noastre să aibă o utilitate imediată și să ne ajute să întocmim, pe baza lor, relații reale între noi. Căci atunci când dai bani, mâncare, haine, cărți cuiva, nu îi dai doar lucruri, ci îi dai și bucuria ta de a-l ajuta, îi dai și sinceritatea inimii tale. Și omul aflat la nevoie are, totodată, mare nevoie să știe acest lucru: că tu îl ajuți din toată inima și nu pentru că vrei să îl folosești într-un fel anume. Și acest bine dezinteresat, acest bine pentru omul care are nevoie, e un bine care îl întărește pe om și, în același timp, care îl face să vadă cu adevărat oamenii.

Pentru că în lumea aceasta există mulți oameni frumoși, deștepți, avuți, cu calități extraordinare…dar nu toți sunt și milostivi. Adesea le lipsește bunătatea, le lipsește solidaritatea cu cei în nevoie, le lipsește decența. Au pentru ei mai mult decât le trebuie, mai mult decât au nevoie și nu își pun decât arareori problema…celorlalți. Și tocmai prin această indiferență față de ceilalți, față de cei scăpătați, bolnavi, rătăciți, ei sunt frumoși pe afară, dar goi pe dinăuntru.

Pentru că bogatul din parabola Domnului de azi nu e un contra-exemplu pentru că e bogat, ci pentru că bogăția primită de la Dumnezeu ajunge să fie o boală pentru el. Căci alipirea de ea îl face inuman, fără inimă.

El își plănuiește continuu mărirea hambarelor, mărirea domeniului personal, își reduce binele la cel material și intră în nelucrare spirituală. Pentru că filosofia lui de viață era aceasta: „Odihnește-te [ἀναπαύου], mănâncă [φάγε], bea [πίε], veselește-te [εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ]. Și filosofia lui de viață e filosofia omului teluric, prezenteist, care trăiește clipa, fără să se gândească la alții. Dar când vorbești numai cu tine, când te închizi în tine și nu îi mai vezi pe ceilalți, trăiești ca un autist spiritual, ca unul care se consideră „mai important” decât întreaga lume.

Numai că lui Dumnezeu nu îi plac egoiștii, nu îi plac falșii „importanți”! Lui nu îi plac leneșii. Nu îi plac cei care toacă banii primiți drept moștenire, fără să mai facă altceva. Ci Lui îi plac oamenii activi, oamenii care mereu muncesc, care se împlinesc prin muncă, dar, în același timp, se împlinesc și prin dăruire. Pentru că dau din ale lor și altora. Ei își împart avutul lor cu alții în mod continuu, pentru că se simt oameni vii numai împreună cu alții și nu când îi privesc de sus pe ceilalți și îi văd cum mor lent…

Pentru că oamenilor credincioși le e teamă de cuvântul Domnului, de Cel care ne întreabă mereu pe fiecare în parte: „Nebunule [Ἄφρον], [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit [pentru tine], ale cui va [vor] fi [ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ]. Căci nebunia noastră, după cum vedem de aici, din cuvintele Domnului, constă în lipsa de destinație a lucrurilor noastre. Lucrurile noastre sunt văzute de noi în ele însele, nu în relație cu oamenii. Tocmai de aceea și nebunia noastră e una non-valorică, pentru că valorăm lucrurile mai mult decât îi valorăm pe oameni. Înlocuim lucrurile cu oamenii, iubim lucrurile mai mult decât îi iubim pe oameni, atâta timp cât lucrurile nu sunt o îmbrățișare a oamenilor. Și prin aceasta ne dovedim nebuni, ne dovedim lipsiți de înțelegere, pentru că noi avem porunca să îi iubim pe oameni și nu să iubim lucrurile în locul oamenilor.

– Cine sunt cei care ne pot cere sufletul în această noapte?

– Îngerii lui Dumnezeu! Îngerii trimiși de El să ia sufletul nostru din trup. Însă și demonii vor să ne ia cu ei în Iad, pentru că aduc înainte păcatele pe care le-am făcut în această viață.

Și Dumnezeu ne vorbește despre suflet, pentru ca să nu credem că suntem doar trupuri. Și fiecare avem un suflet și nu mai multe, și când sufletul nostru e luat de Îngerii Lui din trupul nostru, atunci trupul nostru e mort, pentru că e lipsit de viața lui, care rezidă în suflet.

De aceea, medicul constată decesul omului, constată că el e mort, fără ca să își pună problema teologică a sufletului. Dar noi, gândind teologic, spunem că moartea nu înseamnă „o desființare totală” a omului, ci o despărțire a sufletului de trup, trupul fiind cu adevărat mort, pe când sufletul rămânând viu. Și acest suflet viu e dus să vadă Raiul și Iadul de Îngerii lui Dumnezeu, apoi e dus la Judecata particulară, apoi își primește locul său în Rai sau în Iad. Pentru că sufletul nostru e viu și nemuritor, așa e creat el de Dumnezeu, pe când trupul nostru rămâne mort până la învierea de obște, când va învia și va deveni duhovnicesc, pentru că atunci omul în integralitatea sa, cu trup și suflet, va fi unul transfigurat.

Și pentru că așa stau lucrurile cu omul și nu într-alt fel, de aceea pierderea timpului e totuna cu nemântuirea noastră. Pentru că timpul ne e dat pentru asceză, pentru muncă, pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să ne afundăm în plăceri telurice. Pentru că tot cel care trăiește doar la nivel trupesc sau sufletesc e un om nebun, pentru că omul sănătos la minte, pentru Dumnezeu, e cel duhovnicesc. Cel care seamănă cu El și nu cu omul de lume.

– Ce înseamnă a trăi la nivel trupesc sau sufletesc?

– Nivelul trupesc al viețuirii pe pământ e format din mâncare, băutură, odihnă și veselie, după cum nespus de bine ne spune Domnul în această parabolă. Nivelul de viețuire sufletească înseamnă a citi și cărți, a ne informa, a ne educa, a scrie literatură, a fi oameni de cultură, dar fără o consecință soteriologică. Ne educăm pentru ca să fim performanți, pentru ca să fim sociabili, pentru ca să fim iubiți de oameni. Numai când trecem de nivelul trupesc și de cel sufletesc al omului și ajungem să ne umplem de slava lui Dumnezeu și de luminările Lui dumnezeiești, omul devine cu adevărat om, pentru că începe să trăiască așa cum l-a creat pe el Dumnezeu: ca om plin de slava Lui, ca un purtător de Dumnezeu.

De aceea, pentru Dumnezeu, orice om e nebun dacă se lipește de lucruri sau de idei și, din acest motiv, nu poate iubi oamenii. Pentru că noi, oamenii, am fost creați de El tocmai pentru comuniune, pentru a fi împreună unii cu alții, iar lucrurile și ideile sunt pentru ca noi să avem subiecte de discuție și de creștere în înțelegere. Pentru că ceea ce contează e să ne iubim unii pe alții, așa după cum El ne-a iubit pe noi [In. 15, 12]. Pentru că iubirea reală, duhovnicească dintre noi, ne vindecă de orice egoism și de orice dorință de separare a unora față de alții.

Adesea mi-am reprezentat oamenii care nu iubesc cu un perete. Cu un perete murdar și rece, care nu îmbrățișează pe nimeni. Pentru că atunci când pui mâna pe piatra lui simți numai răceală, simți indiferență, simți că nu îți vorbește.

Și noi suntem pereți reci și neprimitori când nu îmbrățișăm pe nimeni, când nu zâmbim în mod real nimănui, când nu plângem pentru nimeni, când nu ne reproșăm niciun lucru. Și suntem falși în tot ceea ce facem și nu avem cuvinte și gesturi umane, pentru că nu trăim în paradigma relației duhovnicești cu oamenii. Ci oamenii, pentru noi, sunt cei pe care trebuie să îi mințim, să îi prostim cu ceva, să îi ducem cu zăhărelul.

Însă nu aceasta e viața oamenilor! Viața oamenilor e viața duhovnicească, e viața cu Dumnezeu. E viața plină de bunătate și de delicatețe. Pentru că El nu ne face roditor numai pământul, ci ne face roditor și sufletul. Iar când sufletul se umple de cunoașterea lui Dumnezeu, de frica de El, de delicatețea Sa, de bunătatea și de mila Lui, de frumusețe duhovnicească, atunci sufletul e mai frumos decât orice lucru frumos existent pe această lume. Și eu cred că Sfinții lui Dumnezeu sunt cele mai mari frumuseți ale lumii, ei sunt adevărata frumusețe a lumii noastre, pentru că sunt câmpuri în care a rodit Dumnezeu multiplele flori ale sfințeniei Sale.

Așa că parabola de azi se poate citi pentru oamenii trupești, dar și pentru cei sufletești. Căci sufletul nostru e o bibliotecă admirabilă, care se poate îmbogăți continuu cu cunoștințe și idei, cu proiecte de tot felul, dar prin acestea toate noi putem să rămânem tot în sfera materialității, dacă Dumnezeu nu e în centrul vieții noastre. Pentru că am întâlnit adesea oameni foarte dotați intelectual, oameni cu multe studii și citiri la activ, dar fără a fi și oameni duhovnicești. Fără să știe teologie și fără să fie plini de slava lui Dumnezeu și de fapte bune. Sau aveau ceva cunoștințe religioase, dar fără să îi fi transformat în niște oameni credincioși.

Și dacă avem studii, dacă avem operă personală, dacă știm multe limbi străine, dacă suntem niște oameni culturali, dar prin toate acestea nu am devenit niște slujitori smeriți ai lui Dumnezeu și noi suntem nebuni, pentru că toate cărțile citite și studiile noastre nu ne-au dus niciodată la El, ci am rămas tot căzuți în lume. Pentru că, deși am tradus, deși am scris, deși am creat opere de artă, noi am rămas aceiași oameni pătimași și nu ne-am sfințit în relație cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu ne vizează pe toți, pentru că ne întreabă pe toți ce facem cu viața noastră! Întrebarea lui Dumnezeu e mereu actuală, pentru că orice zi poate fi ultima zi pentru noi. Și dacă ceea ce strângem nu are un scop binecuvântat, dacă nu vizează comunitatea, strângem fără sens. De aceea suntem și nebuni în ochii lui Dumnezeu: pentru că în loc să ne sfințim prin intermediul lucrurilor, făcând din ele punți de legătură cu oamenii, noi facem din lucruri niște idoli și ne pierdem odată cu ele.

Suntem în Postul Nașterii Domnului, în postul care ne învață că redevenim copii, să colindăm, să dăruim și să fim împreună. Să redevenim copii la inimă, adică buni și binevoitori față de toți. Căci Cel care ne mântuie pe noi e Cel care S-a făcut Prunc pentru noi, ca să ne îmbrățișeze ca Dumnezeu și om pe fiecare în parte.

Postiți cu înțelepciune și cu bucurie, iubiții mei! Umpleți-vă de rugăciune și de milostenie în acest dumnezeiesc post! Umpleți-vă de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor! Căci Domnul S-a făcut Prunc pentru ca să ne învețe să ne smerim și să slujim tuturor. Să slujim la mântuirea tuturor. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 14 noiembrie 2017, o zi de marți, înnorată, cu 11 grade la ora 12.00.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 12, cf. LXX

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [132]

4 Comments

  1. Anastasia L.

    Da, a redeveni prunci la inimă este singura soluție pentru demonismul egoismului din ziua de azi. Însă oriunde te uiți vezi numai răutate și închidere în ei înșiși a oamenilor și niciun pic de altruism sau de gândire la binele general. Predicatorii ortodocși în stare să schimbe sufletele sunt foarte puțini dar și aceia obstructionați de alții, chiar și de „frați”, așa cum e și glasul sfinției voastre. Au început deja să răsune colindele , se fac reclame la cadourile de Crăciun dar nu mi se pare că mai așteaptă cineva Nașterea Domnului. Toată lumea e îngropată în materialism că și când ne-ar fi pus cineva pământ pe ochi și numai vedem chiar nimic decât mâncare și băutură, bani și bani. De aceea situația e jalnică. Nu știu ce fel de creștini ortodocși mai suntem: unii îngropați în pofte și egoism până peste cap. Și nu știu ce fel de mântuire mai nădăjduim de la Dumnezeu. Sau poate sunt eu prea pesimistă. Binecuvântați și rugați-vă pentru smerirea acestei lumi rătăcite! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Anastasia, pentru comentariul dumneavoastră! Care îmi confirmă că vă preocupă aceleași lucruri ca și pe mine. Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească mereu! Și cu toții să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi. Vă doresc numai bine!

  2. sofronie

    Post frumos cu bucurie duhovnicească! Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén