Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei,

ospitalitatea românească a fost și este eminamente ortodoxă, pentru că Biserica vede în fiecare om pe aproapele nostru. Și noi primim cu pâine și cu sare pe omul venit de departe sau pe cel străin de neamul nostru, îl primim cu mâncarea fundamentală a omului de pretutindeni, apoi îl punem la masă și îl omenim, vorbind cu el prietenește. Pentru că vedem în el pe un semen al nostru, pe un egal al nostru, și în același timp Îl vedem în el pe Hristos, pe Domnul nostru. Îl vedem pe Cel care ne-a spus: „Aceasta este porunca mea [Αὕτη ἐστὶν ἡ ἐντολὴ ἡ Ἐμή], ca să vă iubiți unul pe altul [ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους], precum [Eu] v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 15, 12, BYZ].

Însă iubirea cu care El ne iubește pe noi, El, Domnul nostru, e o iubire pe care o trăim clipă de clipă. De aceea, porunca Lui de a ne iubi unii pe alții nu are nevoie să fie amintită iar și iar pentru a fi trăită de noi, pentru că, dacă trăim iubirea Lui față de noi și Îl iubim pe Cel ce ne iubește din veci pe noi, atunci iubirea față de semenii noștri este o realitate cotidiană, directă, existențială, pentru că așa trăim noi, creștinii, iubindu-i pe oameni și dorindu-le tot binele mântuirii lor.

Pentru că nu așteptăm să fim rugați să facem binele cuiva, nu așteptăm să fim rugați să iubim pe cineva, ci binele pe care îl facem față de cineva este iubirea noastră față de el, pentru că noi suntem oameni ai iubirii și ai păcii. Și când facem bine cuiva, îl facem în mod firesc, ca pe un lucru de la sine înțeles, ca pe un lucru normal între oameni, nefiind nevoie să inițiem „programe de caritate” cu nume pompoase, pentru ca să ajutăm un om sau un grup de oameni. Ci când omul are nevoie de apă, îi dăm apă, când trebuie să îl ajutăm să își taie porcul, îl ajutăm și gata, fără multă vorbă, sau când are nevoie de ajutor la Înmormântare sau la Nuntă sau la vreun incendiu sau la orice altceva, îl ajutăm pentru că e consăteanul nostru, că e vecinul nostru, că e semenul nostru și gata. Nu ne trebuie mai multe detalii.

Și îl ajutăm mai întâi de toate, pentru că nu avem o mentalitate utilitaristă, ci una creștină. Îl ajutăm, pentru că omul are nevoie, are o anume nevoie și în această nevoie a sa, el are nevoie de sprijinul unui om sau al unor oameni și nu îi dăm o mână de ajutor, pentru ca „să mai facem rost de un ban de pe urma nevoii altora”.

Utilitarismul e la polul opus al ospitalității creștine. Pentru că primirea și ospătarea unui străin, care dă dovadă că e om la casa lui, se naște din conștiința că și noi putem fi în situația sa. Putem pleca oricând într-o călătorie și putem avea nevoie de ajutorul altora, adică să vadă în noi niște oameni de treabă, care merită să fie ajutați. Și dacă, vreodată, ai fost ajutat de vreun străin în mod dezinteresat, în drumurile tale prin țară sau prin lume, vei înțelege în mod profund ce înseamnă ospitalitatea și omenia, ce înseamnă să fii primit în casă și omenit, fără ca să se profite de tine. Iar cel care-l ospătează pe străin, care îl omenește, și-l câștigă de prieten și de rugător pentru el, pentru că vede că nu interesul meschin a stat la baza primirii lui, ci omenia, iubirea de oameni.

În inima și în amintirea mea îi port în mod frumos, ca pe o alinare a sufletului meu, pe cei care m-au primit în casele lor din frumoasă și creștină ospitalitate. Care m-au crezut pe cuvânt și au început o prietenie cu mine. Căci ospitalitatea e începutul celor mai frumoase prietenii, a prieteniilor de conștiință, în care crezurile teologice și profund umane sunt cele care amprentează relațiile dintre oameni.

Dar dacă nu ai avut parte de oameni ai lui Dumnezeu în viața ta, care să îți arate inima lor sensibilă, profund umană, iubitoare față de oameni, e adevărat: nu ai avut parte de ospitalitate creștină. Pentru că ospitalitatea creștină te îmbrățișează prin mâinile unui creștin ortodox. Și trebuie să existe mai întâi creștinul adânc trăitor, adânc evlavios, adânc responsabil de mântuirea oamenilor, în mod adânc frumos și uman, pentru ca să existe și îmbrățișarea lui ospitalieră.

De aceea, în mod providențial și ca o adâncă lecție de teologie practică, experimentală, Icoana Dumnezeului nostru treimic e un fragment esențializat din Icoana iubirii de străini a Sfântului Patriarh Avraam. Filoxenia lui Avraam, reprezentată astfel:

Filoxenia

a fost[1] esențializată de Sfântul Andrei Rubliov[2] în acest fel[3]:

Rubliov 2017

Pentru că trei Oameni a văzut Sfântul Avraam stând înaintea lui [Fac. 18, 2, LXX], dar Lor le-a vorbit ca și când ar fi fost unul, zicându-Le: „Doamne [Κύριε], atunci dacă am aflat har înaintea Ta [εἰ ἄρα εὗρον χάριν ἐναντίον Σου], să nu treci pe slujitorul Tău [μὴ παρέλθῃς τὸν παῖδά Σου]!”. Pentru că unul este Dumnezeul nostru, dar El este întreit în persoane și persoanele Dumnezeirii celei una sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Care toată Scriptura și Tradiția Bisericii dau mărturie mai mult decât convingătoare.

Iar dacă Sfântul Avraam s-a învrednicit, datorită iubirii lui de străini, să aibă o revelare a Dumnezeului nostru treimic, acest lucru ne arată că iubirea care se deschide față de toți, se umple de multe revelații dumnezeiești și simțiri duhovnicești. Pentru că Dumnezeu ne plătește imediat, cu multă slavă și înțelepciune, iubirea noastră față de aproapele nostru.

De aceea, când colindul ne cere să fim buni, atunci când suntem voioși[4], când prăznuim, prin el Dumnezeu ne cere să fim primitori, să fim atenți, să fim omenoși cu toți oamenii. Căci, prin gesturile noastre de bunătate noi evanghelizăm lumea, noi o chemăm la Dumnezeu, pentru ca să îi arătăm bunătatea Lui.

Pentru că El ne cheamă pe toți la cina cea mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției Sale.

Nu contează vârsta, nu contează etnia pe care o avem, nu contează dacă suntem bărbați sau femei, dacă suntem de la oraș sau de la sat, dacă suntem școliți sau neșcoliți, ci El ne cheamă, de pe toate drumurile [Lc. 14, 21], pentru ca să participăm veșnic la cina Lui. Ne cheamă să intrăm în Biserica Lui, să fim ai Lui, pentru ca să cinăm cu El veșnic.

Și încă este loc [καὶ ἔτι τόπος ἐστίν] [Lc. 14, 22, BYZ] la cina Lui! Încă e mâncare duhovnicească pentru întreaga lume.

În Biserică e loc încă pentru toți, precum și în Împărăția Lui este loc pentru toți. De aceea, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă e catolică [καθολικὴν][5], pentru că e Biserica a toată lumea, e a tuturor oamenilor. Ea nu este doar a celor din răsărit, ci e a tuturor oamenilor de pe pământ, pentru că toți sunt așteptați să se convertească la adevărata credință și viață cu Dumnezeu.

De aceea, a pleda pentru ospitalitatea creștină înseamnă a pleda și pentru convertirea la adevărata Biserică a lui Dumnezeu, la Biserica Ortodoxă. Căci apostolicitatea Bisericii nu are decât sens catolic, universalist. Pentru că Sfinții Apostoli au fost trimiși să propovăduiască și să convertească toate neamurile de pe fața pământului [Mt. 28, 19], să facă din toți o singură Biserică sfântă și fără de prihană, adică să facă o Biserică catolică și apostolică [καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν][6], o Biserică a tuturor, în care învățătura Apostolilor să fie învățătura ei fundamentală. Dar învățătura Apostolilor este învățătura primită de ei de la Domnul, pentru că Bisericii ei i-au propovăduit toate câte El le-a poruncit lor [Mt. 28, 20, BYZ], Apostolilor Săi.

Însă cum am putea să ajutăm la extinderea Bisericii, fără dialog real cu cei care sunt în afara Bisericii? Sau cum am putea să ajutăm Biserica să se întărească în credința ei și pe alții să ne cunoască credința și viața, dacă noi nu o trăim și nu o propovăduim din mijlocul relației noastre vii cu Dumnezeu?

De aceea, iar și iar, ne întoarcem la cei trei termeni fundamentali: la cunoașterea, trăirea și propovăduirea credinței ortodoxe, a credinței mântuitoare a Bisericii. Ca să o trăiești, trebuie să o cunoști cu adevărat. Și nu o poate propovădui cu adevărat, decât cel care o cunoaște și o trăiește ca pe însăși viața lui.

