Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O alegorie similară (construită după tiparul cărților populare etice) se află în poemul În vremi de mult trecute, în care „un împărat prea mare” își trimite fiul și unicul moștenitor la „un bătrân mag” din muntele Pion, pentru a primi de la el învățătura adevărată, pentru că „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,/ Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis”.

Magul îi devine pedagog și îl învață să se păzească de „a pierzărilor cale și neademenit/ De-un înger cu ochi verzi cu trăsurile pale,/ Ce lumii aduce durere și jale”, care este Moartea, și de către care „adânc ești iubit”.

Aceasta, însă, „e un înger palid cu lungi aripi și negre”, care cu „amoru-i stinge sisteme-ntegre, /…/ Seducător trimite plăcerile alegre/ Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat”.

Nu exclud o intenționată sinonimie alegorică între „Moartea-înger palid cu lungi aripi și negre” și femeie, dacă ne gândim că „moartea însăși e /…/ un vistiernic de vieți” (Cu mâne zilele-ți adaogi), iar – înțeles cu sau fără ironie – „plodirea este rolul femeii pe pământ” (Femeia?… măr de ceartă). În manuscris nota: „Tu femee vis de foc/ Ești al morții crud proroc?”[1]. Semnificațiile pot fi profunde, de vreme ce poetul poate afirma, la un moment dat, că numai Dumnezeu, „El singur știe taina naturii ș-a femeii”[2].

În ciuda sfaturilor sale, fiul de împărat se îndrăgostește. Se retrage deci în sihăstrie și „se chinuiește în rugăciuni, asceze /…/ gândind la Dumnezeu /…/ Ca să domini în tine ispita, geniul rău!”.

Prințul călugărit nu reușește să-și înfrângă însă gândul iubirii: „Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!/ Răspunde trist și dulce fantasticul ascet /…/ De-aș spune numai chipul cum privirilor mele/ S-arată – n-ai mai crede că-i geniu infernal”. Nu-și află liniștea nici „în muri de mănăstire”, nici în „țărmuri sterpi de mare”, căci „lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus”. Atunci:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe”.

„Lumea unde trăiește mai departe” este cea de din-colo de hotarele acestei vieți.

Un ecou tulburător cred că se poate desprinde din felul cum suferința poetului și meditația profundă asupra morții au determinat ca scene funerare să fie propulsate în fundalul cosmic, ca în următoarele versuri, unde sugestiile thanatice sunt evidente:

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure,
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

Cu varianta:

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

(Luna iese dintre codri)

În Făt-Frumos din lacrimă, „răsărea dintre stânci bătrâne luna cea palidă ca fața unei fete moarte”[3].


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 638.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 75.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 18.

Did you like this? Share it: