Eminescu: între modernitate și tradiție [137]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Deși critica reține adesea, ca moment de cotitură în existența poetului, pe cel descris în Mortua est!, acesta ne reprezintă deja o etapă avansată în istoria graduală a intensității sentimentului.
Un eveniment anterior și fundamental e precizat de poemul Înger de pază. Aici ni se descoperă momentul în care se produce o breșă în decizia asumată a mortificării, când poetul consimte, admite înlocuirea „îngerului de pază” cu femeia:
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.
Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.
De aici înainte (oricând va fi fost acest moment în viața sa), el este în căutarea „icoanei de lumină/ radioase” (Singurătate, Aveam o muză, Icoană și privaz, etc.), a „madonei” (Venere și Madonă), a „îngerului” (Înger și demon, Atât de fragedă… etc.) care să-i lumineze viața și să-l fericească („Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi” (Luceafărul)).
Aceeași perspectivă ferice asupra femeii, ca în Înger de pază, se desprinde și din poemul Înger și demon, în care poetul se autoportretizează ca un insurgent/ revoluționar/ rebel, care vede în femeia-înger împăcarea cu Dumnezeu, pe care Cerul i-o trimite.
Dar mai târziu va considera că undeva a făcut o eroare („Prea mult un înger mi-ai părut/ Și prea puțin femeie /…/ Prea am uitat de Dumnezeu,/ Precum uitarăm toate” (S-a dus amorul…)), începând să perceapă faptele, tot mai insistent, din perspectivă contrară, deși nu va renunța niciodată definitiv la iubirea sa și va peregrina permanent între adorare și dispreț la adresa feminității când sensibile și seducătoare, când capricioase și nepăsătoare:
Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin,
Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut
O, îngere căzut!
Şi două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieţei mele; – iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
De nour şi de vis.
O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranţa divină a fugit;
Norocul şi-a stins steaua…De m-ai iubi măcar –
O înger de amar!…
(Viața mea fu ziuă)
Experiența amoroasă însă nu face decât să-i confirme și să-i reanime suspiciunea primară: idealul dorit nu e de găsit, femeia iubită este fie indiferentă (ca în Pe lângă plopii fără soț), fie infidelă[1]. Nuvela Geniu pustiu narează același traseu dramatic.
În aceste condiții, de abia, tânăra moartă evocată în Mortua est! devine o paradigmă (chipul ei visat dar de negăsit în lume revine ca subiect poetic în destul de multe compoziții), portretizată în Sofia din Geniu pustiu (faptul că Poesis este o reproducere mai palidă și mai dramatică a ei nu insistă pe subsecvențialitatea poeziei față de înțelepciune?) ori în regina dunăreană Maria din Strigoii. Pe aceasta, Arald, cu ajutorul magului și dăruindu-i din ființa sa, încearcă să o rea-ducă la viață, o viață pe care însă amândoi o trăiesc fantasmatic și pe jumătate secătuiți de vitalitate: „fața ei frumoasă ca varul este albă” și „un obrăzar de ceară părea că poartă el”.
[1] „Între bucurie și durere, lirica iubirii are la Eminescu multe înfățișări, a căror tipologie ar trebui mai sistematic studiată”, cf. Petru Creția în: Mihai Eminescu, Constelația Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, editate și comentate de Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 156.
Semnalăm aici și opinia lui C. Ciopraga, conform căruia „în subteran, în straturi de adâncime, erosul eminescian apare ca o luptă misterioasă cu timpul devorator, cu spectrul sfârșitului, iar termenii care polarizează atenția sunt: dulceață și jale. Ambii se regăsesc, cu mult înainte, în imnurile lui Dosoftei [în Psaltirea în versuri, adică]. […]
Prea învățatul monah, contemporan cu Racine, cu Pascal și Bossuet, invocă de nenumărate ori un trai de dulceață, în sens pur spiritual [epitetul dulce este specific isihaștilor, care îl utilizează cu predilecție]. […]
Niciun alt poet român înainte de Eminescu n-a dat o atât de amplă întrebuințare, cu excepția lui Dosoftei, termenilor dulce sau dulceață [poate nu atât de amplă, dar o utilizare frecventă se poate distinge și la alți poeți, înainte de Eminescu, ca spre exemplu la Bolintineanu, în versurile căruia Eugen Simion descoperă totuși o „euforie a dulcelui”, cf. Dimineața poeților…, op. cit., p. 44. Considerăm că este vorba de o transmitere pe filon poetic tradițional, de la Dosoftei la prepașoptiști și pașoptiști și la Eminescu]. […]
La polul opus, de remarcat frecvența jalei […]. Starea de mâhnire e comunicată în maniera lui Dosoftei”. Cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 234-235.
Se poate observa și că cei doi poeți au în comun realismul notării manifestărilor psiho-somatice provocate de dor și de iubire. Spre exemplu, la Eminescu, durerea resimțită în corzile inimii constituie fără îndoială o imagine impresionantă:
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor
Privirea ta mă arde.
(Luceafărul)
La Dosoftei, dorul de Dumnezeu „arde-n plămână”, iar „traiul de dulceață” la care dorește să ajungă este isihia sufletului și vederea lui Dumnezeu [„să Te văz în față”], predicată de isihaști:
În ce chip doreşte cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, aşa Te doreşte,
Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte.
Mişelul [sărmanul] mieu suflet de Tine-nsătează,
De Domnul puternic şi viu, să Te vază.
Cândva de-aş agiunge să Te văz în faţă,
Să-m[i] astâmpăr de sete în trai de dulceaţă.
De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă
Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, /…/
Unde-mi vine-aminte de svânta Ta faţă,
Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă…
(Ps. 41, 1-10, 13-14)