Erudiția lui Creangă [2]
Totodată, în stilul și în spiritul Cazaniilor (dar și al lui Miron Costin), ne apare a fi un fragment ca acesta, din Povestea lui Harap-Alb:
„Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată și senin. […] Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putè cu valurile vieții (s. n.)”…[1].
Spre elucidarea afirmațiilor noastre, reamintim câteva pasaje din Cazania Sfântului Varlaam:
„Cumu-s iarna viscole și vânturi răci și vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii și sâmtu supărați în vreamea iernei, iară deaca vine primăvara[,] ei să iușureadză de acealea de toate și să veselesc, căce au trecut iarna cu gerul și s-au ivit primăvara cu caldul și cu seninul, așea…au fost vicole și vânturi de scârbe și dosădzi pre oameni, ca și într-o vreame de iarnă”[2].
„Iară marea iaste această lume cu valuri multe. […] Deci să cade a tot omul creștin să știe că înoată [în] marea aceștii vieți și presti-nsă treace la liniștea cea lăudată, carea și îngerii o pohtesc. Ce încă pănă iaste în lume, are frică și nevoi și primejdi[i] mari ca și pre mare. Iară deaca treace luciul mărei aceștia, atunci să isbăveaște de toată ustenința și de toată frica”[3].
Mai devreme am amintit un articol al meu, intitulat O ironie biblică[4]. Am arătat acolo că o expresie ironică utilizată de Neculce provine din Evanghelie (Mc. 7, 9), generând formulări de genul: „Dece [deci] știu c-au isprăvit Cantemir-vodă bine!” și „Au stânsu bine focul cu paie!”.
Creangă nu utilizează ad litteram exprimarea din Scriptură sau de la Neculce, dar un scurt fragment din Capra cu trei iezi ne demonstrează că l-a citit pe Neculce și că, în plus, a identificat sursa biblică a exprimării sale:
„– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din Scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul (s. n.)”[5].
Autorul nu spune „au stânsu bine focul cu paie”, dar extinde ironia la dimensiunile unui gest cu valoare de exemplificare, care îi augmentează semnificația satirică.
Ioan Milică a sesizat sursa biblică numai pentru prima parte din fragmentul citat, semnalând „aluzia transparentă [moarte pentru moarte…arsură pentru arsură] la retorica sapiențială a Vechiului Testament (Deut. 19:21)”[6].
Nu s-a remarcat faptul că și gestul vindicativ e justificat de autor tot printr-o ironie cu izvor biblic, care, e adevărat, apare puțin modificată prin stilizarea lui Ion Neculce.
În Evanghelie, Hristos „le zise lor: Bine lepădați porunca lui Dumnezeu, ca să țineți tradiția voastră” (Mc. 7, 9)[7]. În situația din povestea lui Creangă, capra i-ar fi putut adresa lupului aceste cuvinte: Bine citezi din Scriptură, ca să poți mânca iezii! Pentru că lupul se arată ultracunoscător al Bibliei în fața caprei…
Sau i-ar fi putut da replica, folosind paremia lui Neculce: Cu cuvinte din Scriptură, bine stingi focul cu paie! În schimb, ea i-a spus, în rime: „Arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși…cu cuvinte din Scriptură!” și a pus o căpiță de fân deasupra „ca să se mai potolească focul”. Invocând astfel, prin cuvânt și faptă, nu numai Deut. 19, 21, ci și Mc. 7, 9. Pentru că lupul nu era numai criminal, ci și fariseu…
Însă Creangă apelează la discursul cu subînțelesuri grele de câte ori poate. Și unde poate să adâncească semnificațiile prin obscurizare, fără să le altereze, nu se dă în lături. De aceea, într-un caz precum cel de față e nevoie de dublă specializare, și teologică și paleografică, pentru a înțelege originea literară a unui gest părut banal.
Dacă reușim să depășim ideea elementară de fabulă (Ibrăileanu a remarcat mai demult că poveștile și basmele lui Creangă seamănă mai degrabă cu niște nuvele țărănești, realiste), observăm că personajul acesta al lui Creangă e din aceeași familie cu Ana din Năpasta (care parafrazează același loc scriptural de la Deuteronom: „pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă”) și cu Vitoria Lipan, din Baltagul, în care Sadoveanu oferă aceeași justificare personajului, dezvoltând poetic blestemul pus asupra lui Cain (Fac. 4, 12):
„Cine ucide om
nu poate să scape de pedeapsa dumnezeiască.
Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față.
Dator este să-l urmărească omul;
rânduit este să-l urmărească fiarele și dobitoacele.
Dacă ai cunoaște înțelesurile vântului
și a țipetelor de paseri,
și a scheunatului dihăniilor,
și a umbletului gângăniilor,
și a tuturor urmelor care sunt
dar nu se văd dintrodată –
atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat”…
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru de cercetare.
[1] Idem, p. 106
[2] Varlaam, Opere, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 42. [3] Idem, 145-146.
[4] A se vedea din nou: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/23/o-ironie-biblica/. Acest articol a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.
[5] Ion Creangă, op. cit., p. 24.
[6] Ioan Milică, Corespondențe biblice în poveștile lui Ion Creangă, în „Philologica Jassyensia”, an XIII, nr. 1 (25), 2017, p. 97, cf. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A26398/pdf.
[7] A se vedea: Evanghelia după Marcos, traducere și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 48, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/22/evanghelia-dupa-marcos/.