Iubiții mei[1],

când suntem copii, credem că darurile ni se cuvin. Ba chiar le așteptăm ca pe un obicei de familie sau ca pe un obicei prilejuit de un anume eveniment, pentru că îi vedem pe părinți, pe bunici, pe rude ca pe niște agenți ai bucuriei noastre. Dar când ne mai învechim în zile pe fața pământului, aflăm că darurile sunt niște binecuvântări. Că nimeni nu era dator să ne facă daruri, ci ele au ajuns în viața noastră pentru că oamenii ne-au iubit…

Și iubirea, doar ea, se gândește să dăruie! Doar iubirea se gândește să se dăruie, căci, pe lângă o carte de colorat, pe lângă o mașinuță, pe lângă o păpușă, pe lângă niște dulciuri, ea îți dăruie și căldură sufletească și stabilitate interioară și încredere în oameni.

Dar noi, oamenii, n-am fi știut niciodată să iubim pe cineva, dacă nu ne-ar fi învățat Dumnezeu. Noi n-am fi știut să fim atenți și protectori cu copiii noștri, dacă El nu ar fi avut grijă să ne învețe acest lucru. Și dragostea se dăruie și se sădește în sufletul pruncului așa cum sădești o floare în grădină: cu atenție, cu delicatețe, cu discreție.

Ea se sădește pe fiecare zi…și copilul, apoi tânărul, maturul descoperă dragostea în el ca pe o mare comoară, dar și ca pe o mare surpriză. Pentru că dragostea e un continent imens și are frumuseți de nebănuit. Și ea ne țese pe fiecare în fota aceasta înflorată a umanității, fără ca noi să ne pierdem identitatea. Căci dacă cineva crede că, iubind, el se depersonalizează, că el nu mai este el, atunci nu știe nimic despre iubire. Pentru că iubirea e cea care mereu te schimbă, mereu te înnobilează, mereu te diversifică interior. Și nu îți pare rău că iubești, că te schimbi, că te faci mai bun iubind, ci, dimpotrivă, îți pare rău că iubești mult prea puțin din cât ai dori să iubești oamenii.

Cadourile față de copii sunt asociate cu persoana Sfântului Nicolaos [Νικόλαος][2], cel mult milostiv. Dar nuielușa de măr[3], pentru cei neascultători, e asociată tot cu el. Pentru că nuielușa neascultătorilor nu trebuie neapărat folosită, ci arătată ca argument pentru o viață bună. După cum și Domnul Și-a făcut bici din funii [φραγέλλιον ἐκ σχοινίων] [In. 2, 15, BYZ], dar nu l-a folosit. Ci prezența biciului în mâna Sa a fost un argument pentru sfințenie. Căci Cel care ne sfătuiește să nu mai greșim, Acela ne iubește și nu vrea să ne vadă suferind veșnic. Iar părinții noștri ne arată în nuielușa care ne poate pedepsi argumentul autorității, al judecății, care ne poate scăpa de multe păcate în viață. Căci oricând ne aducem aminte de părinții și bunicii noștri, care ne-au crescut și educat, de sfaturile și de certările lor, rușinea și respectul pentru ei ne mântuie de multe rele. Pentru că ei ne-au învățat că există lucruri care nu se fac. Că există lucruri care te fac din om neom, o canalie, o brută și că acelea nu trebuie să aibă de-a face cu viața noastră…

Însă cum a ajuns un Arhiepiscop, trăitor în sec. 3-4 d. Hr.[4], o imagine clară, frumoasă, profundă a bunătății până azi? Prin milosteniile sale! Căci faptele bune față de alții arată bunătatea din noi, atâta timp cât ele sunt o expresie a bunătății noastre interioare. Însă Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul bunătății, a suferit în timpul persecuției lui Diocletianus. A fost închis în temniță[5] și a pătimit dureri de la păgâni. Dar când a fost eliberat, prin venirea Sfântului Constantinus cel Mare la conducerea Imperiului Roman, el s-a arătat un apărător autentic al credinței ortodoxe la Sinodul I Ecumenic și un om de profundă atenție la viața oamenilor[6].

Pentru că închisoarea nu l-a abrutizat, ci l-a făcut tot mai sensibil la suferințele oamenilor. Căci viața grea nu te face, în mod automat, un nesimțit, un veros, un avar, ci tu alegi să te comporți ca atare. Păcatul e o alegere rea și nu un automatism. Lucru pe care trebuie să îl subliniem cu putere în acest an, când i-am pomenit și încă îi pomenim și trebuie să îi pomenim întotdeauna pe toți Sfinții Mucenici și Mărturisitori din timpului comunismului ateu[7]. Pentru că ei ne-au arătat că închisoarea nedreaptă nu te predestinează la decadență și la răzbunare, că ea nu este neapărat un iad, ci, dacă îți asumi nedreptatea făcută ție, închisoarea și suferința nedreaptă sunt muntele întâlnirii noastre cu Dumnezeu, unde El ni Se arată în slava Lui.

Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, unul dintre Mărturisitorii autentici ai Bisericii noastre în timpul comunismului ateu din România[8], nu prefera să ne vorbească despre greul închisorii, despre atrocitățile trăite acolo, ci el sublinia mereu cum închisoarea l-a ajutat să se roage. Să se roage mult, să se curățească de patimi și să se facă vrednic de vederi dumnezeiești fără seamăn.

Bineînțeles că închisorile prin care a trecut l-au schingiuit în chip și fel, i-au mâncat tinerețea, i-au distrus sănătatea. Dar el nu s-a oprit la grobianismul gardienilor, nu s-a simțit „damnat” de către un sistem politic opresiv, nu s-a lăsat stăpânit de oportunismul jegos, nu a crezut că viața lui „s-a sfârșit”, ci el a văzut în închisoare timpul sfințirii lui, un timp în care omul se leapădă cu totul de sine pentru a trăi evanghelic, pentru a trăi dumnezeiește. Și tocmai de aceea, el a ieșit din închisoare ca un biruitor! Pentru că el și-a biruit în sine propriile lui neputințe, propriile lui patimi, și a ieșit din închisoare ca un om transfigurat, ca un om cu o experiență mistică unică, care ne învață pe toți că omul nu e „supus” vremurilor. Că omul nu este „un pigmeu”, ci un uriaș prin viața lui duhovnicească. Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne-a învățat să îndrăznim întru El, să biruim lumea în noi înșine, pentru că El, mai întâi de toți, a biruit-o în persoana Lui [In. 16, 33]. Și noi, întăriți de către El, putem face lucruri incredibile, pentru că El este nădejdea noastră [I Tim. 1, 1].

…Sfântul Nicolaos a ieșit din închisoare pentru a face bine oamenilor. Îl ajută pe tatăl, ajuns om scăpătat din om foarte avut, ca să își mărite cele 3 fiice. Le ajută discret, aruncând banii pe fereastră[9]. Oprește furtuna cu rugăciunile sale către Domnul. Trăiește ca om sărac înainte de a fi Arhiepiscop. Și a fost ales de Dumnezeu și vestit prin vedenie sinodului episcopal, pentru ca să fie hirotonit Episcop. De aceea a fost făcut Episcop direct din starea de mirean, pentru că Dumnezeu l-a ales pe el[10].

Ni se subliniază în Viața sa blândețea lui. Faptul că el avea vedenii dumnezeiești. Că nu îi plăcea slava deșartă, pentru că era fără de răutate și smerit în sufletul său. Dar, mai presus de toate, el era omul milostivirii[11]. Era omul care ieșea în ajutorul oamenilor. Care alerga după oameni, pentru ca să le facă bine.

Și acum, în vremea noastră, avem nevoie de mulți ca Sfântul Nicolaos, care să alerge după oameni. După a le face bine oamenilor. Că a le lua banii oamenilor e ușor, dar greul constă în a-i educa, în a-i despătimi, în a-i sfinți pe oameni.

Și rolul întreit al ierarhiei Bisericii e tocmai acesta: să-i educe, să-i sfințească și să-i conducă spre mântuire pe oameni. Pentru că mai întâi de toate trebuie să cunoști teologia Bisericii. Pe baza ei crezi în Dumnezeu și te umpli de harul Sfintelor Taine și al Sfintelor Slujbe ale Bisericii. Și dacă crezi în Dumnezeu cu toată ființa ta și te sfințești continuu în relația cu El, atunci vrei să fii condus spre Împărăție de oamenii Lui, de cei hirotoniți de El ca să te ajute pe drumul personal și comunitar în același timp al îndumnezeirii.

Pentru că toată Biserica merge spre Împărăție! Noi mergem împreună spre Împărăție, dar, în același timp, în mod personal. Pentru că sfințenia este interioară, dar se trăiește comunitar și comunional. Iar pentru „comuniune[a] fraternă și coresponsabilitate[a] misionară”[12] a Bisericii e nevoie de noi toți, de toți cei credincioși. Pentru că toți suntem chemați să ne trăim în mod autentic calitatea de frați în Hristos și să ne ajutăm unii pe alții în viața noastră. Iar toate Bisericile locale, integrate în cele naționale, trebuie să fie conștiente de faptul că numai împreună pot evangheliza lumea. Doar împreună, doar ca împreună frați în Hristos, noi, cei din România, cu cei din Grecia, cu cei din America, cu cei din Albania, Rusia și Bulgaria, cu toți cei ortodocși într-un cuvânt, putem să evanghelizăm lumea. Pentru că toți suntem părtași aceleiași credințe și aceluiași Potir și cu toții avem aceeași nădejde de mântuire.

De aceea, iubiții mei, fără respect, apreciere și dragoste față de oameni nu există nici credință autentică! Teologia Bisericii se trăiește în mod intim, în mod personal și nu în abstract. Ea are ramificații în toată viața noastră personală și comunitară, iar cei care ne judecă viața ne judecă și credința și nădejdea noastră. Din acest motiv, cine râde de noi, de faptele noastre, râde și de credința noastră. Tocmai de aceea, noi suntem responsabili nu doar de viața noastră personală și de familia noastră, ci și de întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii ne judecă ca ortodocși, oamenii ne judecă ca oameni ai Bisericii, chiar dacă noi avem neputințele noastre. Vor ca să fim ușă de Biserică, vor să fim Sfinți, chiar dacă ei sunt ipocriții ipocriților în materie de morală. Dar, văzând că noi avem conștiință, că noi ne revendicăm de la Hristos Dumnezeu, cer de la noi totul și de la ei nimic.

Însă au dreptate! Pentru că și Domnul cere de la noi totul. El ne cere să fim Sfinți, ne cere să fim cu totul ai Lui. Și ne cere acest lucru nu în mod utopic, ci pentru că El știe că noi ne putem sfinți viața. Fie că suntem săraci, fie că suntem bolnavi, fie că suntem în posturi cheie de conducere, fie că suntem din ierarhia Bisericii sau simpli mireni, noi ne putem sfinți viața. Pentru că sfințirea vieții noastre e în relație cu Dumnezeul nostru și cu semenii noștri. Dacă Îl iubim pe El, îi iubim și pe semenii noștri. Dacă El e viața noastră, atunci vom face binele în mod continuu în viața altora. Pentru că binele ne definește numai când Îl iubim pe Cel care ne umple de tot binele virtuților Sale.

Da, împreună cu Dumnezeu, noi suntem buni, pentru că El ne umple de bunătatea Sa! Bunătatea Lui e bunătatea noastră. Și ea se revarsă în noi prin slava Lui, cea care ne umple și ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi.

La mulți ani tuturor! Numai bine și multă bucurie! Căci Dumnezeu este cu noi, Cel ce vine ca Prunc la noi, ca să ne îmbrățișeze cu toată curăția și nevinovăția Sa. Amin!


[1] Predică începută duminică, 3 decembrie 2017, la ora 17. 19. Sunt 6 grade acum.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://www.realitatea.net/mos-nicolae-de-unde-vine-nuiaua-lui-mos-nicolae-si-din-ce-lemn-trebuie-sa-fie_2009772.html.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] A se vedea: http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

[8] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

[9] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://basilica.ro/comuniune-fraterna-si-coresponsabilitate-misionara/.

Did you like this? Share it: