Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

în parabolele Sale, Domnul ne vorbește despre lucruri exterioare nouă, pentru ca să se refere la sufletul nostru. Astfel, pământul în care cade sămânța cuvântului Său este sufletul nostru [Mt. 13, 23], cerul în care noi păstrăm comoara milosteniei este sufletul nostru [Mt. 19, 21], candela în care noi avem uleiul slavei Sale celei dumnezeiești este sufletul nostru [Mt. 25, 7], iar cel căzut între tâlharii cei spirituali e sufletul nostru pătimaș [Lc. 10, 30], pe care El îl tămăduiește, pentru ca noi să fim vii întru El. De aceea, și în parabola de azi [Mt. 25, 14-30], talanții nu sunt exteriori nouă, ci interiori. Căci El, prin lingourile de aur care sunt talanții[2], nu se referă la depozitul de aur pe care l-am avea în casă, ci la darurile Sale cele dumnezeiești, pe care El ni le-a dat în sufletul și în trupul nostru. Talanții sunt însușirile sau calitățile persoanei noastre, pe care noi trebuie să le punem în slujirea lui Dumnezeu.

– Și de când aflăm noi de ce suntem capabili?

– Din copilărie! Începem să ne dăm seama că putem merge singuri, că ne putem descurca într-o situație critică, ne dăm seama că suntem frumoși la trup, că avem o memorie bună, că putem cânta la un instrument, că putem alerga mai bine decât alții, că luăm note mai bune decât alții la învățătură. Și pe măsură ce creștem și toți ai noștri ne laudă anumite trăsături ale noastre sau pe măsură ce noi devenim conștienți de ele, de atuurile noastre, pe atât noi știm cine suntem și ce putem să facem.

Însă, conștientizarea de sine e întotdeauna pândită de pericolul îndrăgostirii de sine. Ne putem transforma frumusețea, deșteptăciunea sau condiția socială într-un idol, pe care să îl venerăm toată ziua și acest idol să ne omoare toată ziua. Pentru că nu ne mai vedem decât pe noi, nu mai vedem decât calitățile noastre deosebite, ne lăudăm cu ele în fața celor care nu le au, dar nu le dezvoltăm, nu le punem în cadrul unui proiect mai larg, care să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul său. Și de aceea mulți oameni cu capacități fizice și intelectuale extraordinare, mulți oameni cu mulți talanți de la Dumnezeu, îi folosesc nu pentru a ajuta și a se ajuta, nu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ci se reduc la a face bani, la a fi oameni de lume, la a fi bine poziționați în societate.

Din acest motiv, de regulă, cei mai frumoși și mai deștepți oameni ai societății nu au intimitate cu Biserica și cu slujirea lui Dumnezeu, ci la Biserică vin ceilalți…Cei care își venerează propriul lor trup și fac bani de pe urma lui sau cei cărora le merge mintea numai la afaceri și la scos bani din nefericirile altora, se ocupă toată ziua cu banii lor, cu investițiile și oportunitățile pe care le observă. Dar există și cei care trăiesc pe seama altora, care nu se prea omoară cu munca, dar care au calități evidente. Pentru că sănătatea, puterea de muncă, inteligența, o anumită școlarizare sunt calități reale ale omului. Însă, cu toate acestea, cei care preferă viața parazitară sau care parazitează viața altora, își îngroapă în ei înșiși talanții, își lasă calitățile lor în nelucrare, nu fac ceea ce știu că pot să facă și prin asta sunt arătați de Dumnezeu ca nelucrători. Căci Domnul a urmărit să spună în această parabolă că fiecare dar pe care El ni l-a dat, fiecare însușire bună a sufletului și a trupului nostru trebuie activată, trebuie pusă întru slujirea Lui și a societății, pentru că suntem capabili de foarte mult bine.

Fiecare dintre noi poate face foarte mult bine semenilor săi și, implicit, lui însuși. Pentru că munca în slujirea Bisericii și a societății e o muncă pe care Dumnezeu o binecuvintează, pe care El o ajută și sporirea noastră pe fiecare zi este uluitoare.

Și vedem din parabola talanților, că fiecare dintre noi suntem robi [δούλους] ai lui Dumnezeu și că El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ] pentru a le înmulți. Că darurile Lui pentru noi sunt averile Sale, pentru că noi suntem ai Săi. Și dacă El ne-a dat averile Lui, înseamnă că El a investit totul în noi, că Se încrede în noi, că așteaptă de la noi totul, adică o enormă dezvoltare interioară a persoanei noastre, care e totuna cu sfințirea noastră și cu împlinirea noastră prin toată asceza pe care o întreprindem.

Dar dacă ajungem la concluzia dezastruoasă că noi suntem „proprii noștri stăpâni”, că nouă „nu ne trebuie” Dumnezeu ca să existăm sau că El „nu există”, ci toată existența umană e „o goană nebună după avere și plăcere”, atunci nu ne vedem în jurul lui Dumnezeu, nu ne simțim robii Lui și nu considerăm că am primit ceva de la El. Dar situarea în afara relației cu El înseamnă moarte. Și această moarte sufletească permanentizată, adâncită zilnic de noi și noi păcate, ne fac un iad ambulant, pentru că nu putem ieși din moartea noastră fără Dumnezeu. Căci El, pentru cei păcătoși, pentru cei care cad zilnic în păcate, a dat marele dar al iertării sacramentale. Adică ne-a dat posibilitatea să ne spovedim păcatele și să primim iertarea lor prin Episcopii și Preoții Bisericii, care au primit harisma dumnezeiască de a ierta păcatele oamenilor.

Și Evanghelia aceasta s-a așezat nespus de bine astăzi, când ne iau ochii prețurile, reducerile, ofertele, când trăim și gândim numai pentru trup și ne lăsăm sufletul în paragină. Pentru că Domnul ne spune că talanții se lucrează interior, se lucrează de omul în integralitatea sa, și că nu putem să dăm trupului mai mult decât dăm sufletului. Și că, dimpotrivă, sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu teologie și cu muncă duhovnicească, sufletul trebuie să fie prosper, pentru ca trupul să urmeze în cuviință sufletul nostru. Căci de aceea postim acum: pentru ca trupul să se mulțumească cu puțin, iar sufletul să se umple de citiri sfinte și de rugăciuni, de priveghere și de milostenie, de curăție și de nevoință.

Postim pentru ca să ne stăpânim interior. Postim pentru ca să vedem binele în integralitatea sa. Pentru că binele real al omului e cel în care și sufletul și trupul nostru sunt în pacea lui Dumnezeu.

– Ce a spus al treilea, care n-a înmulțit darul lui Dumnezeu?

– A spus că Dumnezeu este aspru [σκληρὸς], pentru că seceră de unde n-a semănat și adună de unde nu a risipit [Mt. 25, 24]. De aceea, el a ales, din teamă, să ascundă talantul lui Dumnezeu în pământ [Mt. 25, 25], adică în sufletul său.

Însă Dumnezeu nu e „aspru” cu noi în materie de daruri, ci mult-milostiv, pentru că fiecăruia ne dă însușiri bune, ne dă talanți interiori, ne dă puterea de a face lucruri bune. Iar păcătosul nu „din frică” ascunde talantul în el însuși, nu „din frică” nu face fapte bune, ci din răutate și din lene. Pentru că Domnul, când i se adresează, îi spune: „robule rău și leneș [πονηρὲ δοῦλε καὶ ὀκνηρέ]” [Mt. 25, 26]!

Și când răutatea, conjugată cu lenea, ne fac inactivi în zona binelui, atunci suntem brânză bună în burduf de câine. Pentru că avem calități, avem daruri de la Dumnezeu, putem să facem binele cu multă delicatețe, dar noi alegem contrariul.

Ce se întâmplă, dacă punem pe fiecare zi câte o sumă de bani într-un depozit personal? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să facem un lucru bun cuiva? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi citim 50 de pagini dintr-o carte sau scriem două-trei pagini?  Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să ne rugăm o jumătate de oră pentru noi și pentru întreaga lume? Depozitul crește pe fiecare zi, binele ne face tot mai mulți prieteni, cititul și scrisul ne personalizează, rugăciunea ne umple de dorul de a ne curăți de patimi și de a-I sluji lui Dumnezeu și mai mult.

Pentru că ceea ce faci te sporește sau te însingurează interior. Dacă înmulțești ura în tine, înmulțești singurătatea. Dacă crezi că sănătatea ta poate suporta toate excesele tale culinare și toate epuizările tale nefericite, te îndrepți spre spital cu pași repezi. Dacă numai tu „contezi”, dacă numai ție „ți se cuvine” un lucru anume, dacă numai tu ai nevoi „speciale”, întunericul cel mai din afară [σκότος τὸ ἐξώτερον], unde este plânsul și scrâșnirea dinților [ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων] [Mt. 25, 30] pentru veșnicie, e locul pe care îl preferi.

Iar Dumnezeu, Cel care ne atenționează prin toți Sfinții Săi despre Iad, despre veșnicia lui, despre chinurile lui cele mai presus de orice imaginație umană, e prea-milostiv când face acest lucru. Pentru că El este ca un indicator de circulație în acest caz, ce îți indică viitorul drumului pe care îl parcurgi. Dar dacă tu accelerezi în continuu, dacă tu nu iei aminte la nicio avertizare, faptul că ajungi în Iad nu e o dovadă de „cruzime” din partea lui Dumnezeu, ci e dovada inconștienței și a iresponsabilității noastre marcante.

Pentru că toți suntem povățuiți de El ce să facem. Fie prin Biserică, fie prin oameni, fie prin prezența și lucrarea lui Dumnezeu în creația Sa, fiecare aflăm ce e rău și ce e bine, ce nu trebuie și ce trebuie să facem. De aceea, păcătosul Îl consideră aspru pe Dumnezeu, pentru că cere de la el să muncească. Dumnezeu cere de la noi să muncim zilnic, și, în primul rând, în noi înșine. Căci primul pământ de desțelenit e sufletul nostru, cel plin de patimi. Și când nu muncim, când e sărbătoare, dar și când muncim fizic și intelectual, prima noastră lucrare se face în noi și cu noi înșine. Căci curățirea de patimi e munca noastră de fiecare clipă și, împotriva păcatului, se luptă cu rugăciune, cu smerenie și cu abținerea interioară de la tot păcatul.

Așadar, iubiții mei, dacă vedem nereguli în noi și la alții e semn că nici noi și nici ei nu și-au făcut treaba! Nu ne-am făcut treaba rânduită nouă de Dumnezeu. Căci, pe fiecare zi, trupul nostru trebuie să muncească, mintea să cugete, inima noastră să fie plină de sentimente bune și sfinte și râvna noastră să fie aprinsă numai spre slujirea lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Dacă nu există Biserici prea multe, spitale prea multe, școli și biblioteci prea multe, locuri de joacă și aziluri, parcuri și păduri, dacă locurile de muncă nu sunt bine plătite e pentru că nu ne facem treaba. Nu ne dăm toată silința. Nu ne implicăm pe cât am putea să o facem. Și dacă fiecare am accepta partea noastră de vină, de indolență, de imaturitate în ceea ce privește modul cum arată lumea noastră, nu am mai pasa responsabilitatea de la unii la alții, ci fiecare ne-am considera răspunzători pentru răul din lumea noastră.

Pentru că eu cred că atunci când ne considerăm păcătoși înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, noi trebuie să ne asumăm nu doar răul pe care l-am făcut, dar și binele pe care nu l-am făcut. Căci răul pe care l-am făcut, să zicem, a afectat negativ doar puține persoane în mod direct, dar binele pe care puteam să-l facem ar fi putut îmbogăți interior mult mai multe persoane. Și de aceea, noi suntem păcătoși nu doar pentru că am păcătuit, ci și pentru că nu ne-am comportat ca niște creștini tot timpul. Sau, mai bine zis, suntem păcătoși, pentru că nu ne-am comportat ca niște Sfinți tot timpul. Pentru că creștinii trebuie să fie Sfinții lui Dumnezeu în această lume, cei prin care El vindecă lumea de neiubire și de lipsă de sens. Dar dacă noi, aproape niciodată, nu ne comportăm ca niște creștini, ci ca niște oameni care parcă n-am văzut vreodată ușa Bisericii, ce lucrare să facă Dumnezeu cu noi spre binele acestei lumi? Ce bine să facă prin noi Dumnezeu, dacă noi nu ne sfințim zilnic prin binele lui Dumnezeu?

Și de aceea tot ne lamentăm, tot îi acuzăm pe alții de propriile noastre metehne, când și noi și ei suntem în aceeași oală. În oala indiferenței față de voia lui Dumnezeu.

Însă e cu totul neproductivă lamentarea sterilă, critica sterilă la adresa răului, dacă nu facem binele în mod efectiv. A te lupta cu păcatul înseamnă a face binele lui Dumnezeu, a împlini poruncile Sale. Patimile nu pier din noi dacă le vorbim de rău, ci dacă le dezrădăcinăm din noi ca pe niște pir. Căci dacă vrei să scoți pirul din vie, nu e de ajuns să cosmetizezi via, tăindu-l de la suprafață, ci trebuie să scoți fiecare plantă din rădăcină, să o scoți afară din vie și să o arzi. E greu, dar altă soluție nu există!

Și păcătosul, care consideră „grele” poruncile lui Dumnezeu, le consideră astfel pentru că le privește din afara lor. Dar, când începi să faci voia lui Dumnezeu, El te ajută interior să scoți patima din rădăcină, să sădești în locul ei virtuți dumnezeiești și să te bucuri și să te veselești în slava lui Dumnezeu…

Parabolele Domnului nu sunt descrieri realiste, ci predici mistice, pentru că ascund în ele experiența mântuirii noastre. Pentru ele trebuie să fim duhovnicești și să le citim duhovnicește, pentru că în esența lor ele sunt călăuze autentice pe calea sfințeniei. Și parabola talanților este sublinierea faptului că sfințenia e o continuă activitate interioară, care ne transfigurează, care ne face frumoși. Pentru că sfințenia este înmulțirea continuă a darurilor și a harismelor primite de la Dumnezeu, spre folosul Bisericii și al întregii lumi. Amin!


[1] Scrisă de ziua tuturor românilor, pe 1 decembrie 2017, începând cu ora 6. 52. O zi de vineri. 6 grade la ora 6.00.

[2] Un talanton grecesc avea 26 de kilograme, cel roman avea 32, 3 kg, cel egiptean 27 de kg, iar cel egiptean 30, 3 kg. Pe când talantul la care se referă Noul Testament avea 58, 9 kg. Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Talent_(measurement)

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 16, cf. LXX

Next

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 17, cf. LXX

2 Comments

  1. Meletie Adelfos

    Foarte bine zis, Părinte, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, Frate Meletie! Dumnezeu să vă întărească în toate!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén