Eminescu: între modernitate și tradiție [135]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
După cum spuneam și altădată, Dimitrie Cantemir a utilizat sintagma „a sufletului mâni”, denumind intenţia de a apuca fericirea cea veşnică: „Deci oricine ar fi acela carile aceiii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întâi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mâni totdeodată să întinză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare…”[1].
Tot în Bogdan Dragoș, ochii sunt numiți „ferești ale gândirii” (este ușor sesizabilă și corespondența se-mantică, pe filon isihast, cu ușile gândirii, din poemul reprodus mai devreme, pentru că atât ușile cât și ferestrele denumesc simbolic simțurile prin care pătrund impulsurile din afară, în minte și inimă[2]): „O, ochii mei sărmane ferești ale gândirii/ Sunt prinși de flori de gheață, de pânzele pieirii /…/ Stăpânu-n orice clipă e gata să mă deie/ Afară. Cine-mi este stăpânul? /…/ e moartea fără știre”[3].
În manuscrisul Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, al lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a subliniat, în capitolul Ce sânt simțurile, următoarea definiție: „ferestrele acelea prin care întră în suflet vieața și moartea […] îndulcirile…”[4]; și ceva mai devreme, în primele pagini: „prin oareșcare ferestri întră în inimă boldul păcatului și pricinuiaște sufletului pre moartea cea fără de moarte. Pentru aceasta despre o parte, adecă, prorocul Ieremiia zicea: «s-au suit moartea prin ferestri»”[5].
Cu altă ocazie, Eminescu numește simțirile lumini, fie că se gândește la ferestre, fie la ochi (ceea ce ar fi sinonim cu ochii simțirilor, acordând tuturor simțurilor capacitatea de a vedea, de a fi vederi sau percepții inteligibile ale realității): „Și privim a tale pasuri [ale morții] cu-a simțirilor lumini”[6].
Făcând o paranteză, dacă ne gândim că Eminescu denumește casă ființa însăși („să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt” (Gelozie)) și ferestre ochii, atunci considerăm că trebuie aprofundată interpretarea unor versuri precum „Lună tu, stăpân-a mării, peste-a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci, căci „în…mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri gânditoare le privești”.
Aidoma, Luceafărul „pătrunde-n casă și în gând”, adică în simțirea trupului și a sufletului.
Denumirea de casă, pentru trup, a aflat-o poetul tot în scrierile vechi. Spre exemplu, în Cazania de la Govora citim următorul pasaj, care ne lămurește în privința acestei semnificații:
„Atunce va trimite întru ei sufletele tocma care-s ale lor, den tot fealiul de locuri, pre unii den temnița iadului, cum pre păcătoș[i] și pre nebotezații păgâni și pre eretici; sufletele acestora vor ieși den prăpăstenie împuțită, dentru loc întunecat și vor întra toate sufletele care întru al său trup și va înviia a sa casă întru carea au viețuit în ceastă lume trecătoare […].
Iar și sufletele direpților vor ieși dintru viiața ceriului, pline de slava și de lumina ceriului și bună miri[a]zmă având a Duhului Svânt. Și acelea așijderea vor întra întru trupurile sale și vor înviia casa sa și o vor împlea de slava ceriului de amândoao părțile. […] Iar după acestea, va purceade Domnul casei, Judecătoriul cel dirept la Judecată și va arăta mărimea slavei Sale…”[7].
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 115. Însă aceeași reticență fundamentală față de amor ca patimă („dragostele Afroditei”) se poate citi și în opera lui Cantemir, cf. Idem, p. 109-110, 256-258, 280-282.
[2] Sfântul Augustin se referă, spre exemplu, la ușile ochilor: „El însă, închizându-și bine ușile ochilor, a interzis sufletului său să pătrundă în mijlocul unor fărădelegi atât de mari”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 223. Pentru Sfântul Augustin, vederea umană este un simț (în care poate să se imprime o percepție/ înțelegere negativă), însă vederea dumnezeiască este creatoare de lumi: „Așadar, lucrurile acestea, pe care Tu le-ai zidit, noi le vedem pentru că ele există; pentru Tine însă, ele există tocmai pentru că Tu le privești”, cf. Idem, p. 510.
Dar și Cantemir vorbește despre „ușile și ferestrele simțirilor”, cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 375.
[3] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. cit. supra. p. 83.
[4] Ms. B.A.R. 3074, f. 94v. [5] Idem, f. 2v.
Dar și Sfântul Grigorie Teologul scria, în Predica a XI-a, că trebuie să ne păzim simțurile, „ca nu cumva să se suie moartea prin ferestrele noastre”, cf. PG 35, col. 837-838.
[6] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, p. 919.
[7] Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductiv, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 195. Sublinierile ne aparțin.