Eminescu: între modernitate și tradiție [139]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Vinovăția seducției și a patimei amoroase – sentiment promovat și de etica vechii literaturi – se poate deduce prin compararea a două poeme, Gemenii și Luceafărul, care au multe elemente în comun (între ele, dar și cu Strigoii sau Călin ori cu poemele evocate la început, Când te-am văzut, Verena… și Gelozie):
Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.
Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s[1],
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă ea strigă. Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
,,Dar, mă iubeşti, Tomiris tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.
El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă…
Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,
Îi zise:„O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”
(Gemenii)
*
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
[o plasă a dorinței brute, pe cât pare de imaterială, în care ea să se prindă]
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
[senzualitate: mai întâi funcționează lumina și vederea, iubirea în etapa primară, eterică, apoi atingerea, chiar dacă e mai mult o senzație indusă, decât o realitate]
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
[oglinda, receptacul și reflector al luminișului, este element esențial al seducției, ca și oglinda ochilor (neoanacreonticii sunt ilustrativi[2]), în care înamoratul/ înamorata se reflectă mai mult sau mai puțin narcisist; aici cei doi nu se văd, inițial, și ea se îndrăgostește de reflecția luminii lui în oglindă]
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă [a visului ei[3]],
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
[este aici sugestia Zburătorului, prezentă și în Călin, care e „zburător cu plete negre”]
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Refrenul incantatoriu, cu rol de descântec, sugerează vraja, la propriu (și mreaja[4]) – refrenul apare și în Gemenii („Se clatin visătorii copaci de chiparos”… etc.) – și a fost sesizat de Mircea Eliade, utilizat fiind în Domnișoara Christina[5].
[1] A se vedea Cânt. 8, 6-7: „Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”. La Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării” (Odă (În metru antic). Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/.
[2] Dar și în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, op. cit., p. 281: „ca lumina soarelui în stéle oglindă frâmséțelor ei mă făcu și în mine pre sinea și în grozăviia mea frâmséțe ai a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce precum îi plac văd)”.
[3] Pentru sursele medievale ale temei întipăririi/ oglindirii în suflet a celui iubit, este amintit Marsilio Ficino: „Cel care iubește își zugrăvește în suflet figura celui iubit. Astfel, sufletul celui îndrăgostit devine un fel de oglindă în care strălucește imaginea celui iubit. De aceea, atunci când cel iubit se recunoaște pe sine, în cel care-l iubește, el e constrâns să-l iubească”, cf. Asupra iubirii, în Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timișoara, 1992, p. 54, apud Ruxandra Iordache, Cuplul medieval în texte și imagini, în vol. Metamorfoze: imagine – text. Studii de iconologie, coordonat de Dan Grigorescu și Alexandra Vrânceanu, cf. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/metam/1.htm.
Concepția aceasta cunoaște o formulare mistică, anterioară, în literatura patristică:
„Cel ce iubește cu adevărat, își închipuie pururea fața ce-lui iubit și o îmbrățișează cu dulceață în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întâmplă cu ființele trupești, așa cu cele netrupești. Cineva rănit de săgeata dragostei [Solomon] a zis despre sine (lucru de care mă minunez): Eu dorm, silit de trebuința firii, iar inima mea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei. […] Când deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, op. cit., p. 426-427.
Comentariul patristic este unul mistic, iar dacă ar fi să-l aplicăm la Eminescu, concluzia ne-ar purta tot în direcția de a recunoaște natura hibrid-paradoxală a personajelor sale.
[4] O atmosferă și motive asemănătoare se disting și în alte poeme de dragoste, chiar dacă semnificația (mult mai complexă, a mrejei/ cursei) pare edulcorată, prin transferul asupra naturii al atmosferei sentimentale, cum ar fi în aceste versuri manuscrise din Povestea teiului (M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 25):
Gându-i prins parcă-ntr-o mreajă
Parcă sună în urechi
Sub cel teiu înalt şi vechi
Lin vuia isvoru-n vrajă
Ca din vis deodat răsare
Şi privind cu ochi-n lături
Pe-un băet văzu alături
Pe-un cal negru stând călare
Ochii mari şi negri … ~
Faţa-i albă ca şi moartă
Flori de teiu în păru-i poartă
Şi la şold un corn de-argint
Şi de o dată blând şi drag
Tânguiosul corn răsună
Pe când ese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag
Prin uşorul văl al ceţii
Luna-n ceruri stă de strajă
Iar isvoarele în vrajă
Povestesc singurătăţii
Şi cu sine stă de sfaturi
Sub cel teiu bătut de vânt
Cu-a lui flori pân în pământ
Şi cu ramurile-n laturi
Şi de o dat privind în lături
Ca din visuri ea răsare
Vede-un tânăr ce călare
Pe-un cal negru merge-alături
Şi prin şoaptele pădurii
Să te strâng să te desmierd
Al meu suflet să mi-l pierd
Mistuit de focul gurii.
[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Între timp, am comentat Luceafărul integral, în 2014, și am aprofundat semnificațiile (https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). De aceea, astăzi am o perspectivă mai nuanțată în comparație cu cea expusă în articolul din 2007.