Căci nu e de ajuns să fii chemat. Nu e de ajuns să fii membru al Bisericii. Ci Domnul ne dorește ai Lui, mereu cu El, adică credincioși fervenți, mereu la Biserică, mereu integrați în slujirea oamenilor. Pentru că El ne-a spus: „niciunul [din] oamenii aceia care au fost chemați [οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων] [nu] va gusta [din] cina Mea [γεύσεταί Μου τοῦ δείπνου]. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Toți suntem chemați la mântuire, dar nu toți ajungem să ne mântuim, să ne facem oameni aleși, să ne facem Sfinți. Și nu ne facem Sfinți nu din cauza unui regim politic sau a lipsurilor materiale sau a schimbărilor climatice sau a ispitelor de tot felul, ci nu ne facem Sfinți pentru că nu ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și nu vrem să slujim la mântuirea oamenilor. Adică realitatea mântuirii ține de noi și de nimeni altcineva. Mântuirea se trăiește în relația dintre Dumnezeu și noi în Biserica Sa și ea ne deschide spre toți oamenii. Pentru că mântuirea e continua noastră rămânere în slava lui Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Sale, ca mădulare vii ale Bisericii Sale.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi ne cheamă la Cina Liturghiei, la masa sfântă a împărtășirii cu Domnul, pentru a moșteni Împărăția Sa! Dar, totodată, ne cheamă să îi pomenim azi și pe Sfinții Strămoși cei după trup ai Domnului, adică pe Sfântul Patriarh Avraam și pe Sfinții descendenți din el[7]. Căci Sfântul Avraam din credință [ἐκ πίστεως] s-a făcut viu duhovnicește [Rom. 1, 17, BYZ]. Din faptul că a crezul Lui, că s-a încrezut în El, acesta a înviat duhovnicește prin faptele credinței sale. Pentru că credința e viață, e acțiune, e mod de a fi. Ea nu e o sterilă cunoaștere a lui Dumnezeu, nu este o achiziție pur intelectuală, care nu ne determină la nicio acțiune, ci, dimpotrivă, credința este un mod bogat de a fi și de a te manifesta creștinește în Biserică și în lume.

Pentru că credința lucrează prin iubire [Gal. 5, 6]. Credința lucrează faptele cele bune ale iubirii de Dumnezeu și de oameni. „Căci toată legea într-un cuvânt se împlinește [Ὁ γὰρ πᾶς νόμος ἐν ἑνὶ λόγῳ πληροῦται], în acesta [ἐν τῷ]: Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς ἑαυτόν]” [Gal. 5, 14, BYZ]. Iar iubirea de Dumnezeu ne învață în mod tainic iubirea de aproapele. Iubire de aproapele care este serioasă și bună în același timp, dreaptă și milostivă, generoasă și plină de conștiință, responsabilă în tot ceea ce face. Căci după cum Dumnezeu ne iubește pe noi și noi îi iubim pe semenii noștri.

Și El, cu noi, e și mult-milostiv, dar și drept, ne mustră și ne ceartă, dar ne și umple de marea Lui bucurie dumnezeiască. De aceea, în relațiile cu oamenii trebuie să fim întotdeauna echilibrați, nici prea drepți, nici prea milostivi, pentru ca ei să vadă în noi, deopotrivă, și seriozitatea, dar și bunătatea lui Dumnezeu. Și în modul cum păstorim Bisericile noastre, cum ne îngrijim de copiii noștri și de familiile noastre, se observă dacă apăsăm mai mult pe pedala dreptății sau pe cea a milostivirii. Căci dacă oamenii sunt buni și milostivi, dar și temători de Dumnezeu și cu rușine de oameni, atunci i-am păstorit echilibrat. Dar dacă e multă îndrăzneală păcătoasă, multă neorânduială în viața lor, dacă vor tot binele din lume, dar fără asceza împlinirii voii lui Dumnezeu, atunci au înțeles în mod greșit milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că El ne rabdă îndelung tocmai pentru ca noi să ne îndreptăm și nu pentru ca să înmulțim patimile în noi înșine…

În săptămâna următoare vom veni cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului în casele dumneavoastră, pentru ca să vă vestim tuturor să vă bucurați întru nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să vă bucurați de Cel care a venit să ne mântuie de tot păcatul, de toată boala și de toată neputința și de moarte. Pentru că numai întru El noi ne mântuim, crezând Lui, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dimpreună și Tatălui și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic, pentru ca să trăim veșnic dimpreună cu El. Amin!


[1] Am preluat-o de aici: http://www.johnvegkos.gr/images/products/H-FILOXENIA-TOY-AVRAAM.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov.

[3] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0b/Angelsatmamre-trinity-rublev-1410.jpg.

[4] Aluzie la colindul Din an în an. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_an_în_an.

[5] A se vedea textul autentic al Crezului, cel în limba greacă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. [6] Ibidem.

[7] Cf. Mineiului pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

6 comments

  • Domnul e oaspetele nostru, al celor care suntem pururea oaspeții Lui, în lumea zidită de El, în Biserica Sa, în Împărăția Sa (dacă ne vom învrednici să fim acolo)…
    Doamne ajută! Binecuvântați!

  • Doamne ajută! Ospitalitatea, buna credință și buna cuviință sunt tocmai ceea ce cred că multora dintre noi le lipsește acum. Și aceste mari lipsuri în caracterul românilor se văd cu ochiul liber. Dar cred că și lumea întreagă s-a schimbat și se schimbă tot mai mult în rău. Ca ortodocși, dacă am avea credință tare, am putea să „molipsim” lumea de bine și de frumos. Dar mi-e teamă că mai mult noi ne molipsim de nihilismele și răutățile altora. Nu că nu le-am avea și noi pe ale noastre…

  • Dumnezeu este prea bun cu noi! E prea bun cu faptele noastre rele pe care le rabda iar noi suntem prea păcătosi. Binecuvantati Parinte si rugati-va pentru noi!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate, doamnă Flori! Sărbători fericite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *