Eminescu: între modernitate și tradiție [136]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Patru ani mai târziu (1880), Eminescu a refăcut poezia Când te-am văzut, Verena sub o altă formă, care ne oferă indicatoarele biografice dorite de noi ale parcursului său amoros, cu specificarea precisă a reținerii inițiale (principiale):
Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înluntrul astei inemi.
Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.
Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mprotivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!
Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.
Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.
Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vrodinioară,
El ar simţi că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.
Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un oceán de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.
(Gelozie)
Motivul fundamental al repudierii Afroditei este acela, confesat străveziu, că nu dorea să ardă „al meu suflet pe-al patimilor rug”, considerând că aventura erotică era o frână în calea elanului său creator, poetic, că ea anula „zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi” – în altă parte spune: „Amor și minte sunt în dușmănie”[1].
Într-un mod care poate părea paradoxal unei conștiințe moderne, erotismul nu este înțeles și asimilat cu inspirația sau creația, ci, dimpotrivă, este un factor ostil acesteia: „Ai fi ucis și capul și inima din mine/ Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine. /…/ Cum mulțumesc eu soartei că am scăpat de tine/ Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit./ Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!/ Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit./ Acele nopți turbate de doruri și suspine/ S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!/ Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărți”… (M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire).
Din contră, condiția eternității este indicată a fi virginitatea[2] și ea este pro-creativă/ creatoare: „Hyperion, izvor de vremi/ Și-ntregitor de spațiu/ Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3]. Născătoare de lumi este noaptea vergină, în timp ce voința fără sațiu, care denumește concupiscența, dorința erotică a Luceafărului (ochii lui strălucesc „Ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”), îl decade pe acesta din condiția sa de creator, de izvor de vremi și-ntregitor de spațiu.
Înaintea lui Eminescu, Bolintineanu deplânsese faptul că „N-ai știu tu, o, femeie,/ Să mă faci un om mărit./ Tu, frumoasă ca o zee,/ Tu făcuși un sibarit!” (La Silica)[4], precum și epuizarea energiei sale vitale.
Peste timp, Ion Barbu va face aceleași constatări: „Înspre tronul moalei Vineri [despre zâna Vineri – un alt nume al Venerei/ Afroditei –, vorbește și Eminescu în poemele de mai sus și în Scrisoarea II]/ Brusc, ca toți amanții tineri,/ Am vibrat/ Înflăcărat /…/ Ah, ingrată/ Energie degradată,/ Brută ce desfaci pripită/ Grupul simplu din orbită/ Veneră/ Inimă/ În undire minimă” (Ritmuri pentru nunțile necesare)[5].
Semnificativă mi se pare și corelația care se poate stabili între o cunoscută cântare a monahiei-poete Casiana despre plângerea femeii păcătoase, ce se cântă în Săptămâna Patimilor (care a adus Mântuitorului mir și care spune „că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului”[6]), și expunerea suferinței amoroase a lui Ștefan cel Tânăr (din piesa omonimă): „O sufletu-mi e-o noapte fantastică și brună/ Un vis fără de noimă, un cer fără de lună”[7] (s. n.).
[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit., p. 198.
[2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 259: „Dumnezeu, chiar și dând naștere, nu pierde fecioria, întrucât El dă naștere fără unire, fără emanație și fără pătimire”.
[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 414.
[4] Dimitrie Bolintineanu, Opere. III. Poezii, ediție îngrijită, note și comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, București, 1982, p. 40-41.
Pentru Bolintineanu: „Și o femeie este ca domele divine [stelele – recunoaștem metafora utilizată apoi de Eminescu în Memento mori]/ Ce seara scânteiază și ziua-n nori dispar./ Femeia-i schimbătoare ca cerul ce ne-arată/ Aci senină față, aci întunecată” (Schimbarea ei);
„Femeia e o mare în vânt de vijelii;/ Nimic nu liniștește capriciile-i vii./ Azi inima ei arde și mâne este rece,/ Iar de va fi vreuna ce p-altă cale trece,/ Va fi ca o streină aici p-acest pământ. /…/ Femeia-i o albină ce la al zilei soare/ Traversă viața scurtă zburând din floare-n floare” (Lucia).
În Doina VII, vergura Lazea, „a lui Zalmoxis dulce mireasă”, își apără astfel virtutea: „Florile scutură prefumul lor/ Și tinerețile perd strălucirile. /…/ Numai virtuțile renasc ca soarele/ În viitoarele veacuri de ceață;/ Și când tot seceră moartea teribilă,/ Numai virtuțile încă au viață”, cf. Idem, p. 99, 169, 686, 688-689.
[5] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 33.
[6] Triodul, op. cit., p. 577.
[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 173.