Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru mulți dintre noi moștenirea, cui lăsăm moștenire averea noastră, e o problemă reală. Pentru că ori nu avem copii, ori nu avem copiii pe care ni i-am fi dorit. Și, în ambele situații, a-l găsi pe moștenitorul nostru e tot la fel de greu cu a-ți găsi o soție sau un naș veritabil. Pentru că moștenitorul trebuie să te moștenească nu doar la nivel fizic, ci și spiritual.

Când e vorba de o operă și de o carieră bogată, când e vorba de o industrie întreagă concepută de tine sau de o instituție pe care ai creat-o de la zero, vrei să te vezi în cel care te moștenește. Și aceasta, pentru că vrei ca proiectul tău, opera ta, munca ta de-o viață să dăinuie și după moartea ta. Pentru că tocmai de aceea te zbați toată ziua: pentru ca să lași ceva în urma ta, ceva însemnat, ceva de care o întreagă lume are nevoie.

În descendența duhovnicească, fiul duhovnicesc primește de la Părintele său duhovnicesc anumite obiecte și cărți, anumite manuscrise ale sale, dar, în primul rând, Părintele duhovnicesc se întipărește în ființa fiului său duhovnicesc ca o icoană vie, pe care acesta o portă cu evlavie în ființa sa. De aceea, moștenirea pe care el o primește e în același timp duhovnicească și materială, e nevăzută și văzută, pentru că el s-a schimbat cu totul în viețuirea dimpreună cu Părintele său, dar ceea ce a primit de la el, sub formă materială, are o valoare unică. Pentru că lucrurile materiale poartă amprenta duhovnicească a Părintelui său.

Un copil iubitor și ascultător primește cu dragoste de la părinții și bunicii lui moștenirea pe care ei i-o lasă. Și fiecare lucru primit e mai mult decât văd alții, pentru că el este amprentat de iubirea pentru predecesorii săi. Și păstrarea și administrarea lucrurilor primite ține de familie.

Însă un poet, un artist, un scriitor, un Sfânt, un inventator, un făuritor de instituții, când lasă cuiva moștenire ceea ce el a creat toată viața, își lasă moștenirea unui om de conștiință într-o perspectivă largă, globală, pentru că moștenirea lui vizează pe toată lumea și nu doar cercul îngust al unei familii. Căci și Sfântul și scriitorul și inventatorul au nevoie de moștenitori reali, cu conștiință, pentru că lucrurile nu se păstrează de la sine. Ci, după moartea lor, lucrurile lor trebuie păstrate, întreținute, apreciate, iubite, facilitate publicului larg, pentru ca ele să ajungă la cât mai mulți.

Și când vedem azi, în Biserică, Sfinte Moaște, Sfinte Icoane, cărți de sute de ani, trebuie să fim conștienți de faptul că toate acestea au fost păstrate și întreținute de sute de ani de oameni reali, de oameni atenți, de oameni care le-au protejat de distrugere și le-au adus până la noi. Iar multele cărți ale Tradiției Bisericii, care s-au pierdut în mod total sau parțial, sunt o durere și o lipsă incalificabilă pentru cei care înțeleg aceste pierderi sfinte.

De aceea, când punem problema banilor Bisericii sau a donațiilor și a contribuțiilor pentru Biserică trebuie să o punem în interiorul ecuației moștenirii pe care o lăsăm urmașilor noștri. Ce lăsăm noi, în Biserică, celor de după noi? Cum îi ajutăm noi, pe cei care vor veni după noi, să înțeleagă teologia și istoria Bisericii și să trăiască în mod sfânt la nivel eclesial?

Căci dacă o casă nu rămâne în picioare, dacă nu e întreținută în mod continuu, cum să rămână o Biserică sau o bibliotecă teologică în picioare, dacă nimeni nu le întreține? Și casele și Bisericile și bibliotecile teologice nu se țin doar cu 50 de lei pe an în picioare, ci cu mulți bani și cu multă dăruire zilnică. Iar problema nu e „cât dăm pentru Biserică”, ci cu cât trebuie să contribuim în mod continuu pentru Biserică și pentru orice instituție fundamentală a țării noastre și a întregii lumi. Pentru că instituțiile teologice și cele culturale trebuie să meargă mai departe. Bibliotecile trebuie să fie tot mai încăpătoare și mai diversificate. Supermarketul nu înseamnă doar mâncare și băutură, ci și cărți, și computere și obiecte de tot felul pentru folosul nostru zilnic. Pentru urmașii noștri sunt importante și cimitirele, în care sunt îngropați strămoșii lor, dar și istoria clară și nefalsificată a trecutului lor.

Bisericile trebuie să fie frumoase și încăpătoare, bine întreținute și pline de viață sfântă, pentru că viața eclesială se învață din cărțile Bisericii și nu de aiurea. Dacă vrem o lume tot mai bună, ea începe cu noi, ea începe de aici, din Biserică, iar Biserica e împreună cu orice instituție care vrea binele umanității. Din acest motiv, relațiile instituționale dintr-un stat nu sunt doar o vorbă,  ci și un fapt real, și fără ele nimic nu funcționează cum trebuie.

Pentru că nici în familie lucrurile nu funcționează, dacă nu există relații reale, profunde, bazate pe iubire și încredere reciprocă. Iar moștenirea reală constă tocmai în profunda experiență pe care copiii o învață de la noi, cei maturi și bătrâni, și pe care ei o personalizează în viața lor.

Ce moștenire lăsăm și cui o lăsăm? Dacă nu o lași cui trebuie, ea se năruie în scurt timp. Iar moștenirea reală e cea pe care Dumnezeu o binecuvintează și dorește ca ea să rămână.

Însă, dacă e să luăm în calcul Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], moștenirea noastră nu are niciun viitor din perspectiva Domnului. Singurul ei viitor e acela că…trebuie să se năruie. Pentru că El i-a spus arhonului, stăpânitorului: „Toate câte ai vinde [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον] și împarte-le săracilor [καὶ διάδος πτωχοῖς]!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Nu i-a spus cui, nu i-a spus la câți săraci, din care sat sau oraș, din care țară, ci doar că moștenirea trebuie împrăștiată, trebuie dată săracilor, pentru ca să o ai cu adevărat, pentru ca să te folosești duhovnicește prin milostenie. Pentru că din porunca Domnului înțelegem că adevărata noastră moștenire e milostenia, adică împărțirea moștenirii materiale, pentru a-I urma Domnului. Și când împarți averea ta, îți faci din inima ta un cer [Ibidem], pentru că tezaurizezi în tine slava lui Dumnezeu. Milostenia ne umple de slava lui Dumnezeu, ca și celelalte porunci dumnezeiești, și dacă împlinim poruncile Sale, noi devenim un cer al multor virtuți sfinte, și numai astfel Îi putem urma Lui [Ibidem].

Pentru că atunci când ne uităm la Apostolii Domnului vedem niște Sfinți Bărbați, care au lăsat toate pentru El, pentru ca să devină vistierii ale prezenței și ale propovăduirii Sale. S-au dezgolit de ei și de lumea lor, s-au sărăcit de cele ale lumii, pentru ca să se lase pictați dumnezeiește de Chipul ființial al Tatălui, de Fiul Lui, Cel întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și Fiul Tatălui S-a pictat în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și i-a făcut biserici sfințite pe fiecare în parte și propovăduitori dumnezeiești ai Lui în Biserica Sa. Pentru că ei au avut nevoie să devină cărți vii, scrise de Dumnezeu și care să vorbească în armonie unii cu alții, pentru ca toți să vadă că sfințenia e personală, dar că ea se trăiește numai în comuniunea Bisericii.

Căci dacă te desparți de Biserică, nu Îl găsești pe Dumnezeu, ci o perspectivă idolatră asupra eclesialității. Pentru că ori îți faci religia ta, care să fie potrivită cu propriile tale înșelări demonice, ori te afiliezi unei confesiuni sau religii, care seamănă cu propria ta decadență. Și cel care spune că nu crede în Dumnezeu sau că nu crede în nimic, atunci crede în el însuși, în propriile sale minciuni sau limitări, și starea lui de necredință e…o formă religioasă de existență, una parazitară, dar religioasă.

De aceea, unii nu au ce să lase moștenire sau moștenirea lor e una negativă, pe când alții caută omul potrivit pentru o moștenire de proporții. Și moștenirea teologică și duhovnicească este și va fi una fericită, binecuvântată de Dumnezeu, fapt pentru care se perpetuează în istorie ca un fapt benefic pentru Biserică și pentru întreaga lume.

Însă Domnul i-a poruncit arhonului să vândă averea materială pentru ca să primească de la El pe cea spirituală. El i-a poruncit să se dezbrace de sine și de cele materiale pentru a intra în Împărăția Lui. Căci și noi ne putem lăsa moștenirea altora nu pe buza morții, ci din timp, pentru a fi liberi interior față de ceea ce posedăm. Există legislație în acest sens, există cadru legal pentru a ne despovăra de propria noastră avere sau pentru a ști din timp cine ne moștenește. Dar pentru a face acest pas trebuie să ai curajul vieții duhovnicești, trebuie să îți pese de sufletul tău și de mântuirea ta mai mult decât de lucrurile pe care le-ai moștenit sau le-ai dobândit în întreaga ta viață.

Pe de altă parte, în sinaxarul Bisericii există Sfinți care au fost foarte bogați, care au trăit într-o mare bogăție toată viața, dar cărora bogăția nu le-a omorât viața duhovnicească. Pentru că ei, în mijlocul atâtor averi, nu prețuiau lucrurile materiale în detrimentul celor duhovnicești, ci, fiind absorbiți cu totul de iubirea lui Dumnezeu, trăiau ca și când nu ar fi avut nimic, pentru că El era adevărata lor avere. Și viața ascetico-mistică, în mijlocul lumii și a multor averi, e iarăși un mare curaj duhovnicesc, pe care numai Dumnezeu ni-l poate da.

Pentru că ceea ce ai sau nu ai din punct de vedere material nu e problema centrală în viața creștină, ci problema noastră numărul unu este viața cu Dumnezeu. De aceea, „cele cu neputință în fața oamenilor este [sunt] cu putință în fața lui Dumnezeu [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Căci împreună cu El putem face lucruri care păreau imposibile, putem trece peste situații care păreau insurmontabile, putem crește la nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu, de sine și a oamenilor, pentru că El ne ajută, din interiorul nostru, să facem toate aceste lucruri. Și dacă toate aceste lucruri sunt niște realități, pentru că oamenii se pot schimba la nesfârșit în relație cu Dumnezeu, atunci a prefera altceva decât pe El înseamnă a te mulțumi cu nimic.

Așadar, iubiții mei, suntem moștenirea lui Dumnezeu, dacă suntem moștenitorii Împărăției Sale! Ba, mai mult, suntem mădularele mistice ale lui Hristos Dumnezeu, pentru că noi toți suntem Biserica Lui. Și mădularele nu pot trăi separate de trup, ci toate sunt ale trupului și sunt împreună și se ajută reciproc, pentru că formează un tot unitar. Căci noi, deși mulți, suntem una întru El, pentru că suntem umpluți de aceeași slavă dumnezeiască a Lui, fiind hrăniți de aceleași Taine și Slujbe ale Sale. Noi, aici, în Biserica Lui, suntem unii lângă alții, dar și unii pentru alții și unii în alții în mod duhovnicește. Pentru că ne ajutăm unii pe alții și ne avem unii pe alții în inimile noastre. Și de aceea, pentru câți ne rugăm, cu atâți și suntem milostivi. Cărora le facem bine, le facem bine în mod iubitor și ne facem un mare bine în același timp. Pentru că binele ne ajută reciproc, umplând de bucurie și pe cel care dă și pe cel care primește milostenie.

Postim și ne rugăm și citim și facem bine tuturor, trăind ultimele zile ale lui noiembrie cu o tot mai mare pace, pentru că decembrie acesta ne va vorbi în mod foarte frumos despre Domnul. Ne va spune că El a venit în lumea noastră ca un Prunc, iar colindele noastre vor exprima bucuria sfântă a venirii Lui la noi. Și, cu toată prigonirea Lui, cu toată răstălmăcirea cuvintelor și a faptelor Sale, noi suntem umpluți de cumințenie și de frumusețe dumnezeiască prin venirea Lui la noi, pentru că ne ajută să creștem duhovnicește pe fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, dacă Domnul ne învață să fim curați și frumoși, să nu ne întristăm nicio clipă! Pentru că viața despre care El ne vorbește este viața Lui care coboară în noi și ne sfințește. Și noi doar cu El suntem creștini, doar cu El suntem în Biserica Lui și doar El ne învață continuu ce să facem cu viața noastră. Amin!

[1] Scrisă pe 20 noiembrie 2017, într-o zi de luni, pe timp de soare, după ploaia de dimineață.