Eminescu: între modernitate și tradiție [140]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Cătălin nu procedează, însă, cu totul diferit decât Luceafărul, pentru că o îmbie să intre în același joc al dezarmării amoroase:
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul; etc.
Sugestia există încă de la Ienăchiță Văcărescu („Într-un copaci zarifior/ Un șoim prins în lățișor/ Strigă amar ciripind,/ Norocul său blestemând // Multe păsări am vânat,/ Și-mi zicea șoim minunat;/ Iar aici laț fiind întins,/ Cum am dat, pe loc m-am prins!/ De inimă, nu de cap!/ N-am nădejde să mai scap”)[1].
Metaforele vânătorești cu conotații erotice au o tradiție îndelungată, mai ales cea a săgetării cu ochii din arcurile sprâncenelor, provenind din Pildele vechi-testamentare („Nu dori frumusețea întru inima ta și să nu te vâneze cu genele ei”, Pilde 6, 25[2]), reprodusă în Istoria ieroglifică („Și așé, îndată o ficioară ghizdavă și frumoasă dinainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprâncenele arcul încorda, cu fața singe vărsa, cu budzele inima spinteca, cu mijlocul viața curma…”[3]).
Dar și la poeții Văcărești: Alecu Văcărescu („Ochii tăi arme nu poartă,/ Mă mir dar cu ce săgeată [săgetează]?!” (Chipul tău e ce dă rază); „De sirene/ Cu lungi gene/ Ce fac bărbaților cazne și scene /…/ Josnica lingușire/ Și pervertire/ Ce are sexul femeiesc din fire” (Satiră)[4]), Costache Conachi („A ochilor tăi ivală/ Cu blândeța ce ne-nșală,/ Năvălind cuprinși de gene/ Săgetează din sprâncene” (Nume), Căci ochii ce săgetează/ Ca luceferii cu rază/ Supt două arce-nghinate/ Inimile țân legate” (Nume); „La săgeți fieră nu are / Ce lumini de ochi și gene, / Arcul de îngemănare / Este din două sprâncene” (Amoriul, ca și ostașii)[5]) și la Bolintineanu („sprâncenele ei arcuri” (Ce-zar și Cleopatra)), în cântecele de lume, etc.
Să nu considerăm însă că suferința care năștea poetic Spitalul amorului (Anton Pann) era singurul motiv care îi putea oferi lui Eminescu precursori în perioada imediat anterioară, pentru că, atât la cei nu-miți neoanacreontici, cât și la preromanticii pașoptiști, topoii medievali precum vanitas vanitatum, ubi sunt?, fugit tempus etc., erau cel puțin la fel de bine reprezentați.
Revenind la discuția noastră, Eminescu reproduce simbolistica cinegetică și în poemul Diana: „Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat”. Semnificația esențială este cea a cursei: „Ca un cântec de sirenă,/ Lumea-ntinde lucii mreje” (Glossă), ca și Luceafărul care țese „o mreajă de văpaie”.
La aceleași simboluri și semnificații recursese și Cantemir. În ieroglifica sa Istorie, el scria un pasaj ca acesta, referindu-se la complotul împotriva Inorogului: „Ce ei încă acestea [vânătoarea] orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzând”…[6] – și care întorc lumea pe dos[7].
[1] Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, ediție și prefață de Nicolae Manolescu, Ed. Gramar, București, 2007, p. 47.
[2] O amintește și Sfântul Nicodim Aghioritul în cartea la care am făcut de multe ori trimiteri în paginile de față.
[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 280. Inorogul, „el Dianii, și nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns” (Idem, p. 282).
Edgar Papu scria: „Atât Luceafărul lui Eminescu cât și Inorogul lui Cantemir, prin ademeniri false – efectuate în primul caz de o femeie, în al doilea caz de făptura perfidă a Cameleonului (femeia-cameleon) –, coboară în lumea rea și înșelătoare a muritorilor. În sfârșit, amândoi, deopotrivă de însingurați și dezamăgiți, se întorc în înaltele lor locașuri solitare, departe de oameni”, vezi Poezia lui Eminescu, op. cit., p. 213-214.
[4] Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, op. cit., p. 62, 64-65.
[5] Idem, p. 103, 104-105, 114.
[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 172.
[7] Ibidem: „Ce ei încă acestea orânduind și fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile întindzând, strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pământul a suferi neputând, de năprasnă din toate părțile și marginile pământului holburi, vifore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atâta cât tot muntele înalt cu temeliele în sus și cu vârvul în gios răsturnară (s. n.) și tot copaciul gros, înalt și frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară…”.