Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Iubirea

Toate datele din opera eminesciană conduc către conturarea opiniei că viziunea inițială a lui Eminescu la adresa amorului și a femeii labile care e instrument frumos al propriei sale dorinți și al instinctului de procreare (instinct care vede indistinct: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” (Luceafărul); „Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,/ Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala” (Scrisoarea V)) e una sceptică. Poetul detestă iubirea înțeleasă ca necesitate biologică și chiar o consideră nefastă, o disprețuiește ca pe „un amor străin /…/ acea iubire [care] serv-o cauză din natură ce este leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură” (Scrisoarea IV).

Confesiunile poetice comunică o rezervă inițială și o abstinență ascetică severă, relatată în termenii manualului despre paza simțurilor, al lui Nicodim Aghioritul[1] (sunt reproduse, de fapt, într-o nouă formă, preceptele hrisostomice[2] care au făcut carieră în literatura bizantină și care își aflaseră locul cuvenit, la timpul potrivit, și în Învățăturile lui Neagoe Basarab[3]) – voi aldina câteva dintre sintagmele care sunt exponențiale, prin concentrarea paradigmatică, într-un parcurs liric esențial pentru investigarea temei erotice, și a căror semnificație o vom desprinde mai jos:

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.

Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam ­ şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii ­
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

(Când te-am văzut, Verena…)

Rosa del Conte remarca originea isihastă a unor sintagme precum „ușile gândirii”, „cămara inimii” etc. – semnalăm prezența unor astfel de expresii și la Cantemir, precum: „cămara inimii”, „cămările firii”, „mintea inimii”[4].

Expresia „priviri grozave, ca mâni fără de trup” i-a fost inspirată lui Eminescu de către Vasile cel Mare – după cum au semnalat Virgil Cândea[5] (după Ion Crețu) și  Ioan Petru Culianu[6] – şi care ne pune în temă cu faptul că privirea nu este nevinovată, ci are un puternic caracter tactil (fapt sesizat şi de personajul Mini, într-unul din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu).

Eminescu o cunoștea atât direct, din textul Sfântului Vasile, cât și din cartea Sfântului Nicodim, din capitolul al treilea: Pentru păzirea vederii[7]. Poetul a folosit-o atât stricto sensu (în poemul Gelozie[8]), cât și cu semnificații mai largi, așa cum se poate citi și în drama rămasă la stadiul de proiect, Bogdan Dragoș, într-un pasaj în care Dragul, bolnav, privește către fiul și moștenitorul său: „Să-mi ospătez vederea cu arătarea lui…/ Așa de tânăr încă, cu chip așa de dulce /…/ O, ochii mei sărmanii luminători ai feței,/ Se-ntind încet spre dânsul ca mâna făr’ de trup/ Cu care al meu suflet l-apucă de departe;/ Îl pipăi cu vederea, cu nălucirea minții”[9].


[1] În strofele 2-5 – ale poemului pe care îl vom cita mai departe – se expune exact pedagogia recapitulată de Sfântul Nicodim: „Iar de va ajunge vreodată un fur ca acesta să te răpească, să te nevoiești măcar a nu lăsa pe idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte, a se întipări în sufletul tău. […] Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu idolul acela al feței ce a ajuns de s-a tipărit în nălucirea ta, te sfătuiește pe tine dumnezeiescul Gură de Aur și Sfânta Singlitichia să uneltești acest meșteșug, ca să te izbăvești de împătimirea ta, adică: scoate cu mintea ta ochii idolului aceluia, scoate-i cărnurile de pe fălci, taie-i buzele, scoate-i pielea cea de pe deasupra ce se arată frumoasă și socotește aceea ce se ascunde dedesubt cât este atât de grețoasă, căci om nu suferă a o vedea fără urâciune și îngrețoșare. Pentru că nu este altceva, fără numai o căpățână despuiată și os cu totul roșit, plin de sânge și înfricoșat la vedere. […] …Și se va vedea acea închegare urâtă de oase goale. Și așa socotească-se ce era cea dorită. Că așa gândul s-ar fi putut ține de la deșearta rătăcire, căci cea iubită nimic nu era, fără numai sânge cu flegmă oarecare amestecată”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999, p. 63-64.

Despre această versiune, din 1826, de la Mănăstirea Neamț, I. P. Culianu spune că este o ediție tipărită a celei pe care a avut-o și poetul, cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești. I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, Ed. Nemira, 2000, p. 33, n. 2.

[2] „Când tu, de pildă, vezi vreo femeie frumoasă, şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, [fiind] atras de pofta de a o vedea? Predă-te pe sine-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de-acestea ocupă-ţi sufletul. […] Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la aceea, că adică ceea ce vezi nimic altceva nu este decât flegmă şi sânge (s. n.) [Eminescu reproduce întocmai aceste cuvinte] şi suc al unei hrane trecute în putrezire. […] Deci…nu te uita numai la frumuseţea ei, ci coboară-te mai afund cu gândirea şi atunci dezvelind cu raţionamentul acea pieliţă frumoasă, priveşte cu amănunţime cele ce sunt sub dânsa. […]

Dar poate că ochiul acelei femei este umed şi zburdalnic în privire, sprâncenele sunt frumos întinse şi genele bat în vânăt şi fecioara este blândă şi căutătura liniştită. Decât, priveşte bine şi aici şi vei vedea că nimic nu este decât nervi şi vine şi membrane şi artere. Însă tu închipuie-ţi ochiul acesta îmbolnăvit, îmbătrânit, veştejit de tristeţe, umflat de mânie, cât de greţos este, cât de iute se nimiceşte şi cum dispare mai repede decât cele scrise”, cf. Explicarea Epistolei a II-a către Corinteni a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia a VII-a, trad. din lb. elină, ediţia de Oxonia, 1845, de Arhiereu Theodoie A. Ploeşteanu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1910, p. 112-113.

[3] „Au doar nu sunt toţi ţărână? Au nu sunt toţi pulbere? Au nu sunt toţi plini de împuţiciune? Au nu ne sunt acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului [a feţei]? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féţei şi buzele céle roşii? Iată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii [gâtul] cei nétezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea répede şi dăsluşită? Iată, au tăcut. Unde sunt mâinile céle albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat [dezmembrat]. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului [a trupului]? Iată, au perit. Unde sunt unsorile şi zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dezmierdăciunile tineréţelor? Iată, au trecut. Unde sunt părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărână, că ţărână au fost”, cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 213.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 59, 69, 303.

[5] Cf. Virgil Cândea, Glosse la „fereștile gândirii”, în Caietele Mihai Eminescu, II, 1974, p. 35: „versul «A ochilor privire ca mâni fără de trup» (ms. 2277, 33) reia imaginea Sfântului Vasile cel Mare (ms. 3074, f. 40): «Ochii sunt cele doao mâini fără trup»”. Vom face și noi, mai jos, alte observații și completări.

Cândea consideră că „întâlnirea Poetului cu una din scrierile mari ale spiritualității orientale târzii și impresia negreșit puternică pe care i-a făcut-o lectura acestei scrieri ne par a depăși aspectele de ordin filologic. […] Deși Eminescu putea cunoaște traducerea manualului ascetic aghiorit în ediția sa imprimată în 1826 la mănăstirea Neamț […], este sigur că lectura și extrasele le-a făcut după ms. 3074, care poartă obișnuitele-i sublinieri în creion roșu și albastru. […] Nicolae Callivourtsis – mai cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul – a fost unul din cei mai prolifici și reprezentativi cărturari ai lumii ortodoxe din secolul al XVIII-lea”, cf. Idem, p. 35-37.

[6] Culianu scrie: „Ceea ce nici măcar Rosa del Conte, în cartea-i atât de profundă despre metafizica lui Eminescu, n-a observat, deși în altă parte ea găsește admirabile apropieri între gândirea poetului român și unele texte ale Părinților orientali, este că pasajul, cel puțin în parte, este copiat din Filocalia. […] Iată un fragment din cele două texte (textul românesc este o traducere aproape fidelă a textului grecesc):

Eminescu: «Ochii sunt cele două mâni fără trup cu care sufletul apucă pe cele ce le iubește și de departe și pre acelea ce nu le poate apuca cu mânile și mai ales ochii cei frumoși iarăși cu ochii îi apucă. Vederea este pipăire mai subțire decât pipăirea mânilor, dar mai grea decât pipăirea nălucirei și a minții».

Vasile cel Mare (Despre feciorie): «Ochii sunt cele două mâini fără trup cu care sufletul le apucă de departe tot ce dorește. Tot ce nu poate fi apucat cu mâinile, el apucă și își însușește cu ochii; fiindcă vederea e o pipăire mai subtilă decât pipăirea însăși și totuși mai grosolană decât pipăirea fanteziei ori a rațiunii».”

Cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești…, op. cit., p. 27.

Puțin mai departe, el semnalează: „Cu totul în spiritul ascetic al păzirii inimii este o variantă a poemului Bogdan Dragoș (ms. 2262, 120)”, unde „vocabularul reprezintă tot o elaborare a aceleiași pagini din Vasile cel Mare”, cf. Idem, p. 29.

[7] „Sau ca să zic după marele Vasile: ochii sunt cele două mâini fără trup, cu care sufletul le apucă pe cele văzute și le iubește de departe, iar pe acelea pe care nu le poate apuca cu mâinile (care sunt mai ales ochii cei frumoși) le apucă iarăși cu ochii și le dobândește. Pentru că vederea (pipăire) este mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar mai groasă decât pipăirea nălucirii și a minții, după același Vasile, care zice: «Deci printr-o oarecare pipăire, vederea amăgește sufletul către dulceață cu aruncăturile ochilor, atingându-se de departe de orice voiește ca și cum ar avea ajutorul unor mâini netrupești, iar pe acelea pe care, cu mâinile trupului a le atinge nu poate, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire le cuprinde». Drept aceea a zis și Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie: «Se sting făcliile, ochii și de cele neatinse». Deci, de la acești ochi să tai privirile și frumusețile trupurilor acelora care îndeamnă sufletul la urâte și necuviincioase îndrăgiri”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 60-61. Privirea cu patimă către o femeie şi dorirea ei, chiar şi numai în gând, reprezintă o posesiune autentică a ei, la fel de vinovată ca şi atunci când este săvârşită cu fapta (a se vedea Mt. 5, 28). Aici însă Eminescu foloseşte această expresie în sensul că aceleaşi mâini ale privirii, care se puteau întinde doritor spre o femeie, el le întindea asupra ei pentru a îndepărta obrăzarul de ceară, iluzia frumuseţii. În alte poezii însă, uzează de sensul inițial.

[8] Perpessicius indică și variante bruionare ale poemului Călin (cf. M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 425), în care putem recunoaște aserțiunile lui Nicodim Aghioritul reproduse în nota anterioară. Relația acestor versuri albe cu manuscrisul conținând cartea Sfântului Nicodim  a fost stabilită mai întâi de Ion Crețu, în articolul Eminescu și cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim, BOR, nr. 5-6/ 1965, p. 576-577.

[9] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 76.

Did you like this? Share it: