Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: decembrie 2017 (Page 1 of 5)

Predică la praznicul tăierii-împrejur celei după trup a Domnului [1 ianuarie 2018]

Iubiții mei[1],

în prima zi a oricărui an, noi prăznuim circumcizia sau tăierea împrejur cea după trup a Domnului. Pentru că astăzi, la 1 ianuarie, se împlinesc 8 zile de la nașterea Domnului. Iar pruncii de parte bărbătească ai evreilor, la 8 zile de la nașterea lor, erau tăiați împrejur și își primeau numele în mod ritualic. Și la fel s-au petrecut lucrurile și cu Domnul, după cum ne spune Sfântul Lucas în 2, 21! Pentru că la 8 zile de la nașterea Sa, El a fost tăiat împrejur în templul din Ierusalim și a primit numele Iisus [Ἰησοῦς], „[după cum fusese] numit de Înger, mai înainte [ca] să fie zămislit El în pântece [πρὸ τοῦ συλληφθῆναι αὐτὸν ἐν κοιλίᾳ]” [Lc. 2, 21, BYZ]. Pentru că nu la templu I s-a ales numele Domnului, ci acolo I-a fost rostit pentru prima oară, în mod ritualic, numele. Lucru pe care îl facem și noi în Biserică. Căci la 8 zile se rostește numele pruncului în mod ritualic, în cadrul unei rugăciuni pe care o găsim în Molitfelnic, și astfel el e pregătit pentru Sfântul Botez.

– Însă ce înseamnă, de fapt, tăiere-împrejur sau circumcizie?

– După cum vedem în Sfânta Icoană a praznicului, Arhiereul Vechiului Testament are în mână un instrument ascuțit și se îndreaptă cu el spre organele sexuale ale Domnului. Numai că Icoana doar sugerează ritualul circumciziei iudaice și nu ni-l detaliază.

taierea imprejur cea dupa trup a Domnului

Pentru că, în realitate, ritualul circumciziei e unul foarte dureros și sângeros[2]. Pruncii resimt circumcizia ca pe o tortură. Pentru că „nivel[ul] de cortizol[3] al bebelușilor supuși circumciziei e comparabil cu cel al victimelor torturii. Circumcizia bebelușilor este atât de dureroasă că a devenit un model pentru analiza durerii și [a] răspunsului la stres al nou-născuților. Ca reacție la stresul copleșitor provocat de procedura circumciziei, unii bebeluși cad într-o stare letargică, semicomatoasă, pe care[, în mod] naiv, unii părinți o confundă cu somnul”[4]. Durerea circumciziei e imensă și ține mai mult timp[5]. Căci suferința pe care o provoacă tăierea prepuțului, adică a pielii care acoperă partea anterioară a penisului[6], duce la „o restructurare a sistemului nervos [a pruncului], care are drept consecință o intensificare a răspunsului comportamental la stimuli dureroși ulteriori”[7].

Așa că azi, în acest praznic, au început suferințele Domnului cele pentru noi! Acum a început El să verse sânge pentru noi! Căci de azi a început „să verse picături de sânge dintr-o parte a trupului [Său], până ce din tot trupul [Său] va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda și la pătimire se deprinde, ca, atunci când va fi bărbat desăvârșit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite”[8].

Însă circumcizia, în poporul lui Israil, nu a fost o tradiție umană, ci o poruncă dumnezeiască. Pentru că în Fac. 17, 11, LXX, circumcizia a fost stabilită de Dumnezeu ca semnul făgăduinței dintre Dumnezeu și fiii lui Israil. Și de la Sfântul Avraam și până la Domnul, pruncii de parte bărbătească ai evreilor au fost tăiați împrejur la 8 zile de la nașterea lor [Fac. 17, 12, LXX].

Iar tăierea împrejur a fost atât de importantă în Vechiul Testament, pentru că ea prefigura prima Taină a Bisericii, adică Taina prin care omul devine creștin și anume: Sfântul Botez.

– Și ce înseamnă Botezul Bisericii?

– Să mori și să învii în mod mistic/ tainic/ duhovnicește cu Hristos. Însă moartea Lui nu a fost una nedureroasă, ci cumplit de dureroasă, după cum ne explică într-o carte a sa Sfântul Nicodimos Aghioritul, pentru că Domnul nu a cunoscut plăcerea păcătoasă, ci numai durerea. Și El a trăit durerea în toată profunzimea ei, fără să fie ameliorată de plăcere, care nu exista în umanitatea Sa. De aceea, Domnul Iisus Hristos a suferit pentru noi în mod unic și cele mai mari dureri posibile, pentru ca să scoată din umanitatea noastră orice urmă de păcat.

Iar semnificația profundă a praznicului de azi e aceasta: că azi au început patimile Domnului cele pentru mântuirea noastră. De azi, El a început să sufere pentru noi, pentru ca și noi să ne nevoim și să suferim pentru mântuirea noastră.

Numai că, majoritatea oamenilor de pe acest pământ, azi-noapte a mâncat și a băut în exces, s-a distrat pentru începutul noului an, și doar puțini s-au gândit la rugăciune și la mântuirea lor și la acest praznic dumnezeiesc. Pentru că ne place să pierdem timpul oricum, dar nu cu folos. Ne place să ne mințim pe noi înșine și să pierdem timpul mântuirii noastre…

Însă Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră, a schimbat durerea cea mare a circumciziei cu slava cea mare și prea bucuroasă a Botezului. Pentru că El ne înfiază duhovnicește prin Botez fără ca să suferim ceva, ne dăruie mântuirea Lui, dar dorește ca noi să o păstrăm în noi înșine. Fiindcă El dorește ca noi să trăim întru slava Sa, a Dumnezeului nostru treimic, sfințindu-ne viața pe fiecare zi și înfrumusețându-ne ca o pajiște plină de flori, de florile virtuților celor dumnezeiești.

Dar pentru a trăi în mod sfânt, trebuie să trăim continuu prin poruncile Sale. Pentru că mântuirea noastră e viața zilnică cu Dumnezeu, e viața trăită în sfințenia Lui, împlinind poruncile Sale.

…„Și a fost chemat numele Lui Iisus [καὶ ἐκλήθη τὸ ὄνομα Αὐτοῦ ησος]” [Lc. 2, 21, BYZ]. Care era un nume ce fusese purtat și de alți oameni în trecut, adică era un nume cunoscut, și era cunoscut mai ales datorită Sfântului Iisus [Ἰησοῦς], fiul lui Navi [Ναυη], în ebraică fiind Iehoșua [‎יְהוֹשֻׁ֣עַ], fiul lui Nun [‎בִּן־נ֔וּן] [Iis. 1, 1, LXX și WTT].

Iar Iehoșua [‎יְהוֹשֻׁ֣עַ] înseamnă „Dumnezeu mântuie”[9]. De unde noi, în greacă, când spunem Iisus [Ἰησοῦς], spunem Mântuitor sau, mai degrabă, îl folosim în mod articulat: Mântuitorul. Pentru că El este Mântuitorul tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile Sale.

Iar „acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toți vecii a fost pregătit în sfatul Sfintei Treimi, și până acum [a fost] păzit spre a noastră mântuire; iar acum, ca un mărgăritar de mult preț, s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cerești și s-a dat, prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neștiute și cele tăinuite ale înțelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. [Căci] acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăiește Prorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății [Ἥλιος δικαιοσύνης] [Mal. 3, 20].

Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ținut în vas, ci vărsat; căci atâta timp cât mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; dar când se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. [Iar] puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată ca niște mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Și toată lumea acum mărturisește că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl”[10], dimpreună cu Duhul Sfânt, Cel care purcede din Tatăl [In. 15, 26].

Și de aceea și noi, creștinii, avem fiecare dintre noi un nume, care e și numele nostru de Botez. Numele din certificatul de naștere e și numele nostru de Botez. Și fiecare nume are o semnificație aparte.

Spre exemplu, numele meu, Dorin, vine din limba greacă, de la substantivul δῶρον [doron], care înseamnă darul, și Dorin înseamnă: al darului. Adică, se subînțelege, al darului lui Dumnezeu. Pentru că Teodoros [Θεόδωρος] (în greacă) sau Teodor, cum îl avem noi în română, înseamnă darul lui Dumnezeu. Adică Teo + doros. Iar Dorin e o prescurtare de la Teodoros și el este un nume teoforic, adică un nume care Îl conține pe Dumnezeu sau care vorbește despre Dumnezeu. Pentru că darurile lui Dumnezeu reprezintă tot binele sădit de El în creația Lui și pentru care noi Îi suntem recunoscători.

Al doilea meu nume, Octavian, e de fapt numele tatălui meu, pentru că pe el îl cheamă Octavian Corneliu. Și Octavian e un nume latin, Octavianus însemnând născut al 8-lea[11].

Și pentru că știu că Octavian e numele tatălui meu, iar Dorin e numele meu, deși mă numesc Dorin Octavian în acte, eu consider că numele meu este Dorin, pentru că orice om trebuie să aibă un nume și nu un șir de nume. Sau chiar dacă i s-au pus mai multe nume pe certificatul de naștere, cu siguranță el va prefera unul și se va identifica cu el, după cum și eu mă identific cu Dorin și îmi trăiesc viața ca pe un dar al lui Dumnezeu față de mine și ca pe o responsabilitate continuă față de darurile Lui dăruite mie.

De aceea, când alegem nume copiilor noștri, trebuie să le alegem știind semnificațiile numelor. Și trebuie să le punem numele întregi, nume care să mărturisească despre caracterul copiilor noștri sau despre Sfântul lor ocrotitor, și nu diminutive. Nu trebuie să îi numim în acte: Ionuț, Gheorghiță, Dorinel, Măriuța, ci: Ioan, Gheorghe, Dorin, Maria, pentru că vor crește mari și numele lor de alint nu vor suna bine în cartea de identitate.

Trebuie să le punem nume privind la viitor și, mai ales, privind la voia lui Dumnezeu cu ei. Pentru că și numele, ales cu grijă și, uneori, profetic de către părinți, îi va îndemna la lucruri bune pe copii.

Așadar, iubiții mei, Domnul Se taie împrejur pentru noi și în locul nostru, pentru ca să ne dăruie nouă Botezul Lui, prin care, în mod nedureros, dar dumnezeiește, noi ne naștem la viața duhovnicească, la viața cu Dumnezeu! Și El primește ca om numele pe care Și l-a dorit din veci, pentru ca să fie Mântuitorul nostru, al tuturor.

Iar noi Îi spunem Iisus Domnului nostru, dar și Hristos [Χριστός][12]. Hristos e în limba greacă, iar corelativul său ebraic este Mașiah [מָשִׁיחַ], care înseamnă Cel uns[13]. Și când spunem Iisus Hristos, noi spunem, așadar: Mântuitorul Cel uns.

– Uns de către cine?

–  De Dumnezeu!

– Și cu ce a fost uns?

–  Umanitatea Lui a fost unsă și umplută de slava Duhului Sfânt la Botez! Așa după cum a mărturisit Sfântul Ioannis Botezătorul:  „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]” [In. 1, 32, BYZ]. Pentru că din veci și pentru veci, Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl, Se odihnește în Fiul. Și la Botezul Său, Domnul a umplut umanitatea noastră, cea asumată de către El în persoana Sa, de slava lui Dumnezeu, a uns-o de sus, în mod dumnezeiește, pentru ca să fie sfântă și fără de prihană. Pentru ca și noi, atunci când ne botezăm, să ne umplem de slava Lui și să fim oameni cerești, plini de frumusețea cea veșnică a lui Dumnezeu.

E prima zi a lui 2018…prima zi a anului unirii. Pentru că împreună trebuie să sărbătorim cei 100 de ani de unitate statală, cei 100 de ani de România, și tot împreună trebuie să ne închinăm în Catedrala Națională a românilor. Pentru că unitatea statală nu poate dura fără unitatea religioasă și fără unitatea lingvistică și culturală a unui neam. Tot ceea ce se face durabil, se face împreună. Și tot ceea ce se face împreună, e prețuit cu adevărat.

De aceea, iubiții mei, trebuie să participăm în mod activ și real la viața României, la viața religioasă, culturală, socială și economică a României, dacă vrem să ducem țara mai departe. Reala soluție pentru țara noastră nu e plecarea în străinătate, ci regăsirea de sine și munca susținută, aici, unde noi ne-am născut. Trebuie să învățăm și să reînvățăm continuu cine suntem noi, ca români, de unde venim, cine ne sunt strămoșii, ce au făcut ei pentru noi și să găsim soluții reale și imediate pentru țara noastră. Pentru că munca fiecăruia, implicarea fiecăruia, acolo, în domeniul lui de activitate, contează. Dacă ne facem treaba bine, acolo unde suntem, la țară sau la oraș, noi ridicăm România și o facem bucuroasă, iar dacă nu facem nimic concret sau le facem pe toate anapoda, România e tristă din cauza noastră și noi neîmpliniți.

Așa că, dacă suntem muncitori, dacă suntem credincioși, dacă ne iubim familia și țara, dacă ne respectăm strămoșii și tradițiile noastre, ne vrem binele nostru și binele tuturor. Binele stă în mâna noastră! Binele e la îndemâna noastră, pentru că Dumnezeu binecuvintează tot binele pe care vrem să îl facem. Și dacă facem binele care ne împlinește, atunci 2018 este un an pentru tot mai mult bine, pentru o tot mai mare împlinire interioară.

Și eu mă rog tocmai pentru acest bine al nostru, al tuturor, care să ne împlinească pe toți.

La mulți ani, să avem parte de multă sănătate și bucurie cu toții, și Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne întărească în tot ceea ce facem! Căci fără El nu putem face nimic. Amin!


[1] Începută pe 30 decembrie 2017, la ora 9. 07, și sunt două grade afară.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Hormonul principal al glandei corticosuprarenale, cf. http://www.dex.ro/cortizol.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie. [5] Ibidem.

[6] Cf. http://www.dex.ro/prepuț.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[8] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-01-taierea_imprejur.html.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_din_Nazaret.

[10] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-01-taierea_imprejur.html.

[11] Cf. http://www.sheknows.com/baby-names/name/octavian.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Christ_(title).

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

lunile și anii trec atât de repede prin viața noastră, pentru ca să ne arate că nimic nu e statornic pe pământ. Că totul trece și că noi suntem într-o continuă schimbare, într-o continuă prefacere interioară și că ceea ce contează e rezultatul acestor schimbări interioare. Pentru că ceea ce Dumnezeu schimbă în noi sau modul cum noi ne schimbăm dumnezeiește în relația cu Dumnezeu este esența vieții noastre pe pământ, e singurul lucru statornic din sufletul nostru și din viața noastră, în timp ce toate trec, se strică și mor. Și când noi îmbătrânim și murim pe fiecare zi cu trupul nostru, în sufletul nostru noi întinerim pe fiecare zi, cu harul lui Dumnezeu, pentru că El Își revarsă în noi marea Sa milostivire și bunătatea darurilor Sale celor dumnezeiești.

De aceea, în Biserica lui Dumnezeu, Părinții și Maicile duhovnicești sunt un izvor de viață pentru cei credincioși, pentru că ei sunt plini de slava lui Dumnezeu, deși bătrânețea îi șubrezește zi de zi. Prin experiența lor duhovnicească, dar, mai ales, prin faptul că sunt canale de transmisie vii și directe ale lui Dumnezeu cu oamenii, ei, oamenii duhovnicești, sunt gura și mâinile lui Dumnezeu în lucrarea dumnezeiască de vindecare și de luminare a lumii. Pentru că ei ne vindecă interior de patimi, învățându-ne să luptăm interior cu ele și ajutându-ne la vindecarea lor, și ne luminează și ne întăresc prin cuvintele și prin viața lor, ca să cerem și noi darul vieții duhovnicești de la Dumnezeu. Căci scopul lor tainic și adânc uman e să ne facă asemenea lor, să ne aprindă prin slava lui Dumnezeu și pe noi, ca și noi să fim locașuri vii ale lui Dumnezeu.

Pentru că viața duhovnicească conștientă și profund ascetică, mistică și liturgică în același timp a Bisericii se predă de la un om duhovnicesc la ucenicii lui și nu e o viață care se înțelege de la sine. Nimic nu se înțelege „de la sine” în Biserica lui Dumnezeu! Ci, pentru fiecare lucru avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu, cea venită prin teologii și slujitorii și oamenii ei duhovnicești, dar și de experiență directă, personală. Pentru că trebuie să întrupăm fiecare cuvânt pe care îl auzim propovăduit de Tradiția Bisericii. Trebuie să îl facem una cu noi.

…Anii trec, oamenii trec, creația întreagă e într-o continuă schimbare și noi nu putem opri această schimbare, pentru că la baza schimbării stă Dumnezeu. De aceea e nevoie să fim cu toții duhovnicești, cu toții luminați și învățați de Dumnezeu tot timpul prin slava Lui din noi, ca să înțelegem schimbările Lui cu lumea sau traiectoria lumii din perspectiva Lui. Pentru că întreaga creație a lui Dumnezeu nu se îndreaptă spre moarte și spre dispariția ei, ci spre Împărăția Lui. Pentru că El vrea ca întreaga Lui creație să intre, transfigurată, în Împărăția Lui, pentru ca să existe „cer nou și pământ nou [οὐρανὸν καινὸν καὶ γῆν καινήν]” [Apoc. 21, 1, BYZ], adică pline de slava Lui.

Astfel, dinamismul interior al omului și al lumii e de la Dumnezeu, de la Dumnezeul Care ne schimbă pe noi cu schimbare dumnezeiască, ca să ne facă pe toți ai Lui. Căci schimbarea lumii se produce mereu din interiorul ei, prin slava lui Dumnezeu, El fiind Cel care o schimbă și o conduce spre împlinirea voii Lui din veci cu lumea și cu omul.

De aceea, noi ne atașăm interior de fiecare zi pe care o trăim și ne simțim bine în cadrele ei, pentru că fiecare zi e ziua noastră, e o zi din viața noastră. Dar, în același timp, fiecare zi care ne stă înainte este o necunoscută pentru noi și, totodată, o așteptare vie a noastră. Căci așteptăm fiecare zi care vine ca pe o așteptare plină de taină, plină de neprevăzut, dorind mereu mai mult de la viață și de la noi înșine.

Iar azi, când terminăm anul 2017 și când terminăm și praznicul Nașterii Domnului din acest an, ne simțim bine cu anul care acum se sfârșește, pentru că știm cum a fost. Dar 2018, care stă să înceapă, nu știm cum va fi, nu știm dacă va mai fi pentru noi, pentru că viața noastră stă în mâna lui Dumnezeu și nu în a noastră.

Pleci de acasă, te simți bine, te urci în mașină, ești voios, nu îți faci nicio grijă, te grăbești să ajungi unde trebuie…și mori într-un accident neașteptat. Nici tu și nici ai tăi nu s-au așteptat la un astfel de sfârșit. Dar sfârșitul nostru e în mâna lui Dumnezeu și nu a noastră! Sau, cu harul lui Dumnezeu, deși accidentul a fost grav și au venit cei de la descarcerare și te-au scos de sub fiarele mașinii, tu ai scăpat, dar ai rămas cu sechele pe viață. Și ziua ta, care începuse atât de bine, care nu anunța nimic rău, a fost schimbată cu totul de acel accident, de accidentul care te-a făcut să nu mai fii niciodată omul care ai fost.

Pentru că noi, oamenii, ne facem planuri de viitor, ne dorim multe lucruri, uneori mult prea multe lucruri rele și fără sens, dar Dumnezeu e de altă părere în ceea ce ne privește. El ne schimbă planurile, ne schimbă perspectiva asupra vieții, ne face să ne vedem în mod acut puținătatea ființei noastre și cât de copilărești sunt orgoliile noastre.

De aceea, când oamenii au nevoie de accidente, de boli, de necazuri, de cataclisme, de pușcărie, de ani de singurătate și de disperare pentru ca să se schimbe, acestea toate arată cât de mare e păcătoșenia lor, dar și îndurarea lui Dumnezeu. Pentru că El îngăduie dureri pe măsura trufiei noastre, a nepocăinței noastre, a neascultării noastre. Fiecare lecție a lui Dumnezeu în viața noastră e spre folosul nostru și cu duritatea necesară schimbării noastre. Pentru că El urmărește schimbarea, schimbarea noastră reală, din temelii, fundamentală, adică aceea de a ne pocăi și a deveni oameni duhovnicești.

Iar pentru a ne schimba e nevoie să ne înțelegem căderea și să ieșim din țara păcatului, pentru ca Irodis să nu-L ucidă pe Prunc [Mt. 2, 13] în noi înșine. Pentru că Satanas, potrivnicul nostru, al mântuirii noastre, vrea să ucidă în noi toată pocăința, toată mergerea noastră la Biserică, toată viața noastră bună. De când vede că vrem să ne schimbăm, că vrem să o rupem cu totul cu păcatul în noi înșine, el se umple de furie pe noi și caută să ne aducă din nou la el și la căderile lui. De aceea, lupta noastră e de a păzi Pruncul în viața noastră, de a-L păstra pe Hristos în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de a păstra credința în Dumnezeul nostru treimic, pentru că numai cu ajutorul Lui trecem peste orice laț al demonilor.

Și noi trebuie să vedem în ducerea Domnului în Egiptos [Mt. 2, 14] chemarea tuturor la mântuire. Pentru că în orice loc noi putem să trăim cu Dumnezeu, căci ne adăpostim sub puterea Celui Preaînalt. El este tăria, El e scăparea, El e ajutorul nostru. El ne ajută pe noi, nevrednicii Săi robi, ca să trăim în vremuri și în locuri ostile credinței și vieții creștine. Pentru că El ne dă mână de scăpare și ne întărește în tot ceea ce facem, pentru ca să fim o priveliște bună, o lecție duhovnicească, o chemare duhovnicească spre Dumnezeu.

Prin toată viața Sa pământească, Domnul împlinește profețiile Sale. Întoarcerea din Egiptos împlinește profeția de la Sfântul Profet Osie [Ὠσηέ][2] 11, 1: „Din Egiptos i-am chemat pe fiii lui [ἐξ Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ]” [LXX]. La Sfântul Matteos, care ne indică această profeție  în 2, 15, dar fără să ne spună numele Profetului, textul ei apare astfel: „Din Egiptos L-am chemat pe Fiul Meu [Ἐξ Αἰγύπτου ἐκάλεσα τὸν Υἱόν Μου]” [BYZ]. Numai că evreilor li se vorbise tainic în vechime și ei aveau nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a înțelege această profeție, pe când Sfântul Matteos o modifică textual, pentru ca să ne-o clarifice.

Iar cei care se enervează pe Dumnezeu că nu a vorbit în mod clar nici în Scriptură și nici în Tradiția Bisericii despre anumite taine ale Sale, se enervează degeaba, de orgolioși, pentru că Dumnezeu Își revelează tainele Sale cui dorește și când dorește, spre folosul lor și al multora, și pentru că sunt vrednici de ele, și nu oricui. De aceea, noi, în fața a ceea ce nu înțelegem din Scriptură și din Tradiție, trebuie să stăm în stare de smerenie și de multă evlavie. Pentru că nu trebuie să ne apucăm „să explicăm” ceea ce nu înțelegem și nici nu trebuie să avem orgoliul să credem că „trebuie să știm totul” despre Dumnezeu și Biserica Lui. Ci înțelegem pe cât putem, pe cât am studiat teologia Bisericii și pe cât ne-a luminat Dumnezeu să înțelegem. Dar trebuie să fim convinși de faptul că alții înțeleg și mai multe decât noi, și că Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu sunt plini de cunoașterea Lui, care pe noi ne depășește cu mult.

…Irodis a omorât și omoară pruncii gândurilor celor bune [Mt. 2, 16]. Îi omoară prin uitare, prin neascultare, prin neștiință, prin rușinea păcătoasă, prin nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Căci ori de câte ori nu am împlinit ceea ce știam că trebuie să facem, de atâtea ori l-am lăsat pe Satanas să omoare binele din noi din fașă. Căci am preferat răul în locul binelui, nelucrarea în locul lucrării cu Dumnezeu, răutatea în locul sfințeniei.

Dar Domnul Se întoarce întru pământul lui Israil [Mt. 2, 21], adică în inima noastră, ori de câte ori ne întoarcem cu pocăință la El. Și El vine și locuiește în Nazaret [Mt. 2, 23], pentru ca noi să fim lăstarii Lui[3]. Pentru ca noi să rodim ca niște lăstari din El, fiind plini de slava Lui.

Însă azi pomenim și o treime de Sfinți mult prea frumoasă. Îl pomenim pe Sfântul Iosif, Logodnicul Maicii Domnului, îl pomenim pe Sfântul Împărat David și pe Sfântul Iacovos, fratele Domnului. Căci ei sunt pomeniți împreună în această duminică de după Nașterea Domnului[4].

Sfântul Iosif, Logodnicul, a muncit pentru Domnul și pentru Maica Lui. Căci „le câștiga hrană din osteneala mâinilor lui, căci era lucrător de lemn și sărac, deși era de neam împărătesc. Pentru că Domnul a voit a Se naște în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu și slava împărătească, bogăție și stăpânire. [Iar] săracă a voit a fi [și] Maica Sa, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea și pe cel”[5] care părea a-I fi „tată”[6]. Și el a adormit la vârsta de 110 ani[7].

Dar Sfântul Iosif se trăgea din neamul Sfântului Împărat David[8], cel care a profețit multe despre persoana Domnului. Și ei doi sunt pomeniți azi împreună cu Sfântul  Iacovos, fratele Domnului, pentru că el era fiul Sfântului Iosif și frate vitreg al Domnului[9]. Și Sfântul Iacovos, „din tinerețile sale, iubind viața aspră, niciodată n-a mâncat bucate sau untdelemn, ci numai pâine. De asemenea, nici vin sau vreo altă băutură alcoolică n-a gustat, decât numai apă. În baie n-a intrat și toată odihna trupească a lepădat-o, apoi pe trup avea întotdeauna o haină aspră de păr și toate nopțile [și] le petrecea în rugăciuni, dormind foarte puțin, iar, din pricina deselor plecări de genunchi [la rugăciune], se asprise pielea [lui] ca a cămilelor. Apoi a păzit curăția fecioriei sale fără de prihană, până la sfârșit”[10].

Iar Sfântul Iacovos cel prea ascetic e pomenit azi, pentru că a fost cu Sfântul Iosif și cu Maica Domnului, împreună cu Domnul, în Egiptos[11]. Și Iacovos a crezut în Domnul și a fost unul din cei 70 de Sfinți Ucenici ai Lui[12]. Iar „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, așezându-l Episcop, l-a învățat sfințita lucrare. Acestui întâi Arhiereu și Păstor i s-a încredințat Biserica Ierusalimului cea nou luminată. Acesta a alcătuit mai întâi și a scris Liturghia, fiind povățuit de Sfântul Duh, Liturghie pe care, mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare, apoi Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru neputinţa omenească, au scurtat-o”[13].

Și astfel înțelegem de ce, cei trei, sunt pomeniți la finalul praznicului Nașterii Domnului: pentru că unul a vestit în mod profetic întruparea Lui, adică Sfântul David, iar ceilalți doi au participat la protejarea Pruncului Iisus, ducându-L și întorcându-L din Egiptos.

Așadar, iubiții mei, mâine anul se înnoiește, intrăm în anul 2018 de la nașterea Domnului, și noi Îi cerem Domnului să binecuvinteze cununa anului bunătății Sale[14]. Căci de la El este începutul, cuprinsul și împlinirea oricărui lucru bun din viața noastră.

Intrăm în anul 2018, în anul „recunoștinței și al comuniunii românești”[15], în care vom trăi împlinirea celor 100 de ani de unitate statală, cât și sfințirea Catedralei Naționale. Căci și unirea românilor, cât și catedrala ortodoxă a românilor au fost deziderate naționale. Însă, mai întâi de toate, trebuie să ne trăim identitatea noastră religioasă, faptul că suntem ortodocși, că suntem membri reali ai Bisericii lui Dumnezeu, care trebuie să dăm mărturia cea bună în lume. Iar aceasta este „mărturia conștiinței noastre [τὸ μαρτύριον τῆς συνειδήσεως ἡμῶν], că în simplitatea și curăția lui Dumnezeu [ὅτι ἐν ἁπλότητι καὶ εἰλικρινείᾳ Θεοῦ], nu în înțelepciunea cea trupească [οὐκ ἐν σοφίᾳ σαρκικῇ], ci în harul lui Dumnezeu am trăit în lume [ἀλλ᾽ ἐν χάριτι Θεοῦ ἀνεστράφημεν ἐν τῷ κόσμῳ] și cu atât mai mult către voi [περισσοτέρως δὲ πρὸς ὑμᾶς]” [II Cor. 1, 12, BYZ]. Pentru că trebuie să trăim duhovnicește, trebuie să trăim cu Dumnezeu, trebuie să trăim ca oameni Sfinți, pentru a trăi în slava lui Dumnezeu în lume.

Ne-am lipit de 2017 și acum ne despărțim de el. Mergem spre necunoscut, ca în fiecare an, dar cu Dumnezeu. Pentru că El ne deschide ușa fiecărei zile și ne dăruie marea binecuvântare a vieții cu El. De aceea, să fim recunoscători și mulțumitori pentru toate darurile primite de la El, pentru fiecare zi trăită și pentru fiecare om pe care l-am întâlnit! Pentru că prin toate lucrurile și prin toți oamenii, Dumnezeu ne cheamă la El, pentru a fi cu El pentru toți vecii!

Hristos S-a născut!

La mulți ani, multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne adune mâine, în primul praznic al noului an, în adunare sfântă, pentru a-I sluji Lui după cuviință! Amin.


[1] Începută în dimineața zilei de 28 decembrie 2017, o zi de joi, la ora 6. 46. Afară e un grad.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/901/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nazaret.

[4] Mineiul pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 425.

[5] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-26-soborul_maicii_domnului.html. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_din_Nazaret.

[9] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-23-sf_ap_iacob.html. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] Liturghierul pastoral, tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 546.

[15] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/24/pastorala-nativitatii-a-patriarhului-romaniei-2017/.

Un motto pentru opera lui Sadoveanu

Părintele Dorin a publicat de curând traducerea cărții biblice Înțelepciunea lui Salomon (aici). Citind-o, mi s-a părut că unele versete ar putea alcătui o introducere foarte bună la opera lui Sadoveanu. Și anume:

„Căci El mi-a dat mie să știu cunoașterea celor care sunt adevărate, firea lumii și lucrarea stihiilor, începutul și sfârșitul și mijlocul anilor, schimbările schimbărilor și schimbările vremurilor, cercurile anului  și așezările stelelor, firile vietăților și mâniile fiarelor, tăriile vânturilor și gândurile oamenilor, deosebirile plantelor și puterile rădăcinilor. Și câte sunt ascunse și văzute le-am cunoscut, căci înțelepciunea, artizana a toate, m-a învățat” (7, 17-21).

„Iar dacă cineva dorește și multă trăire, [atunci acela] le-a cunoscut pe cele vechi și le vede pe cele viitoare, cunoaște întorsăturile cuvintelor și dezlegările tainelor, cunoaște mai înainte semne și minuni și sfârșiturile vremurilor și ale anilor” (8, 8).

Aceste versete mi se par o caracterizare a intențiilor literare lui Mihail Sadoveanu. Ele descriu cuprinderea unei cunoașteri foarte vaste și adânci, pe care personajele lui Sadoveanu tind cel puțin sau susțin să o aibă (personajele lui Sadoveanu în totalitate, nu luate individual – cu excepția lui Kesarion Breb, poate, deși e de discutat). Sunt conștientă că ele nu ajung să o dețină cu adevărat, iar despre pretențiile autorului se poate discuta mult, în ce măsură creațiile sale reușesc să convingă.

Însă, în ce mă privește, cum am spus, am certitudinea intenției auctoriale și a credinței intime a scriitorului că această cunoaștere imensă este posibilă. Cred, de asemenea, că Sadoveanu era conștient de faptul că oferta Părintelui, din Luceafărul, către Hyperion, („Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”), viza tocmai acest mod de cunoaștere totală, am putea spune, de tip adamic, așa după cum am afirmat în comentariile mele la Luceafărul (în cartea mea din 2013, Eminescu și literatura română veche, p. 502-504, și apoi  aici).

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 1, cf. LXX

1. Toată înțelepciunea [este] de la Domnul și cu El este întru veac.

2. Nisipul mărilor și picăturile ploii și zilele veacului cine le va număra?

3. Înălțimea cerului și lățimea pământului și abisul și înțelepciunea cine le va cerceta?

4. Mai înainte de toate a fost zidită înțelepciunea [προτέρα πάντων ἔκτισται σοφία] și înțelegerea minții din veac [καὶ σύνεσις φρονήσεως ἐξ αἰῶνος].

5.

6. Rădăcina înțelepciunii cui a fost descoperită și marile fapte ale ei cine le-a cunoscut?

7.

8. Unul este Cel înțelept [εἷς ἐστιν σοφός]: Cel înfricoșător foarte, șezând pe tronul Său [φοβερὸς σφόδρα καθήμενος ἐπὶ τοῦ θρόνου Αὐτοῦ].

9. Domnul, El a zidit-o pe ea[1] și a văzut-o și a numărat-o pe ea și a turnat-o pe ea peste toate lucrurile Sale,

10. cu tot trupul după darea Sa, și a dat-o pe ea celor care Îl iubesc pe El.

11. Frica Domnului [este] slava și lauda și veselia și cununa bucuriei [στέφανος ἀγαλλιάματος].

12. Frica Domnului va bucura inima [φόβος Κυρίου τέρψει καρδίαν] și va da veselie și bucurie și lungime de zile.

13. Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi. În cele de apoi și în ziua sfârșitului său va fi binecuvântat [εὐλογηθήσεται].

14. Începutul înțelepciunii [este] a te teme de Domnul și cu cei credincioși, în pântece, împreună a fost zidit lor [καὶ μετὰ πιστῶν ἐν μήτρᾳ συνεκτίσθη αὐτοῖς][2].

15. Temelia veacului cu a oamenilor a încuibat-o [μετὰ ἀνθρώπων θεμέλιον αἰῶνος ἐνόσσευσεν][3] și cu sămânța lor Se va încrede.

16. Plăcerea înțelepciunii [este] a te teme de Domnul și [ea] îi îmbată pe ei din roadele sale.

17. Toată casa lor se va umple de pofte și hambarele [ei] de roadele sale.

18. Cununa înțelepciunii [este] frica Domnului, odrăslind pacea și sănătatea vindecării [ὑγίειαν ἰάσεως].

19. Și a văzut-o și a numărat-o pe ea. Știință și cunoaștere de înțelegere a turnat[4] și slava, apucând de ea [celor care s-au apucat de ea[5]], s-a înălțat.

20. Rădăcina înțelepciunii [este] a te teme de Domnul și ramurile sale [sunt] lungimea de zile.

21.

22. Nu va putea mânia cea nedreaptă să se îndrepte, căci aplecarea mâniei sale [este] căderea lui [ἡ γὰρ ῥοπὴ τοῦ θυμοῦ αὐτοῦ πτῶσις αὐτῷ].

23. Până la o vreme va sprijini Cel îndelung-răbdător [ἕως καιροῦ ἀνθέξεται μακρόθυμος] și la cel din urmă [celui din urmă], lui, i se va da veselia [καὶ ὕστερον αὐτῷ ἀναδώσει εὐφροσύνη].

24. Până la o vreme va ascunde cuvintele sale [ἕως καιροῦ κρύψει τοὺς λόγους αὐτοῦ] și buzele celor mulți va [vor] povesti înțelegerea sa [καὶ χείλη πολλῶν ἐκδιηγήσεται σύνεσιν αὐτοῦ][6].

25. În comorile înțelepciunii [sunt] parabolele cunoașterii [ἐν θησαυροῖς σοφίας παραβολαὶ ἐπιστήμης][7], iar urâciune îi [este] celui păcătos evlavia față de Dumnezeu [βδέλυγμα δὲ ἁμαρτωλῷ θεοσέβεια].

26. Poftind înțelepciunea, păzește poruncile! Și Domnul ți-o va da ție pe ea.

27. Căci înțelepciunea și învățătura [sunt] frica Domnului și bunăvoirea Sa [sunt] credința și blândețea.

28. Să nu fii neascultător fricii Domnului [μὴ ἀπειθήσῃς φόβῳ Κυρίου] și să nu te apropii Lui în inimă îndoită [καὶ μὴ προσέλθῃς Αὐτῷ ἐν καρδίᾳ δισσῇ].

29. Să nu te fățărnicești în gurile oamenilor [μὴ ὑποκριθῇς ἐν στόμασιν ἀνθρώπων] și în buzele tale ia aminte [καὶ ἐν τοῖς χείλεσίν σου πρόσεχε]!

30. Nu te înălța pe tine însuți [μὴ ἐξύψου σεαυτόν], ca să nu cazi [ἵνα μὴ πέσῃς]! Și [astfel] ai să aduci sufletului tău necinste [καὶ ἐπαγάγῃς τῇ ψυχῇ σου ἀτιμίαν] și va descoperi Domnul cele ascunse ale tale [καὶ ἀποκαλύψει Κύριος τὰ κρυπτά σου] și în mijlocul adunării te va doborî pe tine [καὶ ἐν μέσῳ συναγωγῆς καταβαλεῖ σε]. Că[ci] nu te-ai apropiat fricii Domnului [ὅτι οὐ προσῆλθες φόβῳ Κυρίου] și inima ta [este] plină de vicleșug [καὶ ἡ καρδία σου πλήρης δόλου].


[1] Se referă la înțelepciunea Lui sau, mai degrabă, la slava Sa cea veșnică și necreată.

[2] Profeție despre nașterea Domnului. Că El Se va naște din pântece și va fi și om.

[3] Se referă la Dumnezeu.

[4] Lucrare a lui Dumnezeu în viața oamenilor.

[5] Celor care s-au apucat de înțelepciune, care au devenit înțelepți.

[6] Profeție despre Domnul, Care Și-a ascuns cuvintele Sale până după Botezul Său, apoi le-a propovăduit tuturor și ele erau pe buzele celor care credeau în El.

[7] O altă profeție despre Domnul, Care este Înțelepciunea lui Dumnezeu, și Care ne-a învățat parabolele cunoașterii celei dumnezeiești.

Înțelepciunea lui Sirah, Cuvântul înainte, cf. LXX

1. Multe și mari nouă dându-ni-se, prin lege și [prin] Profeți

2. și [prin] altele [care] după ele au urmat,

3. pentru care cuvenit este a lăuda pe Israil de învățătură și de înțelepciune.

4. Și că nu numai cei care citesc cuvenit este a fi învățați [ἐπιστήμονας],

5. ci și celor din afară a putea a fi de folos cei iubitori de învățătură [τοὺς φιλομαθοῦντας],

6. și zicând și scriind,

7. bunicul meu [ὁ πάππος μου], Iisus [Ἰησοῦς], pe cât de mult pe sine dându-se citirii,

8. și întru cea a legii

9. și a Profeților

10. și a celorlalte cărți ale părinților,

11. și în acestea destulă maturitate [ἕξιν] dobândind,

12. înainte s-a adus și el [ca] să scrie ceva [din] cele cuvenite, întru învățătură și înțelepciune,

13. pentru ca cei iubitori de învățătură, și pe aceștia răspunzători [ἔνοχοι] făcându-i,

14. [cu] mult mai mult să adauge prin viețuirea cea legiuită [διὰ τῆς ἐννόμου βιώσεως].

15. Așadar, ați fost rugați

16. cu gând bun și atenție

17. a face citirea

18. și îngăduință a avea

19. la care or să ne pară [că am avut de-a face cu]

20. cele care au fost grele după erminie [κατὰ τὴν ἑρμηνείαν], [cu] unele ziceri fiind cu neputință [acest lucru].

21. Căci nu au aceeași putere

22. acestea în[tru] acelea, [care sunt] zise evreiește. Și când are să se mute[1] [rândurile de față] întru altă limbă,

23. și nu numai acestea,

24. ci și legea aceasta și Profeții

25. și celelalte cărți [ale Scripturii],

26. nu mică a avea [va fi] diferența [τὴν διαφορὰν] în[tre] acestea zise.

27. Căci în ale celui de al 38-lea an [ἐν γὰρ τῷ ὀγδόῳ καὶ τριακοστῷ ἔτει], în ale Făcătorului-de-bine împărat [ἐπὶ τοῦ Εὐεργέτου βασιλέως],

28. mergând întru Egiptos și petrecând acolo ceva vreme,

29. aflând, de asemenea, nu mică învățătură,

30. am gândit [ca fiind] foarte de folos [ἀναγκαιότατον] și eu însumi să aduc puțină râvnă și iubire de osteneală [ca] să traduc această carte [τοῦ μεθερμηνεῦσαι τήνδε τὴν βίβλον][2].

31. [Căci] multă priveghere și cunoaștere aducând

32. în trecerea vremii,

33. către [ca], la sfârșit aducând cartea, să o las să iasă

34. și celor [care sunt] în pribegie [și] care voiesc a iubi învățătura,

35. mai înainte pregătindu-și obiceiurile,

36. [pentru] a viețui în mod legiuit.


[1] Când se va traduce.

[2] Se subînțelege că a tradus-o din ebraică în greacă.

Predică la pomenirea Sfântului Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2017]

Iubiții mei[1],

Întâiul Mucenic [Πρωτομάρτυρας] al Bisericii, Sfântul Arhidiacon [Ἀρχιδιάκονος] Stefanos [Στέφανος][2], a fost martirizat de propriul lui popor, de evrei[3], pentru că era creștin. Pentru că mărturisea adevărul acesta capital: că împlinirea Legii și a Profeților a fost Hristos și că Lui trebuie să Îi urmăm întru toate. Pentru că el L-a mărturisit poporului său pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și Stefanos era evreu, dar avea un nume grecesc, care înseamnă cel încununat[4]. Și, prin martirizarea sa, Sfântul Stefanos a trăit împlinirea numelui său, căci a fost încununat de Dumnezeu cu slava Lui și a fost primit în veșnica Sa Împărăție, alături de toți Îngerii și Sfinții Lui. Căci cununa lui Dumnezeu, adică mântuirea, e odihna veșnică a celor care au trăit până la sfârșit în poruncile lui Dumnezeu. Pentru că e bun începutul pocăinței, e bună viața evlavioasă și plină de fapte bune, dar ea nu trebuie să aibă un sfârșit. Pentru că, până la sfârșit, până la moartea noastră trupească, noi suntem chemați să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră și prin toate lucrurile și ocaziile care ne stau la îndemână.

…Predica extraordinară prin care Sfântul Stefanos și-a enervat la culme conaționalii o avem, după cum știm cu toții, în cap. al 7-lea din Faptele Apostolilor. Și acolo, aducând istoria lui Israil în fața lor, Sfântul Stefanos le spune la un moment dat: „Tarilor în gât [σκληροτράχηλοι] și netăiaților împrejur [cu] inima și [cu] urechile [καὶ ἀπερίτμητοι τῇ καρδίᾳ καὶ τοῖς ὠσίν], voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt [ὑμεῖς ἀεὶ τῷ Πνεύματι τῷ Ἁγίῳ ἀντιπίπτετε]!” [F. Ap. 7, 51, BYZ]. Pentru că împotrivirea reală și primă e cea interioară, care se petrece în sufletul omului. Iar dacă omul e tare în gât, dacă nu se smerește, dacă nu se pleacă în fața lui Dumnezeu, dacă nu coboară din înfumurarea sa pentru a-I sluji zilnic lui Dumnezeu, el e netăiat împrejur duhovnicește, chiar dacă, după trup, e tăiat împrejur, pentru că e evreu.

Însă cum tăierea împrejur evreiască a fost prefigurarea Sfântului Botez, putem spune și despre noi același lucru. Căci și noi, dacă ne împotrivim interior cuvintelor lui Dumnezeu, ne arătăm ca unii care nu am fi tăiați împrejur duhovnicește, adică n-am fi botezați. Pentru că nu conlucrăm cu harul lui Dumnezeu primit la Botez, ci i ne împotrivim lui zilnic. Pentru că atunci când Stefanos a vorbit despre „împotrivirea continuă față de Duhul Sfânt”, s-a referit tocmai la împotrivirea continuă față de harul Preacuratei Treimi.

Și, o, iubiții mei, cu câtă împotrivire interioară ne împotrivim fiecare dintre noi slavei lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu, din prima clipă a vieții noastre, ne învață cele bune și sfinte, iar noi, adesea, alegem să facem contrariul voii Sale. El ne vrea binele și noi alegem răul, alegem să ne facem rău de unii singuri. Și prin aceasta, prin toată împotrivirea interioară față de voia lui Dumnezeu, noi păcătuim greu de tot în fața lui Dumnezeu, pentru că nu iubim voia Lui și nu o împlinim de plăcere, ci de nevoie, mânați de la spate de avertismentele Sale cele dureroase și veșnice.

Sfântul Stefanos le-a spus adevărul coreligionarilor săi! El le-a spus: „Pe care [dintre] Profeți nu i-au prigonit părinții voștri [Τίνα τῶν Προφητῶν οὐκ ἐδίωξαν οἱ πατέρες ὑμῶν]? Și i-au omorât pe cei care au vestit mai înainte pentru venirea Celui Drept [Καὶ ἀπέκτειναν τοὺς προκαταγγείλαντας περὶ τῆς ἐλεύσεως τοῦ Δικαίου], ai Căruia, acum, voi vânzători și ucigași v-ați făcut [Οὗ νῦν ὑμεῖς προδόται καὶ φονεῖς γεγένησθε]” [F. Ap. 7, 52, BYZ].

Și când Sfântul Stefanos a arătat că au existat și există oameni răi în Israil, oameni care au omorât pe Sfinții Profeți și chiar pe Cel Drept, pe Mașiah, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, el nu s-a comportat ca „un antisemit”, ci ca un om care a spus adevărul despre niște oameni păcătoși, care erau de un neam cu el, și care au făcut aceste mari și înspăimântătoare păcate. Pentru că nu trebuie să acoperim, în mod păcătos, păcatele celor din neamul nostru, ci, dimpotrivă, trebuie să le spunem pe nume, pentru ca să fim de ajutor oamenilor.

Căci Dumnezeu ne cere nouă, tuturor, să spunem lucrurilor pe nume. Adică să spunem despre păcate că sunt păcate și despre virtuți că sunt virtuți, pentru ca oamenii să facă cele bune și să le disprețuiască pe cele rele în fața lui Dumnezeu. Dar acest lucru trebuie să îl facem cu cuviință și responsabilitate, căutând folosul duhovnicesc al oamenilor și nu o perpetuă tensiune socială.

Și pentru că suntem la 28 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a murit pentru libertatea noastră de acum, am auzit cu toții în acești ani acuzele la adresa Bisericii, cum că a tăcut în mod păcătos în fața dictaturii comuniste, după cum tace în mod complice, uneori, și față de derapajele democratice. Pentru că o anumită parte a societății românești ne vrea vocali, ne vrea profetici în predicile noastre, intransigenți față de racilele românești. Dar, pe când unii cer intransigență, transparență, o cât mai mare „liberalizare” a Bisericii românești, iar alții vor să nu se schimbe nimic, ci, dimpotrivă, să trăim făcând abstracție de schimbările interioare ale societății românești, asistăm cu durere la o tot mai mare indiferență practică față de viața și teologia Bisericii.

Pentru că românii preferă să meargă la mall, în parc, în locuri de relaxare și corectare estetică, să călătorească în locuri exotice atunci când au liber, când sunt în concediu, și nu să vină la Biserică. Ei preferă lucruri ușoare, comice, distractive, dar nu și să citească teologia Bisericii și să se integreze în ritmul de rugăciune și de viață al Bisericii. Căci, deși ortodocși, românii își trăiesc liberalist apartenența religioasă, pentru că o trăiesc minimalist. Și acest minimalism religios al românilor se vede peste tot în viața socială, pentru că avem câteva idei creștine, pe care le mai respectăm, și, în rest, „ne descurcăm” prin toate păcatele posibile, pentru ca „să ne fie bine”.

Iar dacă, în România, noi trăim acum o stare de decadență religioasă și morală, intransigența predicatorială (e observabil acest lucru!) nu deranjează prea mult indiferența practică a oamenilor, pentru că ei s-au cantonat în „starea de bine” a societății de consum și „le e bine” cu nedusul la Biserică și reacționează dur față de „intoleranța” la adresa lor. Ci eu cred că acum, în clipa de față, e nevoie de o profundă și continuă și echilibrată teologizare a societății noastre românești, fără să cerem lucruri ultimative și imediate de la oameni. Și, după cum reclamele, filmele proaste, cărțile proaste, emisiunile proaste, moravurile ușoare inundă România și dacă vrem și dacă nu vrem noi, tocmai pentru că sunt peste tot în mod continuu, tot la fel predica noastră din Biserici și din societate și de la nivel online trebuie să își vadă de treabă, să își vadă de programul și de scopul ei, pentru că nu este degeaba. Chiar dacă oamenii fac pe proștii, pe surzii și pe muții, chiar dacă ei nu par să aibă tresăriri interioare față de predica noastră, ea îi schimbă interior, ea nu îi lasă indiferenți, tocmai pentru că se aude în mod continuu.

Pentru că nici Sfântul Stefanos nu a fost tăios cu cei din neamul său în toată predica din capitolul al 7-lea, ci doar în anumite pasaje și, în mod special, în cel terminal. Fiindcă certarea celor care greșesc nu e „scopul” predicării Bisericii, ci este unul din instrumentele de lucru spre scopul principal al ei: mântuirea oamenilor. Și un om are nevoie de liniștea Bisericii, altul are nevoie de Icoanele ei ca să se convertească, altul de teologia ei, altul de Sfinții ei, altul de certarea unui Duhovnic. Tocmai de aceea, cei care ne cer să fim mai vocali, mai duri în limbajul predicatorial, pentru schimbarea la față a României, vor aceste lucruri pentru că ei se lasă convinși în acest mod. Însă nu toți oamenii se convertesc…pentru că îi cerți toată ziua.

Eu, spre exemplu, m-am convertit, atunci când am simțit entuziasmul dumnezeiesc din ființa celor care au ieșit pe străzi, în 1989, ca să ceară libertate. Văzusem până atunci numai oameni triști, fricoși, retractili. Oameni care „se descurcau” furând de la colectiv o traistă de porumb și de la fabrică trei sticle de bere, care nu citeau, care nu aveau aspirații înalte. Și când, deodată, am văzut niște români care sfidează moartea, pentru că doreau…libertate, atunci am înțeles că există Cineva, mai presus de toți, Care îi poate face pe oameni să sfideze moartea, pentru lucruri folositoare tuturor. Căci atunci, în decembrie 1989, Dumnezeu i-a unit pe români pe străzile Bucureștiului și i-a făcut să privească dincolo de nevoile lor subiective: la nevoile țării, ale tuturor.

Recent, Justiția română ne-a spus că schimbarea regimului comunist s-a făcut printr-o lovitură de stat. Însă lovitura de stat s-a dat de către specialiștii din culise și nu de către poporul român, care a ieșit pe stradă cu flori în mâini și a fost mitraliat din spatele geamurilor. Tocmai de aceea, pentru mine, ce s-a petrecut în decembrie 1989 nu sunt doar niște „evenimente sociale”, ci revoluția română, adică o imensă minune a lui Dumnezeu. Așa, ca la 1918, când românii din provincii au privit mai presus de porțiune, au privit la întreg, la România, la o Românie pentru toți românii.

…Însă eu L-am găsit pe Dumnezeu în decembrie 1989, dar nu știam care e Biserica Lui! Eram botezat ortodox, aveam 12 ani, citeam articole religioase din presa nouă, liberă, mă uitam la televizor, la emisiunile religioase, citeam cărțile despre credință care apăreau pe bandă rulantă…dar nu mergeam la nicio biserică și nici nu trăiam o viață creștină. Și o familie adventistă a observat imediat acest lucru și m-a dus la adunarea lor. Și acolo, în mijlocul adunării adventiste de vineri seara, realizată pentru tineret, am trăit prima și cea mai cruntă singurătate religioasă din viața mea. Căci eu nu știam câte știau tinerii adventiști din jurul meu, eu nu aveam nici măcar Scriptură sau carte de rugăciune, dar, în inima mea, am început să simt harul lui Dumnezeu, harul Botezului meu din pruncie, iar pe toți din jurul meu i-am simțit ca fiind străini pentru mine, pentru că nu simțeam harul Lui în ei și în falsa lor biserică. Și am înțeles deodată, acolo, în mijlocul lor, că eu sunt ortodox și că trebuie să merg în Biserica mea, al cărui mădular, inconștient până atunci, fusesem.

Așa că, fără cele două prime minuni din viața mea, fără aflarea lui Dumnezeu în timpul revoluției române și a Bisericii Sale în mijlocul adunării adventiste, fără aceste două revelări plenare ale lui Dumnezeu în viața mea, tot ceea ce citisem până atunci, deși mă entuziasmase, nu m-a făcut să merg la Biserică și să trăiesc creștinește. Pentru că, în fiecare convertire, e nevoie în primul rând de glasul lui Dumnezeu, de auzirea Lui, pentru ca să-i putem auzi apoi pe Slujitorii Lui, care ne propovăduiesc despre El.

Din aceste motive, cred că o predică dură, extremistă, care să nască continue tensiuni sociale, nu convertește pe nimeni, dar îi separă pe oameni. Pentru că nu e nevoie numai de predica noastră, ci și de deschiderea oamenilor, de creșterea lor în înțelegere și, în primul rând, de lucrarea lui Dumnezeu în viața celui ce se deschide Lui. Pentru că oamenii nu cinstesc lucrurile bune decât în măsura în care le înțeleg. Degeaba le spui tu că dogmele Bisericii sunt viața adevărată a oamenilor, degeaba le spui că Sfinții Părinți ai Bisericii au fost și sunt cei mai înțelepți oameni ai lumii, pentru că au trăit ceea ce au propovăduit, dacă oamenii nu cresc, dacă nu se dezvoltă religios și dacă nu înțeleg că sufletele lor au nevoi spirituale profunde, așa după cum au și stomacurile lor.

Așa că e nevoie de timp, e nevoie de creștere în înțelegere, e nevoie de lăsarea ta în voia lui Dumnezeu, pentru ca să Îl înțelegi pe Dumnezeu și să înțelegi cum trebuie să trăiești printre oameni și cum să le vorbești. Și, ca Preot, an de an înțeleg tot mai mult cum mă schimb, cum sunt tot mai cuprinzător și înțelegător al nevoilor oamenilor. Pentru că ei intră tot mai mult în sufletul și în viața mea, tocmai pentru că Dumnezeu intră tot mai mult în tot ceea ce însemn eu. Pe cât sunt tot mai mult al lui Dumnezeu, pe atât sunt mai înțelegător și mai bun și  mai delicat cu oamenii. Căci și ei, pe cât te cunosc, pe atât te iubesc și te respectă și te ajută să îi înțelegi.

De aceea, dacă tot îmbătrânind, nu ajungem tot mai buni și mai înțelegători și mai îngăduitori cu oamenii, e semn că îmbătrânim rău. Pentru că îmbătrânirea reală e o tot mai mare înțelepțire a oamenilor și nu o tot mai mare prostire a lor.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Stefanos și-a certat neamul, dar s-a și rugat pentru mântuirea lui! Deși lovit cu pietre de ei, el s-a rugat și a zis: „Doamne, să nu stea lor păcatul acesta [Κύριε, μὴ στήσῃς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ταύτην]!” [F. Ap. 7, 60, BYZ]. Și el se roagă continuu pentru ei și pentru noi înaintea lui Dumnezeu, pentru că dorește ca toți să ne mântuim.

Fiindcă mântuirea e scopul Bisericii, pentru mântuirea oamenilor e Biserica, pentru mântuirea și sfințirea noastră și a întregii creații. Căci noi, cu toții, trebuie să mergem în slava Dumnezeului nostru treimic pentru veșnicie și să Îl vedem pe El, pe Dorirea tuturor Sfinților.

Hristos S-a născut!

Dumnezeu să ne lumineze pe toți ca să trăim creștinește și să fim o mărturie vie a vieții cu Dumnezeu! Amin.


[1] Începută la ora 8. 06, în ziua de 23 decembrie 2017, o zi de sâmbătă. Minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Ștefan.

Predică la sinaxa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [26 decembrie 2017]

Iubiții  mei[1],

deși expresia „i-a lăsat cu ochii în soare” arată consecințele dureroase ale unei imposturi, în cazul Magilor „din răsărituri [ἀπὸ ἀνατολῶν]” [Mt. 2, 1, BYZ], Îngerul, pe care ei îl vedeau ca pe o stea conducătoare, a însemnat înțelepțirea lor. Pentru că cei 3 Magi [Μάγοι] au fost conduși de Îngerul-stea până întru Ierusalim [Ibidem] și de la arhierei și cărturari [Mt. 2, 4] ei au aflat conținutul profeției Sfântului Miheias de la 5, 1, și anume că din Bitleem va ieși Cel care Îi va fi lui Dumnezeu „întru Arhon în Israil [εἰς Ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ]”, iar „ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [αἱ ἔξοδοι Αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος]” [LXX].

Și arhon înseamnă stăpânitor. Pentru că adevăratul stăpânitor al unui popor e numai de la Dumnezeu. El, cel pe care îl vrea Dumnezeu, este expresia voinței Sale. Dar când Însuși Dumnezeu Se întrupează, El este adevăratul Stăpânitor al poporului, Stăpânitorul de facto, chiar dacă, de jure, Domnul Iisus Hristos nu a fost niciodată Împăratul lui Israil.

Iar de această dată, arhiereii și cărturarii au fost de partea binelui, de partea lui Dumnezeu, pentru că au spus adevărul. Căci Domnul i-a spus lui Pilatos: „Tu zici, că Eu sunt Împăratul [Σὺ λέγεις, ὅτι Βασιλες εἰμι Ἐγώ]. [Dar] Eu întru aceasta M-am născut și întru aceasta am venit întru lume [Ἐγὼ εἰς τοῦτο γεγέννημαι, καὶ εἰς τοῦτο ἐλήλυθα εἰς τὸν κόσμον], ca să mărturisesc adevărului [ἵνα μαρτυρήσω τῇ ἀληθείᾳ]. Tot cel care este din adevăr ascultă glasul Meu [Πᾶς ὁ ὢν ἐκ τῆς ἀληθείας ἀκούει Μου τῆς φωνῆς]” [In. 18, 37, BYZ].

De aceea, când spunem adevărul sau când facem ceea ce e adevărat, adică ceea ce ne cere Dumnezeu, spunem și facem ceea ce trebuie. Și când spunem și facem ceea ce vrea Dumnezeu, atunci Îl avem pe El ca Împărat și Tată al nostru, pentru că doar cei care sunt născuți din Cel adevărat ascultă de glasul Lui.

Ieșirile Lui spre noi, ale Fiului, sunt dintru începutul zidirii lumii. Pentru că El ne-a creat pe noi toți, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și El a ieșit întotdeauna spre noi, în toate zilele veacului existenței noastre istorice. De aceea, Scriptura vechitestamentară ne vorbește tot timpul despre Fiul Tatălui, dar în mod tainic, despre Fiul și despre Tatăl și despre Sfântul Duh, despre Dumnezeul nostru treimic, și despre ieșirile Fiului spre noi, despre venirile Lui la noi, pentru că trebuia să ne obișnuiască cu întruparea Lui. Și El ne-a obișnuit în mod dumnezeiește cu întruparea Sa! Pentru că atunci când ea s-a petrecut, oamenii nu L-au receptat pe Fiul întrupat ca pe unul care îi strivea cu slava Lui, ci ca pe unul dintre ei, ca pe unul oarecare. Însă acest lucru nu s-a petrecut, pentru că Fiul întrupat ar fi fost „neputincios”, ci pentru că în smerenia Lui înspăimântătoare, cu totul asumată și plină de iubire față de noi, El S-a micșorat pe Sine atât de mult încât  S-a făcut propriu nouă și a intrat în relație cu noi, pentru ca să ne atragă pe noi la Sine.

Căci noi nu puteam să fim „mari” înaintea Lui, pentru că eram păcătoși și netrebnici. Dar El, Cel de necuprins, a putut și poate să Se micșoreze continuu pe Sine pentru noi, ca un Tată preabun față de fiii Lui, pentru ca să ne învețe pe noi cele ale Sale.

Iar noi ce altceva facem cu pruncii noștri? Căci ne facem prunci, ne punem în locul lor, gândim ca ei, pentru ca să îi ajutăm să crească. Nu le cerem să fie ca noi, deodată, într-o clipă, pentru că ei nu pot să crească într-o clipă. Dar dacă îi ajutăm să crească, pe timp ce trece, copiii noștri înțeleg ceea ce vrem de la ei și câte eforturi depunem pentru ei.

Tocmai de aceea, Fiul Tatălui Se smerește pe Sine și Se zămislește în uterul Fecioarei, ca să ne arate că începutul vieții noastre și orice clipă a vieții noastre e de la Dumnezeu. Că nu e nimic rău în faptul de a exista pe fața pământului. Că viața noastră e darul iubirii Sale față de noi și că pruncii trebuie protejați și ajutați să se dezvolte, iar nașterea și creșterea lor e o asceză continuă. Pentru că părinții sunt părinți nu doar pentru că ei nasc copii, ci, mai degrabă, pentru că ei își cresc copiii, cu multe eforturi, și îi educă creștinește în Biserica lui Dumnezeu.

Și când noi vedem Icoana Nașterii Domnului și pe Pruncul înfășat în scutecele-giulgiu, Îl vedem pe Dumnezeul nostru, Care Și-a asumat condiția vieții noastre pământești, rămânând continuu ceea ce era, adică Dumnezeu, pentru ca să ne arate cine e omul și câte poate face el în viața aceasta scurtă, dar care poate fi trăită nespus de intens și de profund. Căci numai El, Creatorul nostru, putea să ne arate profunzimile omului și la ce sfințenie poate omul ajunge. Dar, în același timp, că nu putem să fim oameni cu adevărat, decât în relație cu El, cu Ziditorul nostru.

De aceea, Magii au mers după Îngerul-stea și din vrăjitori s-au făcut creștini. Pentru că Îngerul-stea i-a dus la Adevărul personal, la Domnul Cel întrupat. Sau, în cuvintele Sfântului Matteos, Îngerul-stea a venit și „a stat deasupra [ἔστη ἐπάνω], [acolo] unde era Pruncul [οὗ ἦν τὸ Παιδίον]” [Mt. 2, 9, BYZ]. Căci el nu era „stea”, ci părea a fi o stea. Pentru că ei, Magii, credeau în stele, le urmăreau, făceau lucruri păgânești în relație cu stelele. Dar când Îngerul-stea i-a condus la Iisus Hristos, Domnul nostru, la Făcătorul stelelor și al întregii creații, când ei s-au întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu s-au mai închinat la stele, ci, „căzând, I s-au închinat Lui [πεσόντες προσεκύνησαν Αὐτῷ] și, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri [καὶ ἀνοίξαντες τοὺς θησαυροὺς αὐτῶν προσήνεγκαν Αὐτῷ δῶρα]: aur și tămâie și smirnă [χρυσὸν καὶ λίβανον καὶ σμύρναν]” [Mt. 2, 11, BYZ].

O reală și preafrumoasă convertire! Pentru că atunci când nu Îl cunoșteau pe Hristos, Magii se închinau materiei și o divinizau în mod păcătos. Dar când L-au văzut pe El la față, chiar dacă era un Prunc în fața lor, ei s-au dezlipit de materie și I-au adus daruri importante. Căci daruri importante pentru Dumnezeu și Biserica Lui, așadar, poate să facă cel care se dezlipește continuu de cele materiale și Îl vede pe Dumnezeu ca pe Cel mai important decât toate. Însă cei care sunt robi celor pământești și care consideră banii și slava deșartă și traiul bun drept „cele mai importante lucruri” în viață, nu doresc să dăruie nimic lui Dumnezeu sau dăruie lucruri de nimic.

Și când lui Dumnezeu Îi dărui…mai nimic, nu trebuie să te miri că ești rece și singur și bolnav în ființa ta. Pentru că boala ta e tocmai lipsa ta de dărnicie, de umanitate.

Magii au ajuns Apostoli ai Domnului, au ajuns Sfinți ai Lui! Pe ei i-a botezat Sfântul Apostol Tomas și au fost hirotoniți Episcopi și Biserica îi cinstește ca Sfinți[2]. Pentru că s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu, după ce L-au cunoscut cu adevărat.

Marco Polo, în anul 1270, ne spune că a văzut mormintele lor în orașul Saveh din Iran și că Sfintele lor Moaște erau nestricate[3]. Acum sunt în catedrala romano-catolică din Köln, într-o raclă impozantă[4]. Iar o parte din darurile lor, pe care le-au adus Domnului, sunt în Mănăstirea Sfântul Pavlos din Muntele Athos[5].

– Și de ce cinstim noi darurile Magilor aduse Domnului?

– Pentru că noi cinstim tot ceea ce are legătură cu Domnul, cu Maica Sa și cu toți Sfinții Bisericii. Și cinstim toate lucrurile rămase de la ei, pentru că le simțim în mod continuu ca fiind pline de har, pentru că au venit în atingere cu ei. Așa după cum, toate muzeele și casele memoriale ale lumii păstrează cărțile și obiectele, tocmai pentru că au fost ale unor mari scriitori, mari inventatori, mari eroi ai istoriei. Pentru că lucrurile și cărțile lor ne vorbesc profund despre ei. Însă lucrurile rămase de la Sfinții lui Dumnezeu ne vorbesc mai întâi de toate despre Dumnezeu, pentru că simțim harul Lui lucrând prin ele minuni și luminări în viața noastră. Și când spunem că acestea sunt „sfintele locuri” pe unde a trăit Sfântul sau Sfânta Bisericii, spunem că ele au fost amprentate de prezența lor duhovnicească. Și această amprentă duhovnicească o putem simți continuu acolo, tocmai pentru că Dumnezeu binevoiește continuu în Sfinții Lui și ei umplu și mențin locurile și obiectele lor pline de iradierea lor duhovnicească.

Adică sfintele locuri de la Ierusalim sau din Athos sau din România nu sunt sfinte doar pentru că acum două mii de ani sau acum câteva sute de ani a trăit Domnul acolo sau Sfinții Lui, ci pentru că Dumnezeu umple în mod continuu acele locuri cu slava Lui în mod accentuat. Și cine e om duhovnicesc simte că acolo e mult har, că e multă pace și că îi face mare bine să se roage și să trăiască acolo. Iar ceea ce el simte e adevărat, e o realitate, și nu e o părere „subiectivă”.

Însă locurile sfinte ale lui Dumnezeu din întreaga lume, care sunt locurile de pelerinaj ale Bisericii, nu contravin atotprezenței slavei Lui în lumea Sa, în lumea creată de El Însuși. Pentru că locurile sfinte ale Bisericii sunt locurile unde a trăit Domnul și Maica Lui și Sfinții Lui, unde El și Maica Lui și Îngerii și Sfinții Lui s-au arătat în mod extatic și au umplut și umplu de mare har acele locuri. Însă sfânt e orice loc sfințit de Biserică și orice loc în care e o Biserică, o Mănăstire, o chilie, o troiță, o casă sfințită. Căci Biserica îi sfințește în mod continuu pe oameni și le sfințește casele lor, pentru ca toți și toate să se umple de slava lui Dumnezeu. Și iarăși, sfințirile Bisericii nu neagă sfințenia lui Dumnezeu și prezența Lui în întreaga Sa creație. Dimpotrivă, noi putem sfinți locuri și locașuri și ne putem sfinți și pe noi înșine, tocmai pentru că Dumnezeu e izvorul sfințeniei și El dorește ca noi și întreaga creație să trăiască în sfințenie, adică în slava Lui.

…Îmi place mult teologia poetică a condacului acestei zile: „Cel care mai înainte de luceafăr S-a născut din Tatăl fără de mamă [Ὁ πρὸ ἑωσφόρου ἐκ Πατρὸς ἀμήτωρ γεννηθεῖς], astăzi, din tine, pe pământ S-a întrupat fără de tată [ἐπὶ γῆς ἀπάτωρ ἐσαρκώθη, σήμερον ἐκ σοῦ]”, Născătoare de Dumnezeu! „Pentru aceasta, steaua binevestește Magilor [ὅθεν ἀστὴρ εὐαγγελίζεται Μάγοις], iar Îngerii cu Păstorii laudă nașterea ta cea fără de sămânță [Ἄγγελοι δὲ μετὰ Ποιμένων ὑμνοῦσι τὸν ἄσπορον τόκον σου], o, Cea-plină-de-har [ὦ Κεχαριτωμένη]!”[6].  Căci sinaxa Născătoarei de Dumnezeu de azi o prăznuim tocmai pentru acest lucru: pentru că ea e Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea e,  dintre oameni, în prim-planul praznicului Nașterii Domnului. Și ocupă acest loc central, pentru că ea e Maica Pruncului Iisus. Și este iconizată ca stând întinsă pe un veșmânt roșu, alături de Pruncul Iisus, Cel înfășat și pus în iesle, pentru că Îl cuprinde și Îl ține în brațe cu cea mai mare dragoste. Și peștera cea întunecată, mereu neagră în Icoanele Nașterii Domnului, e blocată de prezența Pruncului și a Maicii Sale. Pentru că nădejdea întregii lumi e la Pruncul Iisus și la Maica Lui, Maica indicându-ni-L în mod continuu pe Pruncul ei, pentru ca pe El să Îl iubim, așa după cum Tatăl, la Botezul Domnului și pe Tabor, ni L-a indicat tot pe Fiul iubirii Sale.

Căci Pruncul acesta e Stăpânul și Domnul întregii făpturi, El nu e un prunc oarecare, ci Mântuitorul nostru și Judecătorul tuturor. Dar totodată Icoana Nașterii Domnului ne învață să îl vedem pe om în perspectivă continuă, să îl vedem în creșterea lui continuă și să nu îl judecăm numai după o anumită parte a vieții sale. Căci cel care astăzi pare că stă, mâine poate cădea, pentru ca să se smerească și să se ridice din căderea lui, fiind astfel folosit duhovnicește. De aceea, nu contează doar începutul vieții, nu contează să începi bine viața sau să ai o tinerețe bună, ci e nevoie să ai și o maturitate și o bătrânețe sfinte. Căci dacă ai început bine și o sfârșești în cădere, într-o viață căzută, nu ți-e de niciun folos. De aceea, în viața cu Dumnezeu, sfârșitul vieții noastre pământești trebuie să fie incomparabil mai sfânt decât începutul vieții noastre duhovnicești. Pentru că trebuie să arătăm că am progresat duhovnicește în mod continuu, că ne-am maturizat continuu în viața cu Dumnezeu și că murim ca bărbați și ca bătrâni duhovnicești și nu ca niște tineri fără de experiență.

Căci Sfântul Iosif a fost înștiințat în vis de Îngerul Domnului despre ceea ce trebuia să facă [Mt. 2, 13], deși el avea 80 de ani când S-a născut Domnul. Pentru că la orice vârstă am fi, noi avem nevoie de luminarea și de ajutorul lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Și când i-a spus Îngerul, Iosif i-a dus pe Domnul și pe Maica Lui în Egiptos [Mt. 2, 14], și tot când l-a înștiințat el, Iosif a revenit în țară cu Domnul și cu Maica Lui [Mt. 2, 21]. Iar astfel s-a împlinit profeția despre mergerea Lui în Egiptos [Mt. 2, 15], dar Sfântul Iosif a făcut, în același timp, și ascultare față de Dumnezeu. Pentru că Îngerul i-a vestit voia lui Dumnezeu și el a primit-o ca voia Lui și nu ca voia Îngerului.

Pentru că și Îngerii Lui și Sfinții Săi ne învață voia lui Dumnezeu și nu voia lor, iar noi trebuie să îi ascultăm, dacă vrem să ne mântuim. Însă nu trebuie să îi ascultăm pe demoni! Nu trebuie să stăm de vorbă cu ei în mintea noastră, nu trebuie să căutăm în mod neapărat semne și minuni, vise și vindecări, harisme și daruri sfinte, nu trebuie să ne credem „speciali” și nici „neapărați”, ci trebuie să căutăm să ne vedem păcatele noastre și să ne pocăim pentru ele și să trăim în poruncile Lui. Pentru că ne mântuim numai în ascultare de Dumnezeu și nu mergând după mintea noastră.

Așadar, iubiții mei, praznicul Nașterii Domnului, început ieri, în zi de luni, se încheie în ultima zi a lui 2017, adică pe 31 decembrie. Pentru că atunci e odovania [încheierea] praznicului. Și Biserica, după postul ce a durat până ieri, după Liturghie, a suspendat postul în praznicul Nașterii Domnului, pentru că și mâine și vineri e harți, adică se poate mânca de dulce. Și aceasta, pentru ca să ne bucurăm cu toții și să ne întărim trupește și duhovnicește în praznicul Nașterii Domnului și să ne primim unii pe alții cu voioșie.

Căci atunci când postești și muncești în același timp, când postești mult și muncești mult, ajungi la sfârșitul postului foarte epuizat. Și de aceea, după posturile mari ale Bisericii, avem zile de harți, zile fără opreliște la mâncare. Dar, dacă am postit cu adevărat, atunci am învățat să fim disciplinați în materie de plăcere. Și, cu toate că e harți, noi vom mânca în mod ponderat, în mod atent, câte puțin din fiecare, pentru ca să nu ne vină rău și, în loc de praznic, să ne ia salvarea la spital. Vom mânca atent, vom mânca bucurându-ne, vom mânca mulțumindu-I continuu lui Dumnezeu, pentru toate binefacerile Lui din viața noastră. Căci postul ne disciplinează și praznicul ne umple de lacrimi dulci, duhovnicești, de lacrimi de bucurie. Pentru ca să ne bucurăm cu Domnul în mod duhovnicește și cu toți oamenii, sfințindu-ne viața în fiecare zi.

Hristos S-a născut!

Și El, Bucuria noastră, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne întărească întru toate în viața noastră și să ne mântuie cu iubirea Sa de oameni! Amin.


[1] Predică începută la 14. 44, în ziua de 22 decembrie 2017. După ce dimineață am slujit Parastasul pentru Mucenicii și Eroii Revoluției Române din decembrie 1989.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Magi.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Magi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Saveh.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domul_din_Köln.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/08/03/darurile-celor-3-magi/.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 404.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén